sâmbătă, 17 octombrie 2009

Noi muncim, nu gândim

Mi-e rușine de când n-am mai scris. Nu c-aș fi uitat, nu că viața mea ar fi devenit brusc captivantă. Pur și simplu am un job nou, la capătul pământului.

Jobul e super OK. Prima săptămână a decurs mai ușor decât era logic să sper. Colegii din departament sunt super. Foarte diferiți, dar toți isteți, inimoși și cu simțul umorului. Din punctul ăsta de vedere sunt o mare băftoasă.

În rest, muncă gârlă din ziua 2, reguli noi, zeci de fețe pe care va trebui să le învăț cu nume cu tot. Sper să fac față. Sediul e cumplit de departe de unde stau, așa că mă trezesc când afară este încă noapte. Într-o dimineață respirația îmi aburea gura. M-am întristat puțin. E iarnă iar, a mai trecut un an. Într-o zi voi muri, și asta s-ar putea produce mai devreme decât mi-ar veni să cred. În metroul arhiplin îmi imaginez cu o voluptate bolnavă propria mea înmormântare, priveghiul, parastasul. Cu ce mă vor îmbrăca? Cine va plânge? Cine nu mă va putea uita?

E ceva oribil în muncă. Nouă-zece ore în care ești forțat să iei o pauză de sine, fie că vrei sau nu. Joci un rol străin și artificial. Toată lumea bravează, toată lumea se teme. Open space-uri ca niște hale ordonează trupuri și minți după reguli corporatiste. E greu să te simți ca și cum contezi într-un open-space. Poate că de-aia managerii au mai mereu biroul lor.

Veșnica dilemă: muncim până la depersonalizare pentru bani? Sau trăim pe restul vieții într-o magherniță prost luminată, rugându-ne ca mâine să ne dea drumul la căldură? Oscilez, nu mă pot hotărâ.

Îmi pare rău că n-am mai scris. Sper ca de săptămâna următoare să îmi regăsesc puterea de a-mi face mai des timp pentru viață.

vineri, 9 octombrie 2009

The only way out is through

Din păcate titlul nu-mi aparține. Mi-ar fi plăcut să fi putut sintetiza ceea ce simt așa; dar Alanis Morissette a făcut-o mai demult. Mda, singurul mod de a depăși un obstacol e să-l iei la scărmănat.

Lupta - asta e singura șansă de rezolvare. Nu există rezolvări de la sine. Cineva, ceva trebuie să intervină. Iar tu poți fi victimă sau agent al schimbării. Nu există o altă variantă. Nu poți fi spectatorul propriei vieți. Ești fie găina paralizată ce se lipește de pământ pe măsură ce uliul se apropie, sau ciuta care aleargă până când abandonează leul.

Partea neplăcută e că nimeni nu-ți garantează succesul. E posibil să duci zeci de bătălii și să rămâi doar cu buza umflată. De-aia e greu. De-aia poate părea că e mai isteț să te-ascunzi, să amâni la nesfârșit, să „uiți”, să minți, să te prefaci. E și-acolo un ceva ce nu-ți dă pace, dar în această două variantă eșecul e diluat în ani, administrat în porții mici, mult mai ușor suportabile. La final însă ești inevitabil și iremediabil învins.

Așa că dacă ții la victorie, dacă vrei să ai măcar o șansă infimă la un altfel de viitor, nu poți decât să lupți, oricât de greu ți-ar fi să te mobilizezi. Spun luptă, dar nu mă gândesc la violență. N-au legătură. Șeful ăla imbecil, vecinul nerezonabil, politicienii corupți până în măduva oaselor, părinții care-ți dezaprobă stilul vestimentar, medicul iresponsabil și nepăsător, educatoarea care-ți bruschează copilul, toți pot fi învinși, de obicei mult mai ușor decât ne imaginăm. La luptă, așadar!

miercuri, 7 octombrie 2009

Să borâți bine!

Deși am cunoscut sau am auzit de câteva secături la viața mea (calculez aici și personaje literare), Cătălin Avramescu takes the fuckin' cake. Ființă mai vomitivă, mai profund grețoasă nu am văzut niciodată. Mi-e scârbă și nu pot decât spera că întâlnirea cu cel ce va avea ac de cojocul lui se va produce în public, ca să mă distrez și eu.

marți, 6 octombrie 2009

Blank

Mă mișc mecanic, fără gânduri elaborate, fără paranteze imaginare și comentarii interiorizate. Îndosariez, sortez, șterg, merg, mănânc, citesc ca și cum fiecare activitate e singura pe lume. Fără visări, fără regrete. Senzația continuă de grabă, de teamă, de speranță a luat o pauză. Și pe stradă parcă merg altfel. Mintea mea cealaltă se odihnește după heirupuri înlănțuite, în scurte răgazuri se satură cu biscuiți cu ciocolată și tace.

Doar murmurul nedeslușit de pe fundal rămâne solo noaptea și așa adorm mai greu.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Lămurire

De ce să duci o idee până la capăt când poți sări de la una la alta?

Majoritatea nici măcar n-o să se prindă.