marți, 31 martie 2009

Din vecini

Pe doamna Prisacaru am cunoscut-o la foarte scurt timp dupa ce m-am mutat in locuinta cea noua, chiar inainte de administrator. Acum ma gandesc ca ar fi fost ciudat ca lucrurile sa se fi petrecut altfel, ca si cum casei i-ar fi lipsit usa de la intrare sau toaleta din camera de baie. Doamna Prisacaru este o parte a universului de pe o raza de 200 de metri din jurul blocului in care locuiesc la fel ca si tufisurile care incadreaza potecuta spre scara.

N-o veti vedea niciodata pe doamna P. prost-dispusa sau neatent imbracata. Respectul cuvenit doamnelor ma impiedica sa lansez presupuneri concrete legate de varsta ei, dar nu ma indoiesc ca mi-ar putea fi bunica. Parul aspru, aproape complet alb, se lasa greu induplecat de tulpanele colorate pe care si le innoada inventiv in jurul tamplelor. Seara intampina toti locatarii cu un zambet larg, tragandu-si mai strans halatul in jurul trupului uscativ, verificand atent cu mana daca pieptul ii este bine protejat de tesatura.

Doamna P. nu se grabeste niciodata, are mereu timp si dispozitie pentru a sta de vorba cu orice este dispus sa schimbe cateva cuvinte cu ea si este singura persoana pe care am vazut-o netulburata de verdele intermitent al semaforului. O intreb si eu pe ea ce mai face?, dar nu stiu ce sa-i replic cand se mai intampla sa se scuze ca ea nu mai are preocupari „de tineri”. Vizite n-am vazut sa primeasca niciodata, in schimb ii place sa-si petreaca dupa-amiezele insorite la balcon, petrecand cu privirea cunoscutii pana nu se mai deslusesc in departare. Hraneste haita de caini din cartier pe care ii numeste „copiii ei”, pentru care face cumparaturi si gateste masiv zilnic. Periodic cate un caine se imbolnaveste si petrece zile, saptamani chiar daca se impune, in apartamentul doamnei P., pana la deplina inzdravenire, in ciuda mirosului greu care incepe sa rabufnesca prin usa.

Nu stiu ce mi-a venit sa povestesc despre doamna Priscaru. Poate pentru ca am vazut-o si astazi vorbind cu cainii, poate pentru ca sta sa ploua si ma gandesc cu groaza la mirosul de caine vagabond si ud care va impregna toata casa scarilor. Sau poate pentru ca m-am gandit pur si simplu la ea.

duminică, 29 martie 2009

Dimineata de duminica

Imi privesc cana de cafea, mereu alta in fiecare dimineata. Imi place jumatatea asta de ora din fiecare zi, aproape fara exceptii, cand reusesc sa pun restul pe hold si sa ma ocup cu lucruri simple. Cred ca e de fapt ce ma convinge in unele dimineti sa ma ridic din pat. Savurez lichidul asta amarui, nisipos, care ma face sa ma gandesc de fiecare data la plaja si la mare. Numai gandul la apa si simt un nod in stomac, ma simt prizoniera in cutia asta de beton pe care o detest, as vrea sa am un caine intelept cu care sa ma plimb la nesfarsit pe o plaja pustie si curata.

Iau o noua inghititura si ma gandesc la o mie de chestii. De exemplu, de ce am cani cu vacute zambitoare, cu porcusori jucausi? Calti indesati in gauri vechi. Sau: arta salveaza vieti. Am vazut-o cu ochii mei. Sau: cati oameni isi constientizeaza fricile, si dintre ei cati o si confrunta, iar dintre astia mai sunt oare si invingatori? Sau: finalizeaza, finalizeaza, finalizeaza! Sa te apuci de ceva e laudabil, sa mai si termini e un skill raaar.

Pe vremea cand fumam torturile erau mai suportabile. Prima tigara mai ales era fara ganduri, blank, just me and the white screen, fumul aromat, albastrui, intepaturile usoare si simetrice din plamani, apoi repede tamplele pulsand, usor incordate. Uneori mi-e atat de pofta de o tigara incat imi vine sa plang. Cand am inteles insa ca fumez ca sa imi schimb starea de spirit, am inteles si ca voi renunta. La naiba cu toate carjele, vreau operatie pe viu.

joi, 26 martie 2009

Dimineti

Simt nevoia sa scriu si totusi ma poticnesc inca dinainte de incepe. Ma gandesc cu invidie la cativa care scriu cu har si ma intreb... daca n-am har, de ce mai simt?

Ultimele mele saptamani au fost intense, cu o incercare aproape in fiecare zi. Nu prea le pot povesti macar, cuvintele mi se par inutile, obositoare, as vrea sa dorm profund, ca pe vremuri, dar creierul meu refuza sa amorteasca. Asa ca ma trezesc neodihnita in fiecare dimineata, imi dau cu o dara de fard pe pleoape ca sa simulez stralucirea ochilor, si ies in lume. Ascult cuminte povesti ridicole, care ma plictisesc, intuiesc finalul, sunt mai ceva ca filmele din timpul saptamanii de la televizor minus neverosimilul si finalul fericit. Oamenii se cer ascultati, presupun ca partial au dreptate, nu vor sa discute ci cer atentie, asa ca imi cumpar timp pentru mine contra ascultari ingaduitoare.

99% din oameni se lasa furati de ambalaj, ii faci fericiti doar cu staniol si panglici, chiar daca in cutie nu-i nimic. De fapt, nici nu sunt fericiti, numai ca nu au mai fost fericiti de atata vreme, sau niciodata?, incat s-au convins ca fericirea aia nu exista, iar acum incearca sa le bage ideea asta in cap cu forta si restului de 1%. Oare poti sa ai nostalgia fericirii daca nu ai cunoscut-o vreodata?

Mda, ce sa spun, sunt intr-o dispozitie ciudata. Ieri, pe strada, m-a cucerit instant o doamna cu obraji roz si ochi albastri. Cred ca avea peste 80 de ani, mainile noduroase si pielea aproape transparenta nu minteau, insa conserva o limpezime seducatoare. De sub palaria conica de catifea brodata se iteau suvite argintii, iar ea ciripea vesela despre nepoti si uraciunea Bucurestilor.

To be continued.

luni, 23 martie 2009

Ruminatii sterile

M-am tot intrebat zilele trecute: despre ce e vorba in blogul asta?
Despre nimic.

Replicile mele pe messenger sunt pline de fetisoare empatice, cand zambitoare, cand triste, nerabdatoare sau hohotind. Judecand dupa reactiile celor cu care vorbesc, le inserez la fix. The not-so-funny thing este ca in fata ecranului chipul meu schiteaza rareori un zambet, cat despre tristete sunt o artista a deghizarii ei in orice, odata ce imi propun asta. Concluzia: eu stiu (imi mai amintesc) ce reactii emotionale ar trebui sa am.

Devine limpede pentru toata lumea ca ma pregatesc sa inchei, cel putin temporar, perioada furioasa a vietii mele. Imi pastrez aceeasi hiperluciditate, dar ecourile ei emotional-fiziologice se sting pe zi ce trece. Avantaj eu! Cred. Incerc trairi contradictorii. Pe de o parte obosisem rau, pe de alta mi-e teama sa nu fie inceputul sfarsitului. Detest magza mentala si infantilismul.

Analizand decadele trecute, mi-e simplu acum sa inteleg fiecare etapa: descoperirea, groaza, confuzia, groaza, pendularea pe marginea prapastiei, mainile salvatoare, amortirea, trezirea, iubirea, nelinistea si apoi furia. Ma intreb ce urmeaza.

Ma obsedeaza cum viata ma repune in situatiile pe care incerc sa le evit, fortandu-ma astfel sa ma confrunt cu ele. Incerc chiar un dram de amuzament, n-am cum sa castig, eforturile mele de a fenta cursul evenimentelor sunt echivalente cu incercarea de a goli un ocean cu lingurita. Astept cu oarecare interes deznodamantul, momentul in care achitandu-ma de toate indatoririle karmice presupun ca viata imi va deschide, in sfarsit, si restul portilor la care bat.

Capat convingerea ca frica este trairea cea mai des incercata in randul oamenilor.

duminică, 22 martie 2009

Brilliant writers (1)

"Si-apoi, mai sunt si un depresiv monopolar nascut din parinti depresivi monopolari. Asa se face ca scriu atat de bine."

Ha ha ha.

joi, 19 martie 2009

Completare

Am redeschis Word-ul pentru ca mai aveam o observatie tampita de facut.

E fooooooarte greu sa faci arta cu adevarat. Multi veniti, putini chemati. Nu e suficient sa zdranganesti la o chitara ca sa te numesti muzician, un amarat de blog nu e o carte.

In schimb vad oameni real valorosi care isi risipesc (=consuma in intimitate) talentul, din decenta.

(Voi intarzia rau de tot.)

Cautari matinale

Mi-am dat seama ca scriu mai repede, mai usor in Word, nu in Blogspot. Nu stiu ce inseamna asta.

Oricum, acum am deschis Word-ul pentru ca simt nevoia sa scriu.

Toti scriem sa ne vindecam, nu? Or, at least, to vent a little. Desigur, excluzand (pseudo)comentatorii de stiri, anuntatorii de concerte cu lipici la masele indobitocite de reclame si brizbrizuri si linii melodice suficient de mediocre incat sa poata fi receptate si de creierele lor vesnic odihnite. Pfff, dar iar devin rautacioasa.

How do others vent?

Sunt rea, imi spune obsesiv un baiat care ma „cunoaste” de 5-10 minute. Bem si radem, ne prefacem ca schimbam idei. Imi spune ca sunt inteligenta dar nu inteleapta. Oare de ce?

Imi tot spun – ar trebui sa folosesc diacritice, sa invat 3 cuvinte noi pe zi, sa nu mai trec prin viata ca rapidul prin sat. Nu reusesc sa ma conving.

Pe marea asta agitata, in intunericul asta deplin, mai vad din cand in cand lumina. Sunt imediat sedusa de oamenii astia atat de rari, care emana lumina si caldura. Si liniste, si impacare, si multa dragoste. Si calm si acceptare, si neverosimila frumusete. M-as gudura pe langa ei precum un caine plouat, daca as fi o testoasa m-as rostogoli pe carapace cu picioarele-mi hidoase in sus, ca pielea mea rece si lipicioasa sa se imbibe cu seninatatea lor. Ma retin insa hainele si reflexul intelectualizarii, doi mari garanti ai conditiei mele umane. Asa-zis superioare, hahahaha.

Mda. E devreme si ar cam trebui sa-mi vad de lucru. Va las, revin cu proxima.

luni, 16 martie 2009

O zi speciala

Nu incetez sa ma minunez ce rollercoaster poate fi viata. O singura zi poate depasi ca intensitate un an intreg, despre care nu-ti poti aminti mare lucru. Sus, jos, iar sus, dar doar cat sa te prabusesti in adancuri, sa revii pe culmi cu picioarele tremurand si sa incerci sa-ti prelungesti cat mai mult echilibrul precar inainte de viitoarea noua cadere.

As ceda fara sa clipesc anii din care nu-mi pot aminti nimic deosebit pentru zile ca aceasta, chiar daca mi-ar fi greu pe urma sa ma imprietenesc cu ridurile ivite peste noapte.

In zile ca astazi ma gandesc serios sa ma arunc cu parasuta, sa plec fara niciun plan in India sau China, sa mananc gandaci cu sos, asa cum am vazut la televizor. Lucruri simple, care simt ca mi-ar face in cateva minute ceea ce zeci de carti de personal growth & development nici n-ar putea indrazni.

duminică, 15 martie 2009

Conversatii

Majoritatea oamenilor traiesc o disperare tacuta. Cam asa spunea parca un mare autor american, cred. Hmm, citat inexact din autor necunoscut cu nationalitate incerta, oricum observatia e colosala si n-am enuntat-o eu prima.

Oamenii mi se par impartiti in doua mari categorii: inconstienti si nefericiti. Temporar, putem migra dintr-o categorie in alta si sunt cativa care isi numesc orbirea fericire. De cand ma stiu, ma tot framant: sa ii invidiez sau nu?

Cata durere e pe lumea asta. De toate felurile, fizica sau sufleteasca. Si multa spaima, intensa, coroziva.

Ma gandesc tot mai mult la redescoperirea lui Dumnezeu de catre marii intelectuali in momente de mare cumpana si incercare. Ma gandesc sa merg pe mana lor, oricum nu voi avea nicicand profunzimea lor sau timp sa citesc macar jumatate din cartile citite de ei. Exact cum mergem pe mana fizicienilor sau a medicilor. Nici acolo de fapt nu intelegem pana la capat ce ne spun, nu ni se dau dovezi (desi am auzit de ele; repet, exact ca in religie) si mergem pe incredere, pe experienta altora transmisa din generatie in generatie. Si-atunci, de unde atatia atei?

Oh, well. Ce poate face un telefon dintr-un om.

vineri, 13 martie 2009

Planeta maimutelor

Stim cu totii prea bine cu ce se indeletniceste maimuta cand nu are alte preocupari. Se scarpina (mai ales) in absenta mancarimii intr-o zona tratata cu mare discretie de majoritatea speciilor, ceea ce, spune legenda, explica de atfel rubiniul constant al ariei cu pricina.

Cam asa si eu, cu diferenta ca nu locuiesc intr-un copac si ca am multe altele de facut.

Vanitatea trebuie sa fie pacatul care face cele mai multe victime. Nu numai pentru ca se infatiseaza mustelor sub forma de miere, dar si pentru ca se poate redeghiza oricand in aproape orice, astfel incat pana si precautia fata de miere devine derizorie.

- Mi-am facut blog, marturisesc eu uneori prietenilor apropiati. O asemenea marturisire intervine cu predilectie dupa o discutie destul de agitata despre scris, expunere si adevarurile fara echivoc pe care necunoscutii ti le pot spune fara multe invarteli in jurul cozii. Blogul meu intervine ca o dovada princeps a faptul ca eu cred atat de mult in unele idei, incat le si aplic. Reminiscente adolescentine, plus orgoliu stupid.
- Wow, raspund ei, egal entuziasmati, incurajatori si mai ales curiosi. Da-mi si mie linkul.
- As prefera sa nu, bat eu in retragere, regretand deja imprudenta si abia atunci constientizand, chiar daca sunt la al treilea episod de gen, golul ce se contureaza brusc langa mine. Poftim acum de umple.
- De ce? vine invariabil intrebarea jenata a prietenului/prietenei. Glasul usor incordat, privirea care se odihneste pentru cateva secunde in directii neutre imi reconfirma ca ar fi trebuit sa-mi tin gura.
- Pentru ca imi place libertatea anonimatului, explic eu rabdatoare fiecaruia.

Pai si-atunci, de ce-am mai deschis gura? N-am demonstrat nimic, in afara de faptul ca sunt ciudata (iar) si capoasa (iar).

Si totusi presiunea celorlalti creste. Imi sunt cerute detalii, ei se straduiesc sa fie ingeniosi iar eu evaziva dar totusi sincera. In dansul nostru pasii se complica. Nu vreau sa capat comentarii amabile, trafic fals. Nu vreau sa fiu fortata sa dau explicatii. Vreau sa-mi conserv parcela mea de libertate, atat cat este.

O fi egoism, nesiguranta, imaturitate, nu prea-mi pasa. Mie imi place aici.

marți, 10 martie 2009

Pulsatii

Imi plac zilele ca cea de azi, cand ma trezesc cu soarele si ma culc cu ploaia, cand am libertatea de a-mi asupa urechile – fiecare cu o perna – atunci cand zgomotul monoton al picaturilor in geam iese din fundal cerandu-si insistent prim-planul, acaparandu-mi atentia. Nu ma satur sa admir cerul nesfarsit, alburiu, pe care ploaia pare sa-l traga tot mai aproape de noi; uneori picaturile imi par mainile Cerului desenate cu linie punctata catre oameni, poate ca ploaia e sansa fiecaruia dintre noi de a ne ridica deasupra trotuarelor ciobite si a baltilor tulburi.

Imi place cand toate planurile facute pentru astazi sunt amanate, cand pot sa imi trag pilota alba peste cap si sa rememorez in valurile parfumate ale asternuturilor vremurile cand sub plapuma se intalneau Romeo si Julieta, intrigi daramau imperii sau harta lumii imi repeta capitale pe care nu le-am putut retine niciodata.

Zilele precum astazi sunt create special pentru cozonac si fructe, Gotan Project sau Buddha Bar, ulei de migdale si pisici albe.
Today was a good day.

sâmbătă, 7 martie 2009

Evadari

Primesc inca de dimineata primele telefoane din partea amicilor care imi propun diverse planuri de weekend. Ma induioseaza, nu pricep cum de continua sa ma sune, sunt absenta de prea multa vreme dar probabil aparentele mele de "sunt aici" functioneaza. Caut de fiecare data o dovada a lucrurilor care ne-au unit in urma cu ani buni si ma intreb de fiecare data cum de-am ramas eu, numai eu, atat de in urma, in vreme ce toata lumea in afara de mine pare sa fi mers mai departe. Sunt si invitatiile acestea un foarte bun indicator al varstei mele si a lor; daca acum zece ani ieseam in parc si acum cinci in club, acum sunt invitata la masa. O cina informala, mei se spune, la ea&el acasa. Desi rational stiu ca ar trebui sa ies din casa, sa socializez, sa ma pierd printre altii, in plan profund am o reactie de respingere, de incapatanata impotrivire. Vad deja masa prea mica, cu fata de masa discret patata si sifonata, aceleasi feluri de mancare la fel de mediocre pe cat au fost dintotdeauna. Simt in haine si in par mirosul impregnat de bucatareala, senzatie odioasa de care ma grabesc sa scap ajungand acasa, cand primul lucru pe care-l fac dupa ce ma descalt e sa alerg in baie si sa dau drumul la apa in cada. Sa vad, nu stiu inca, raspund las, refuzul brutal nu mi-e la indemana, poate pana diseara uitam ca trebuia sa dau un raspuns.

Singurele lucruri care imi aduc alinare zilele astea sunt spectacolele de teatru pe care le consum pe banda rulanta. Ma calmeaza obscuritatea salilor, oamenii de pe scena sunt singurii care mi se mai par curati si curajosi. Plec de-acolo cu senzatia ca pe lume exista inca iubire, creatie, pasiune, frumos.

miercuri, 4 martie 2009

Lumi

Uneori ma simt ca o particula de praf ce reuseste miraculos sa se strecoare printre miliarde de baloane de sapun.

Traiesc atat de mult in mine, incat in rarele, accidentalele ocazii cand ma indrept spre afara, raman uimita de bogatia, varietatea, intensitatea povestilor de care ma lovesc.

Ador sa studiez oamenii; incerc sa o fac cat mai des, oriunde as fi, privesc insistent chiar daca uneori risc sa fiu luata de guler si pe buna dreptate - pe mine ma irita teribil cei ce fac la fel la adresa mea. Imi dau seama, la mine nu ajung decat franturi, totusi mi-ar placea sa am un instrument magic care sa imi arate in cateva secunde toata povestea din spatele cuiva. As vrea sa stiu daca batranul care imi rupe inima cersind printre masini a fost un om demn sau e doar un nemernic care in sfarsit primeste ceea ce merita; daca femeia inexpresiva, politicoasa dar rece, care imi cantareste fructele are copii sau nu. Eu nu-mi pot da seama.

Traiesc prea mult in mine, cred, e timpul sa ies mai des prin lume, sa cunosc, sa inteleg. Exista oare vreun antrenament pentru asa ceva?

luni, 2 martie 2009

?!?@!?!#??

Suma platitudinilor ramane constanta.

Enervarea ma ajuta sa-mi repun ordine in ganduri (iar eu ma grabeam sa o reneg si sa o exilez!): de cand si mai ales de unde acest obicei inedit, inutil si obositor de a face urari de 1 martie?! Semi-straini imi transmit pe messenger o primavara minunata, emailul mi-e sufocat de martisoare virtuale. Buzz off! Vreau doar sa fiu lasata in pace.

Si cat ma bucurasem cand am vazut ca SMSurile de Craciun si Revelion cad in desuetudine.

Lectia de anatomie

De cateva zile nu mai stiu sa ma servesc de propriile-mi ganduri, nu reusesc sa le convertesc in cuvinte. In lipsa lor, ma gandesc in continuu la ceva ce spunea Eliade, prin vocea unuia dintre personajele sale din Huliganii: "'Organul' acesta al singuratatii nu functioneaza la toti egal si nu se descopera decat la o anumita varsta... Dar, odata descoperit, intreaga experienta se schimba, intreaga viziune a lumii se modifica."