foodfordepression

Lame, lamer or lamest?

2011-03-29T22:32:00.000+03:00

So... cam cat de jenant ar fi un comeback?....

Just checking.

me :)

Aici am scris eu

2010-03-14T13:11:00.000+02:00

Dragii mei, simt că pentru noi a sosit acel moment.

Închid blogul.

E timpul să aruncăm o ultimă privire prin arhivă, să ne scoatem din favorites sau readere și să ne îmbărbătăm cu gândul că în orice sfârșit se ascunde un alt început - asta dacă avem ochi să-l vedem și voință să-l exploatăm. Când ne facem valiza ne gândim mai mult la ce lăsăm în urmă și prea puțin la ce urmează. Așa e omul.

Înainte de-a da stingerea, mă gândesc să vă spun, așa foarte scurt, cum a fost pentru mine toată chestia asta cu blogul.

L-am creat într-un moment dificil (mă rog, asta nu e poate foarte relevant; mie mi se pare mereu ca trec printr-un moment dificil), de derivă în ape reci și tulburi. Nu pot spune că blogul m-a facut să-mi găsesc direcția, dar m-a ajutat să-mi păstrez sângele rece.

Prin blog am cunoscut oameni noi și cool, exact când ajunsesem la convingerea că toți oamenii cool au murit, asta în scenariul optimist în care ei existaseră vreodată. A fost, cum să vă spun… mi-a mai venit inima la loc.

Datorită blogului și reacțiilor cititorilor, mă plac (eu - pe mine - mă) mai mult. Dacă măcar 2-3 oameni găsesc foarte tare ce scriu eu în 5-10 minute de nervi (de obicei am scris la nervi, când nu-mi propuneam decât să mă mai detensionez și să nu fac greșeli de gramatică), atunci poate că pot să fac ceva cu vorba. Mai departe o să încerc să încropesc o carte (hahaha, ce original. Știu.). Nu pot decât să fantazez la momentul la care unii dintre voi vor frunzări aparițiile noi în librărie și la un moment dat vor simți un fluture în burtă recunoscându-mi stilul. Sper de asemenea ca acela să fie momentul în care decideți și să cumpărați cartea :).

Chiar dacă nu voi mai scrie aici, voi continua să citesc cu încântare câțiva bloggeri. Nu sunt celebri, în vremurile astea calitatea nu e prea populară. Continuați și voi să citiți, online, offline, oricum vreți voi. Citiți - e singurul meu îndemn pe lumea asta. Veți avea numai de câștigat.

Cu bine și cu mult drag,
FFD

Iluzii, draga mea, iluzii

2010-02-13T13:53:00.000+02:00

Fac parte din categoria celor care se aprind greu și apoi se sting la fel de greu, când restul a găsit deja o nouă jucărie cu mai mult sclipici. Eu nu renunț la prudență, la o loialitate desuetă, inutilă și dureroasă. Nu știu să-mi pierd capul. Lentoarea cu care mă entuziasmează un cunoscut nou, o idee inedită vine probabil dintr-un anume scepticism, dintr-o constatare mai veche că ambalajele se rulează, nu conținutul. Nu neg că există și surprize minunate, întâlnesc și prospețime, dar nu e genul de eveniment pentru care ar fi înțelept să îmi țin răsuflarea. E o filozofie care m-a protejat de multe țepe și eșecuri, o apărare disprețuită de iresponsabilii care își ascund neputințele în spatele unui carpe diem neînțeles. Îmi simt ochii strălucind din ce în ce mai rar, or asta e fără îndoială trist. Pe măsură ce înaintez în vârstă cercul meu de cunoștințe se restrânge tot mai tare, iar rarisimii nou-intrați se dovedesc a fi dezamăgiri spectaculoase.

E uimitor cât de puțin ne ocupăm de mintea noastră, mai ales comparativ cu corpul. Nu e nimic original în ce spun, dar fascinația rămâne, inexplicabilul desconsiderării aproape depline a celui mai sensibil și capabil organ omenesc mă șochează. Nu fac nici eu excepție: mă spăl, mă pieptăn, mă fardez, mănânc, fac mișcare timp de multe ore pe zi, dar vai de gimnastica mentală la care renunț prea des, fără măcar să conștientizez cât rău îmi fac.

De cele mai multe ori răutatea e doar un reflex de apărare, o protejare a propriei farfurii de poftele de multe ori imaginare ale celorlalți, un cot în burta invadantă a vecinului de călătorie. Oricând dorești să-ți amintești că oamenii rămân în definitiv doar niște animale, și nu dintre cele adorabile, mergi dimineața cu autobuzul sau du-te sâmbăta la supermarket.

Wazzzzaaaap?

2010-02-08T21:22:00.000+02:00

Credeați că am sucombat? Că mi-am rupt ceva? Ei bine, nu! Un nu ho-tă-rât! Am luat doar o pauză bine-meritată de la mai multe. De exemplu, week-endul trecut n-am făcut nimic. Bă, da' nimic! De obicei alerg ca o găină fără cap mai ales sâmbăta, numai că zilele trecute am rămas inertă în așternut gândindu-mă: da' io de ce mă zbat?! Să încercăm ceva nou! Să mă mai relaxeeez. Să iau lucrurile mai ușoor. Că doar n-o să moară nimeni dacă (nici eu) nu mișc un deget. (Perfect adevărat, btw; cu hainele curate e mai greu, dar în rest... nimic ieșit din comun.)

So. Ce-am mai facut eu.... hmm.... de exemplu, am meditat la modul serios (fără chicoteli în sală, vă rog!) la acceptarea necondiționată a celorlalți! Ha ha ha! Râd eu, dar nu prea e râsul meu. Nu mi-e clar încă dacă ideea e complete and utter bulshit sau nu, în orice caz am nevoie stringentă de o nouă rețetă în viață, așa că măcar caut. Păcat că teoria nu vine și cu un manual de instrucțiuni, sau poate asta apare într-o altă carte și acum va trebui s-o cumpăr și p-aia.

O altă chestiune care mă frământă teribil este mâncatul. Deci eu, când ajung seara acasă, așa îmi vine să dau iama prin frigider de nu pot să zic! O zi, două mă mai fentez eu singură prin bucătărie, îmi distrag atenția cum pot, dar fapt rămâne că în 5 zile din 7 recuperez din plin toate celelalte abțineri din timpul zilei. Comfort food! Ce-o fi în mintea femeilor de se alină bâgând la maț?!?!? Adică... zău! De ce nu ne alinăm pieptănându-ne, sau dându-ne cu creme, sau.... măcar uitându-ne la OTV? Nu găsesc nimic mai liniștitor decât durerea din tâmple provocată de mestecarea unei serii lungi de migdale, a unei ciocolăți cu lapte, a unor fursecuri d-alea făcute fără zgârcenie. Până la găsirea unei soluții reale, înlocuiesc mestecatul cu băutul. De vin, că doar sucul are prea multe calorii iar ceaiul mi se pare chiar moartea pasiunii.

Mda, cam slăbuț ca revenire după asemenea pauză, dar adevărul e că nu am făcut mai nimic demn de interes, sau am făcut și nu pot să spun că îmi pun în pericol anonimatul, așa că... mă limitez la atât. Mi-am dat seama că nu am făcut adresa aia de email cu care vă amenințam, dar nici nu stă planeta-n loc din pricina asta. Mă gândesc - oare devin și eu neserioasă? În sfârșit, mă adaptez???

Oh well, poate data viitoare va ieși mai bine. Take care, pe curând.

De prin haznale adunate

2010-01-25T21:37:00.000+02:00

Văd că am câțiva followeri noi, lucru ce mă onorează. Din păcate debutăm prost, cu un articol urât mirositor, dar... viața e plină de chestii maro (în apărarea mea, arhiva mi-e martoră că de cele mai multe ori rămân o doamnă). Nu pot decât să le promit că loialitatea le va fi răsplătită.

Ce vroiam eu să spun e cam așa.

De câteva ore întorc expresia ”căcat cu ochi” pe toate părțile și nu îi pot găsi niciun cusur. Scurt, vizual, simbolic. E grozavă, zău.

E una din convingerile mele intime că atunci când decizi să te piși în capul cuiva, înțelept este să-ți faci socotelile atent înainte. Excreția e perfect conștientă după primii ani de viață, așa că nimeni nu te va ierta că ți-a venit, așa, pe la 30, 40 sau 50 de ani să te piși, drept care ți-ai dat drumul pur și simplu. Odată dovedită grădinița, nu poți să te piși și pe urmă să te mire că receptorul dejecțiilor tale se supără și eventual ripostează. Posibilitatea face parte obligatoriu din artimetica ante-pișare. Te-ai pișat, plătești.

Oamenii care se pișă pe alții sau pe lucrurile construite cu greu de alții put, fără excepție. În prezența lor, te sâcâîe izul inconfundabil de pișat, deși nu știi exact de unde vine. E ca într-un birou înghesuit unde cineva a tras clandestin un pârț silențios. Pute, dar de la cine? Cam așa și cu pișăcioșii, care trebuie să se împace ab initio cu duhoarea și precauția pe care o stârnesc. Te piși pe alții, te stropești și miroși. Popularitatea ți-e amenințată. Scurt pe doi. Pentru noi ceilalți, lecția ar fi că la mirosul de pișat ar fi bine să devenim brusc atenți, jetul e pe aproape. Trust me.

O ultimă convingere și mă duc dracu' să mă-mbăt. Majoritatea pare a fi sub imperiul impresiei cu totul eronate că legătura de sânge dă verde la multe mișelii. Na, boul/vaca ce-o să facă? Doar sunt mă-sa/tac-su/sor-sa/fra-su. Transcriere pe curat: it doesn't. Sângele are niște proprietăți gumilastice admirabile, dar până la un punct. De ai tăi trebuie să ai grijă cel puțin la fel de mult ca de șeful de care îți depinde slujba de căcat care îți plătește toate lucrurile pe care le ai deși nu ți le permiți și pe care îl pupi în fund conștiincios în fiecare zi. Familia necesită timp, efort, înțelegere, compasiune, multă iertare, răbdare, etc, etc, etc, etc, etc, etc, etc, etc. Pișă-te pe familie și ajungi în căcat.

Si de final: mai sunt și alte nații pe acest pămând care protestează dându-și foc?!

Despre panică și mame

2010-01-19T21:54:00.000+02:00

Îmi plac conversațiile pe care le am acum cu mama. Într-un fel sunt tardive - pentru mine.

Aș spune că recuperăm. Acum avem luxul să pierdem timpul, dezbatem nimicuri într-o atmosferă de teatru de amatori. Mama e o artistă, o cheamă scena. Vorbim și brusc, din când în când, porți nevăzute se deschid, ca și cum din neatenție ne sprijinim de pereți glisanți și declanșam mecanisme ascunse. Și uite așa, hop!, elefantul roz e brusc în încăpere. (Mama nu se intimidează ușor, plus că s-a obișnuit să trăiască în prezența unor mari animale. Pe mine elefanții roz mă întărâtă. Mama s-a obișnuit și cu asta.)

Așa se face că recent m-am pomenit din senin povestindu-i maică-mii despre atacurile mele de panică. Cum stări de neliniște au devenit din ce în ce mai intense până când, înainte să-mi dau seama că sunt o oală sub presiune, capacul s-a izbit de tavan. Cât de nedumerită am fost, cât mi-a luat să caut ajutor, să le-nțeleg. Reacția ei? ”Hehe, să fii tu sănătoasă, fata mea, făceam atacuri de panică și câte trei pe zi.” ”Făceam”, adică pe vremea când muncea zi lumină, creștea copii, spăla, călca, taia orașul în lung și-n lat. Se chinuia, ca mai toate femeile din generația ei, cu degetele deformate de sodă și plase. Între o plăcintă și o rufă, maică-mea mai băga un atac de panică.

De-abia aștept să văd Precious.

Thank God for snow

2010-01-18T22:45:00.000+02:00

Am cântat într-o cheie cam tristă pe-aici în ultima vreme, așa că m-am gândit că cinstit ar fi să mărturisesc cu aceeași conștiinciozitate si momentele de bucurie, neașteptate, vitale. În seara asta mergeam pe străzi zâmbind ninsorii, jucându-mă infantil cu fulgii minusculi care împrospătează obraji încinși și pavează strada cu alb, făcând loc unui nou început.

Rămâne încă mult loc în jos

2010-01-16T10:02:00.000+02:00

Săptămâna asta n-a fost tocmai grozavă, ca să mă exprim elegant. În afară, în realitate (cum ar spune un om lipsit de imaginație) nu s-a întâmplat mare lucru, dar în mine mi-am făcut cu greu loc prin grindină și viscol. Uneori te ții de ceva foarte strâns, degetele încep să te doară, brațele la fel, apoi amorțești și nu-ți mai pasă. Îți vine să dai drumul. Chiar nu mai contează încotro te duce inerția. Cam așa m-am simțit eu zilele astea. Am fost tristă, atât de tristă încât îmi vedea să plâng, dar din experiență pot să vă spun că lacrimile în metrou la prima oră își pierd mult din puterea de mângâiere. Am fost foarte, foarte tristă, lipsită de energie și fără chef de orice. De fapt mai sunt în mare parte. Am fost deprimată. Sunt deprimată. Sunt deprimată ca stil de viață. Sunt depresivă. Sigur, se poate spune că sunt multe alte lucruri mai rele în viață, mai serioase (ăștia sunt de obicei nedepresivii, norocoșii naibii). Dar cei care au contemplat cu curiozitate moartea meditând la imensa ușurare pe care trebuie s-o aducă cred că tocmai au ciulit urechile.

So. În lipsa unei alte idei mai bune, am dat un search pe net si am ajuns pe un blog unde era un articol despre depresia la birou. Scary stuff, let me tell you. Am citit acolo zeci de comentarii care m-au făcut prin comparație să îmi dau seama că mai am totuși mult până la celebrul rock bottom, deși aș fi putut să jur că întind mâna și îl pot pipăi în voie (asta e încă una din șmecheriile depresiei, it blows shit out of proportions). Nu încă, mai am. Citeam, zic, relatările unor oameni despre cum au avut ei breakdowns la birou, la apogeul unei cariere strălucite. Cum după 25 de ani de muncă asiduă, au pierdut tot – casă, rezerve financiare, job, familie, reputație, self-esteem – în câțiva ani după. Cum și-au deschis inima față de șef și cu asta evoluția lor profesională a luat abrupt sfârșit. Unii au renunțat să mai încerce un comeback. Alții nu ies uneori din casă de rușine. Există persoane care plâng zilnic în baie la birou!

În fine, asta se întâmpla acolo. Era vorba în principal de relația cu munca, pe când depresia – cred că știe toată lumea – afectează tot. Mulți dintre comentatori erau clinically depressed, sau bipolars, sau, sau. Oameni cu probleme grave.

Anyways. Problema cu articolele de gen este 1) că nu se ocupă și de ”nefericirea obișnuită” a omului de rând, neajuns (încă) la faza demnă de atenție medicală și 2) că nu oferă soluții pe termen scurt. Nu-mi spun ce să fac acum, dacă am o zi foarte proastă. Sfaturile abundă, dar mă trimit să mă consult cu soțul, sau cu mama, sau cu prietenii (n-am), să găsesc soluții la problemele mele existențiale. Să mă relaxez, să petrec mai mult timp făcând ceea ce-mi place. Cum însă va trebui să mai aștept ani buni (scenariul optimist) călătoriile în Anzii peruvieni, eu rămân cu întrebarea în gură: deci, eu ce fac acum? Și cu asta ajung cumva la subiect.

Deci blogul meu e despre depresie. Despre ceea ce n-are cum să nu te conducă la dorința de-a te ascunde în pădure. De ce n-ar fi și despre surviving decently while depressed? Buba este că eu, deprimata-șefă, n-am mare habar pe tema asta. Dac-aș avea, poate blogul meu s-ar numi doar foodforthought, sau viata-e-minunata.com. Dar nu e cazul, vezi bine. Pe de altă parte, suntem o groază de deprimați pe lumea asta! Public există. Participanți ar fi.

So. Curând am să-mi fac o adresă de email pe care o voi publica aici. Până acum nu i-am văzut sensul, am susținut un monolog. Așa va și rămâne într-o bună parte. Dar voi pune întrebări mai des, și nu numai din alea retorice. Iar răspunsurile – mele sau ale altora – la obiect și cu aplicabilitate imediată, le voi publica aici, for all depressed people to benefit from.

Deci cam asta e. Numele meu e FFD si sunt depresivă.

Living is selling

2010-01-13T22:02:00.000+02:00

Nu am răbdare și inspirație astăzi dar într-o zi aș trebui să scriu despre vânzări pe îndelete. Puțoii care se fac ca mărul la primul bobârnac și domnițele cu sânii practic puși în poala clientului nu-s mare material de studiu, cel mult de amuzament. Naivitatea cu care indivizi lipsiți de orice carismă sau inteligență interpersonală își propun să devină vânzători nu face decât să pledeze pentru nevoia de career counselling în școli. Ignoranții își imaginează că vânzările sunt o chestie super simplă, cunoști oameni (haha! de parcă ar fi ceva plăcut în asta....), primești mașină și nu stai ca proștii ceilalți toată ziua în birou. Glengarry Glen Ross e o referinta. Onest, dur, îmi imaginez scenaristul un copil de salesman ratat. Ai ce-ți trebuie, sau fiecare zi este un chin? Clientul vede, te simte, are buyer's remorse, te adulmecă și dacă tocmai l-a lăsat amanta ar fi bine să fii echipat de shit storm. De la banala duduiță care te întreabă cum îți vin pantalonii până la tipul care vinde echipamente de sute de mii de euro, toți luptă, suportă povești ridicole, superioritatea inferiorilor, întrebări perfect oportune pentru care n-au răspuns, frustrarea bonusului muncit din greu și pe urmă înjumătățit de cretinismul colegilor.

Furie, furie

2010-01-10T11:03:00.000+02:00

A câta oară?, înghițirea cu greutate a nodului din gât, unghii intrate în carne abia așteptând să zgârie, dorința de-a plânge și-a țipa, zbaterea sterilă, aș spune ca a unui pește imbecil ajuns probabil din vina lui pe uscat dar peștele are măcar avantajul că după câteva minute de chin îl așteaptă marea relaxare, nu goana între apă și uscat vreme de zeci de ani. Poate sună a nesocotință sau nerecunoștință sau a revoltă ridicolă, a perdant, e neputință, umilința neputinței de a avansa, dezgustatoarea târâre cu aceleași, plicitisitoare deja tinichele de coadă, comportament de animal îndobitocit care nu mai are curajul de a se dezbăra de povara care îl strivește. La ce bun să mai fantazezi uneori la libertate, la senin sau calm când de fapt mosorul se învârtește iar ața s-a consumat? Omul modern se minte că mai are timp, că orice este încă posibil, când de fapt există câteva momente critice pe care daca le ratezi, te ratezi. Ca la însușirea limbajului, există o vârstă propice și dacă ghinionul face ca atunci să nu fi fost în preajma oamenilor ci a fiarelor, nu-ți vei mai apropia cuvintele în veci. Multă durere, regretul că ar fi putut fi mai mult, mai simplu, mai curat sunt distilate azi într-o furie oarbă, o iritabilitate ținută greu în frâu, convingerea debilitantă că răul pândește pretutindeni, frica grețoasă de a nu face față, rușinea de-a ieși cu mine în lume.

Can't you see?

2010-01-09T21:37:00.000+02:00

"I'm a shell. There is nothing left to kill in me." (Angels in America)

100%?

2010-01-08T14:28:00.000+02:00

Una din condițiile reușitei în viață trebuie musai să fie măsura. Să știi când să te oprești din mâncat, muncit, vorbit, iubit, urât, încercat, și tot așa. Să spui, și să îți spui, gata. Plimbăm ursul, mutăm cortul, pe-aici ne-am lămurit și nu mai e nimic de făcut.

Remarc că cei care au cele mai mari probleme de control (lipsă de control, că îi știm foarte bine și pe amărâții ceilalți, cei cu excesul de control, care sunt altă parcelă în grădina Domnului), atunci când sunt lehămetuiți de miile de promisiuni neîmplinite și obiective ratate, recurg la gesturi extreme. Obezul trece brusc de la munții de chipsuri la supa de varză.

De ce e echilibrul așa pasăre rară?

Gone baby gone

2010-01-07T21:45:00.000+02:00

Nu intenționam să scriu despre dispariția Lhasei; pe cât posibil încerc să onorez oamenii pe care îi apreciez cât trăiesc. Dar am citit ieri articolul de-aici și m-au podidit lacrimile. Nu mi l-aș fi imaginat pe Cristian Tudor Popescu ascultând-o, rezonând cu ea; de ieri mi-e mai simpatic. Dar asta era Lhasa. Făcea atmosferă. Cucerea, îngenunchea. Și după ce și-a cântat tot sufletul, a murit. Și gata.

You're OK, I'm not OK

2010-01-04T20:05:00.000+02:00

În ochii părinților nu cresc orice aș face, tot copil rămân. Fă aia, mănâncă tot, pune-ți fularul, nu ieși cu parul ud, da de ce nu mai faci un master? sunt refrene cu care m-am obișnuit și care îmi ridică mecanic o armură muncită, lupte perdante și de la o vreme parcă fără miză pentru mine. Ca grotescul să fie deplin, mă surprind la rându-mi de prea multe ori în exact același pattern, aștept aprobări absurde, iubiri restante. When will I ever grow up?

Mic dejun

2010-01-03T09:04:00.000+02:00

De mâine reîncep(em) munca și gândul ăsta mi-e drag ca un ghimpe în talpă. Mă gândesc cu groază că mai am câțiva zeci de ani buni de muncă înainte-mi, cum o să mă descurc în stilul ăsta?? Când eram mai mică auzeam de oameni care își urăsc serviciul și care 20 sau 30 de ani au mers în fiecare zi la muncă detestând fiecare moment. Eu nu cred că aș fi în stare.

Unul din motivele pentru care mai mult mă târăsc spre birou e că nu sunt mulțumită de cât câștig. Pe de altă parte, cine este, nu? Aș prefera să am mai multe surse de venit, să am surprize financiare, evident plăcute. Da' de unde? Case n-am, 'tui mama ei de sărăcie. Talente deosebite n-am. Inteligență stelară n-am. Voință deosebită n-am, și aici e buba cea mare. Stau ca o curcă și le întorc pe toate părțile în minte, dar bat pasul conștiincios pe loc. Poate că dacă nu aș depinde atât de mult de salariu m-aș bucura mai mult de muncă. Așa însă... mă tot roade gândul că ăștia profită de mine.

Oh well.

Partea bună a vacanței – în care, exact cum prevedeam, am făcut numai jumătate din câte mi-am propus – e că am început să dau jos kilogramele adăugate cu ocazia Crăciunului. Anul acesta mi-am controlat mult mai bine decât anii trecuți hărpăiala dar tot am sărit calul și pe cale de consecință zona simpatică a cântarului. Și uite așa mă regăsesc a nu știu câta oară pe terenul familiar al regretelor culinare și nemulțumirii de mine.

Prietenii mei par toți puși pe schimbări, experimente, pe viață, se declară optimiști și au un sentiment foarte bun legat de 2010. Eu nu simt nimic, decât că universul ar fi bine să-mi arunce un os nene daca vrea de la mine ceva deosebit în perioada următoare, pentru că mă simt destul de resemnată și altfel prevăd un an conformist și banal.

Pe de altă parte, niciodată nu știm ce ne-așteaptă. Singurul gând care mă liniștește este că Dumnezeu nu-mi va da mai mult decât pot duce.

Pe curând și bucurați-vă de ultimele ore de vacanță!

Spooning imaginar

2009-12-31T13:48:00.000+02:00

Nopțile visez moarte, zilele iubire.

De câteva săptămâni de fiecare dată când adorm îmi apar în minte colegi morți, necunoscuți morți. Numai eu sunt vie. Mă trezește strângerea de inimă a pierderii ireparabile, a însingurării progresive și certe.

Aseară înainte să adorm mi-am amintit de bilele de sticlă transparente, cu miez colorat, cu care mă jucam când eram copil. Erau cred vreo cinci culori și formau o stea ale cărei contururi erau desenate pe un carton perforat. E una din puținele amintiri pe care le mai am despre copilărie. Azi mi s-au părut o metaforă frumoasă. Eu sunt așa, cred. Rece dar limpede, cu miezul colorat. You have to break me to get to me. Mie mi se pare că merită efortul, dar pot să înțeleg că oamenii au alte priorități. Oricum, îmi dau seama că îmi plac foarte mult limpezimea, curățenia și liniștea.

Muzica e grozavă ea dar periculoasă, îți imaginezi că o melodie nu înseamnă decât câteva minute de deconectare când de fapt ea îți îmbată vigilența și îți dă cu perfidie la o parte sistemele de apărare și uite așa rămâi complet vulnerabil în fața visării, a speranței, a aspirațiilor statistic vorbind aproape imposibil de pus în practică. Mie muzica îmi spune că există iubire așa cum îmi imaginez eu. Muzica mă face să conștientizez un gol pe care în viteza mundanului îl ignor, dar el e fix acolo și nu pleacă nicăieri. De ce aș fi fost creată cu un gol dacă nu există undeva un ceva capabil să îl umple?

Există melodii care mă fac să-mi vină să mă așez pe caldarâm și să nu mai fac nimic, așteptând doar să fiu salvată. Da, agresiva, raționala, orgolioasa, aparent independenta de mine nu vrea decât să fie salvată (asta mă face oare ipocrită în rest?). Dureros al naibii când știu că majoritatea dintre noi pur și simplu nu vor întâlni niciodată acea iubire și pentru ei/noi pariul e să facem viața suportabilă cu surogate cât mai puțin degradante, dar unele melodii nenorocite mă determină să mă rog lui Dumnezeu ca toate greutățile și urâțeniile pe care le-am trăit până acum să fie compensate de iubire.

Mi-l imaginez uneori pe el. Are atingerea catifelată, miroase a proaspăt, e curajos. Mă ia în brațe și își lipește cu blândețe tot corpul de al meu. Nu mă feresc pentru că el nu mă rănește. Cu el, pentru prima oară în existența mea mediocră și chinuită, mă relaxez.

Masturbare intelectuală, tâmpită și neproductivă.

În prag de an nou, îmi doresc iubire dar (just in case) și puterea de-a rămâne un om bun chiar și fără ea. Și sănătate, că-i mai bună decât toate. Și să mă ocup mai mult de mine, să învăț, să fiu mai puternică, mai calmă, mai înțeleaptă. Mai răbdătoare, mai înțeleaptă. Și să scriu mai mult pe blog :). La fel vă doresc și vouă. La multi ani!

Be yourself, do your thing

2009-12-24T19:12:00.000+02:00

Sărbătorile astea devin o năpastă pentru mulți, uitați-vă numai la săraci și la cei singuri. Ciudat animal mai e și omu'. E echipat cu tot ce-i trebuie ca să trăiască independent și na că asta rămâne una din puținele chestii pe care (încă) nu le poate face. Orice-ar avea, oricât ar ști, omu' are nevoie să ia în brațe un alt animal cu sânge cald.

Spiritul Crăciunului? Eu m-am uitat atent prin mall și nu l-am zărit (apropo, la cozile de la case sunt mult mai multe femei decât bărbați, ați remarcat?). Mă gândesc că în loc de goană după cadouri ar fi mai tare ca de Crăciun să ieșim toți pe străzi și să discutăm o oră cu un perfect necunoscut. Te enervează – îi zici. Îți vine să-l iei în brațe – îl iei. Măcar odată pe an să arătăm ce simțim, de control.

De fapt cred că majoritatea strânge din dinți și nu vrea decât să trecă odată și Sărbătorile astea și să-și poată vedea de viață mai departe, fără veselia de staniol a sezonului.

Cel mai tare revelion petrecut vreodată de mine? M-am băgat în pat seara pe 31 decembrie pe la 10-11, m-am trezit pe 1 ianuarie la 8. Liniște și pace, energie, tot ce vrei.

Mă irită disperarea de a ne distra, de a ne conforma, sărbătorile petrecute "în familie" chiar dacă familia asta e formată dintr-o mamă care te critică permanent și nu înțelege nimic din ceea ce ești, sau un tată violent, sau un frate cu venele varză devenit hoț, sau o soră care scrie "cunoștiințe" și "mia-m". Mergem "acasă", locul pe care îl evităm de fapt tot anul și unde măsurăm timpul pe furiș. Băgăm în noi prăjeli și conservanți cu două mâini, urlăm la telefoane, dăm SMSuri cretine. Că așa se face.

Câți dintre noi merg la biserică de Crăciun?

Isus se naște iară pentru noi. Mă uit în mine și mă sperii.

Mai lucrează cineva?

2009-12-22T15:45:00.000+02:00

Pe măsură ce se apropie vacanța mă cuprinde o amorțeală soră cu moartea. Vreau acasă, vreau afară, mi-e greu să aștept sfârșitul programului. Am senzația că am fost uitată în birou în vreme ce restul omenirii s-a refugiat pe o planetă mai primitoare. Oare am șters din greșeală emailul privind sfârșitul lumii?

Is anybody out there with me?

It’s beginning to look a lot like Xmas, don't you think so?

2009-12-20T12:39:00.000+02:00

Navighez atent prin jegul emblematic al orașului, mestecând înjurături pe care le scuip la răstimpuri cu voce joasă, mai mult pentru mine. Când devin nervoasă, mișc buzele și devin audibilă iar trecătorii mă privesc mirați, suspicioși. Îi înjur și pe ei și sar următoarea băltoacă de noroi unsuros, tropăind pentru a-mi încălzi picioarele. Câini abandonați care n-ar fi trebuit în primul rând să se nască cerșesc mâncare și căldură cu ochii lor umezi. Stau covrig peste guri de canal, mi-e milă de ei. Și? Nimic, îmi văd de drum. Salvări nu se produc în fiecare zi.

Dincolo de muzica protectoare a căștilor înfundate înadins în urechi răzbate tânguiala insistentă a cuiva. E o femeie fără adăpost și aparent și fără toate mințile la ea – pe de altă parte, cine le are? Cu deosebire în situația ei, renunțarea la rațiune trebuie că e o condiție esențială pentru supraviețuire. E atât de frig încât și lui Râmaru cred că i s-ar face milă de ea. Mă îngrozesc în special picioarele învelite în zdrențe și legate cu sfori. Cară cu ea o pungă enormă, găurită, agoniseala ei, oricât de mizeră și ridicolă. Se roagă cu vocea înecată în lacrimi de un cuplu – domn si doamnă bine, săriți sigur de 50 de ani. El poartă căciulă înaltă de blană și fular de mătase, ea are mănuși de mohair și părul tapat, dat cu fixativ. Îmi scot căștile și încetinesc mult pasul, mă interesează dialogul. Prind doar parțial reacția lui care începe să se caute de portofel, în vreme ce soția privește cu un amestec de jenă și iritare în altă direcție. Vagabonda așteaptă încordată, ridurile astupate de murdărie se sapă mai adânc pe chipul ei. Domnul ezită – o hârtie sau două de 1 leu? Mă trec frisoane și deschid și eu portofelul, apuc prima hârtie mai de Doamne-ajută și mă apropii de femeie. Nu m-a văzut, nu m-a auzit, tresare violent. Îi zâmbesc, aș vrea să știu cum o cheamă, aș vrea să vad dacă ea mai știe cum o cheamă, dar mă abțin. Fără nicio explicație am senzația că e cel mai rău lucru pe care pot să-l fac. Îi întind bancnota, îmi compun cea mai neutru-binevoitoare privire de care sunt capabilă. "Pleacă de-aici", șuieră cu ură femeia. Vocea i-a devenit brusc puternică și tăioasă, nu mai e nimic rugător în ea. Stă o clipă în cumpănă – mi se face brusc teamă că îmi va da un brânci. Scap însă, femeia îmi întoarce spatele și mai face un pas către domnul nehotărât. Mă încălzesc subit, simt o fierbințeală care progresează dinspre extremități spre piept, ca un cerc ce se strânge. Domnul a urmărit toată scena, trage rapid concluziile. Își bagă portofelul la loc în buzunarul de la piept și pleacă: "dacă n-ai vrut?", ii explică el femeii abandonate. "De la domnișoara nu ai vrut să iei, îți dădea mai mult!"

Mă îndepărtez grăbită, cu tot cu banii mei penibili, estimând că de data asta pericolul să-mi iau o pungă găurită plină de gunoaie în cap e iminent. Mi-e oribil de rușine – de mine, de femeia fără căpătâi și minte. Fuck me, remember that people just want to be left alone.

Happiness takes work

2009-11-29T10:16:00.000+02:00

Mi-am dorit să scriu în fiecare zi a săptămânii. Nu am putut, dar sunt din noi aici. Pot iar să zâmbesc pe parcursul zilei încercând să-mi dau seama cum ar suna una sau alta pe blog.

Într-o dimineață, foarte devreme, mi-am dat seama că sunt fericită. Stăteam într-o intersecție foarte aglomerată și așteptam o mașină. Mă uitam calmă la furnicarul de oameni, întorceam capul după femeile zvelte și îngrijite care se grăbeau spre birouri. Nu bătea vântul, soarele poleia totul, iar eu eram fericită. Happy to be. Mulțumită că sunt acolo, că sunt cine sunt, că știu ce știu, că am evoluat așa cum am evoluat. M-am tot gândit cât de mult am crescut în ultimii 4-5 ani, nu mai zic de mai mult în urmă. Aș fi putut să fiu tot acolo. Și totuși, cu unele ocoluri notabile :), am reușit să mă desprind de unele porcării și să merg mai departe, să încerc altceva.

Câștigă tot mai mulți adepți teoriile conspirației, se discută cu înverșunare despre control, supunere consimțită, jugul plasmei și-al microundelor (considerate totuși necesare!) asupra libertății individuale. Cei ce cred cel mai tare că nu contează susțin ideile astea cu un inexplicabil sentiment-pansament de superioritate. Tac cu eforturi, nu semnalez zecile de abateri pe oră de la logică, regret ocazionalele răbufniri. Vreau cărți, blog, muzică, meditație, copii. Nu exisă jug mai greu decât cel pe care ni-l impunem singuri, sunteți orbi?

Ceea ce suntem fiecare dintre noi as a person se revarsă incontrolabil în joburi, se vede din elicopter dacă suntem împăcați cu noi, nesiguri, complexați, fricoși, îndrăzneți, toleranți, etc.

E atât de trist că uneori am putea merge mai departe dar nu o facem. Avem o idee, o soluție, dar nu o putem aplica pentru că cei din jur nu sunt pregătiți. Batem pasul pe loc așteptând o sosire de multe ori improbabilă.

E dureros când te gândești cât de frumoasă și simplă ar fi viața, cât timp am avea să stăm în intersecții zâmbind lumii, dacă ne-am mai relaxa și nu ne-am pierde timp și energie cu rahaturi complet inutile.

Moving on takes a lot of work.

Într-o cu totul altă ordine de idei, după îndelungată gândire am ajuns la concluzia că între rockul britanic și cel american, îl aleg totuși pe cel american.

Cu bine, pe curând.

Timpul regăsit

2009-11-22T08:54:00.000+02:00

Eram practic hotărâtă să renunț la blog. După mai mult de o lună în care mi-a fost imposibil să găsesc timp și starea de spirit necesară pentru a mai scrie, mi-am spus că locul ăsta nu mai are sens.

Dar într-o seară am găsit la comentarii o întrebare - dacă sunt OK. Oarecum, da. Așa că m-am răzgândit. Păstrez blogul.

E ciudat, de câteva săptămâni trăiesc într-o lume atât de separată de asta. O lume a fricii de gripa porcină, sticlă și căldură, prânzuri improvizate și coloane nesfârșite de mașini. Momentan nu mă deranjează, e ca o scufundare în mare. Privesc cu curiozitate, dar nu confund corali cu pomi.

Ascult Paraziții si Pink Floyd și mă pregătesc să merg la vot. Pe curând, sper.

Noi muncim, nu gândim

2009-10-17T19:08:00.000+03:00

Mi-e rușine de când n-am mai scris. Nu c-aș fi uitat, nu că viața mea ar fi devenit brusc captivantă. Pur și simplu am un job nou, la capătul pământului.

Jobul e super OK. Prima săptămână a decurs mai ușor decât era logic să sper. Colegii din departament sunt super. Foarte diferiți, dar toți isteți, inimoși și cu simțul umorului. Din punctul ăsta de vedere sunt o mare băftoasă.

În rest, muncă gârlă din ziua 2, reguli noi, zeci de fețe pe care va trebui să le învăț cu nume cu tot. Sper să fac față. Sediul e cumplit de departe de unde stau, așa că mă trezesc când afară este încă noapte. Într-o dimineață respirația îmi aburea gura. M-am întristat puțin. E iarnă iar, a mai trecut un an. Într-o zi voi muri, și asta s-ar putea produce mai devreme decât mi-ar veni să cred. În metroul arhiplin îmi imaginez cu o voluptate bolnavă propria mea înmormântare, priveghiul, parastasul. Cu ce mă vor îmbrăca? Cine va plânge? Cine nu mă va putea uita?

E ceva oribil în muncă. Nouă-zece ore în care ești forțat să iei o pauză de sine, fie că vrei sau nu. Joci un rol străin și artificial. Toată lumea bravează, toată lumea se teme. Open space-uri ca niște hale ordonează trupuri și minți după reguli corporatiste. E greu să te simți ca și cum contezi într-un open-space. Poate că de-aia managerii au mai mereu biroul lor.

Veșnica dilemă: muncim până la depersonalizare pentru bani? Sau trăim pe restul vieții într-o magherniță prost luminată, rugându-ne ca mâine să ne dea drumul la căldură? Oscilez, nu mă pot hotărâ.

Îmi pare rău că n-am mai scris. Sper ca de săptămâna următoare să îmi regăsesc puterea de a-mi face mai des timp pentru viață.

The only way out is through

2009-10-09T09:15:00.000+03:00

Din păcate titlul nu-mi aparține. Mi-ar fi plăcut să fi putut sintetiza ceea ce simt așa; dar Alanis Morissette a făcut-o mai demult. Mda, singurul mod de a depăși un obstacol e să-l iei la scărmănat.

Lupta - asta e singura șansă de rezolvare. Nu există rezolvări de la sine. Cineva, ceva trebuie să intervină. Iar tu poți fi victimă sau agent al schimbării. Nu există o altă variantă. Nu poți fi spectatorul propriei vieți. Ești fie găina paralizată ce se lipește de pământ pe măsură ce uliul se apropie, sau ciuta care aleargă până când abandonează leul.

Partea neplăcută e că nimeni nu-ți garantează succesul. E posibil să duci zeci de bătălii și să rămâi doar cu buza umflată. De-aia e greu. De-aia poate părea că e mai isteț să te-ascunzi, să amâni la nesfârșit, să „uiți”, să minți, să te prefaci. E și-acolo un ceva ce nu-ți dă pace, dar în această două variantă eșecul e diluat în ani, administrat în porții mici, mult mai ușor suportabile. La final însă ești inevitabil și iremediabil învins.

Așa că dacă ții la victorie, dacă vrei să ai măcar o șansă infimă la un altfel de viitor, nu poți decât să lupți, oricât de greu ți-ar fi să te mobilizezi. Spun luptă, dar nu mă gândesc la violență. N-au legătură. Șeful ăla imbecil, vecinul nerezonabil, politicienii corupți până în măduva oaselor, părinții care-ți dezaprobă stilul vestimentar, medicul iresponsabil și nepăsător, educatoarea care-ți bruschează copilul, toți pot fi învinși, de obicei mult mai ușor decât ne imaginăm. La luptă, așadar!

Să borâți bine!

2009-10-07T21:56:00.001+03:00

Deși am cunoscut sau am auzit de câteva secături la viața mea (calculez aici și personaje literare), Cătălin Avramescu takes the fuckin' cake. Ființă mai vomitivă, mai profund grețoasă nu am văzut niciodată. Mi-e scârbă și nu pot decât spera că întâlnirea cu cel ce va avea ac de cojocul lui se va produce în public, ca să mă distrez și eu.

Blank

2009-10-06T18:13:00.000+03:00

Mă mișc mecanic, fără gânduri elaborate, fără paranteze imaginare și comentarii interiorizate. Îndosariez, sortez, șterg, merg, mănânc, citesc ca și cum fiecare activitate e singura pe lume. Fără visări, fără regrete. Senzația continuă de grabă, de teamă, de speranță a luat o pauză. Și pe stradă parcă merg altfel. Mintea mea cealaltă se odihnește după heirupuri înlănțuite, în scurte răgazuri se satură cu biscuiți cu ciocolată și tace.

Doar murmurul nedeslușit de pe fundal rămâne solo noaptea și așa adorm mai greu.

Lămurire

2009-10-03T16:42:00.002+03:00

De ce să duci o idee până la capăt când poți sări de la una la alta?

Majoritatea nici măcar n-o să se prindă.

In intuition we trust

2009-09-30T15:01:00.000+03:00

Experiența mi-a arătat că unele persoane au niște fețe care cer prin sine bătaie. Nu e cazul să vorbească, cu atât mai puțin să mi se adreseze direct. E suficient să le privesc câteva minute ca să mă apuce o dorință viscerală de-a le pocni. Intensitatea trăirii este variabilă. Unora dintre reprezentanții acestei categorii nesuferite le-aș da numai o pereche de palme. Pe alții i-aș bate până aș obosi, după care mi-aș trage sufletul și aș lua-o de la capăt.

Multă vreme mi-a fost imposibil să înțeleg ce este ceea ce mă irită atât de tare și atât de repede în privința lor. Vorbesc de oameni din viața publică pe care nu pot pretinde că îi cunosc cu adevărat, foști colegi de serviciu pe care i-am privit cu scepticism din prima lor zi de muncă, necunoscuți cu care am de-a face accidental. Pe toți i-aș cârpi fără să mă gândesc de două ori. O vreme m-am învinuit pe tema asta, crezând că sunt lipsită de toleranță și empatie. Rea. M-am crezut mărginită, îndemnându-mă să mă concentrez pe părțile bune ale respectivului (el sau ea), pentru că – nu-i așa? - fiecare dintre noi are ceva bun în el (măcar un 2-3%!) și nimeni nu e mânat doar de dispreț, prostie sau răutate.

Greșit! Acum sunt convinsă că ostilitatea pe care mi-o inspiră aproape instinctiv unele persoane se datorează unei procesări subconștiente, extrem de rapidă și eficace, a unor semnale subtile dar limpezi. Privirea sticloasă și goală, direcția ei, rânjetul mascat aduc de fapt mărturii cu privire la adevăratele gânduri și intenții ale celui din fața noastră.

Da, toți avem ceva bun în noi și este socialmente sănătos să păstrăm asta în minte. Din punct de vedere individual însă este și mai sănătos să recunoaștem lupii înveșmântați în piei de oi și cum îi zărim să le ardem una după cum merită. De altfel, bătaia e ruptă din rai, nu-i așa?

Avem de sărbătorit

2009-09-29T17:51:00.000+03:00

Looks like mamma’s got a brand new job... how cool is that?!

Mulțumesc, Doamne, că dincolo zău că nu mai puteam. Mulțumesc frumos.

Yuppyyyy!

Potpuriu, rămășițe

2009-09-28T11:00:00.001+03:00

Sfârșit de săptămână încărcat, derulat pe fast forward. Amintirea lui persistă sub forma ingrată a unei dureri mocnind în tâmpla dreaptă. Mai întâi, examenul. Ore de tensiune, satisfacția inspirației și a temelor familiare, dar și nervi pe unele subiecte, pe mine. Îmi gestionez prost timpul când sunt evaluată, mă panichez, pierd șirul ideilor, apoi minute prețioase ca să-l regăsesc. Undeva în mine pândește o armată care miroase slăbiciunea autorității și pregătește o rebeliune. Din fericire mă dezmeticesc rapid. Peste toate sunt mulțumită, m-am descurcat bine. Sunt optimistă în privința rezultatelor, curând cred că îmi voi putea freca mulțumită mâinile în fața prietenilor mai puțini încrezători.

Repede înapoi acasă, baie, îmbrăcat, machiat, parfumat. Urmează o petrecere, trebuie și vreau să merg. Strâng multe mâini – unele reci, altele moi. Domnii par incomodați de ținuta formală, mulți au renunțat la sacouri în prezența doamnelor fără a le trece măcar prin cap să ceară permisiunea acestora. Prea puțini se comportă degajați, poartă costume care le cad ca turnate. Emană ceva animalic, o masculinitate cu atât mai tentantă cu cât este ținută în frâu. Doamnele au făcut și ele eforturi, majoritatea au vizitat în mod evident coaforul. Eu n-am avut timp, nu am putut decât să-mi pieptăn părul de zeci de ori în bătaia foehnului. O doamnă poartă gene false, nu-mi pot lua privirea de la umbrele lungi de pe obraji, crețurile vizibile de sub pleoapele îngreunate.

Urmăresc avidă conversațiile. Majoritatea sunt stângaci, din nou prea puțini înoată elegant prin marea de cuvinte. Afluența de necunoscuți, familiaritatea celor mai dezghețați, pericolul unei abordări directe îi determină pe o parte a invitaților să se izoleze în muțenii zâmbărețe iar pe alții să poate conversații lungi la telefon. Se vorbește tare, se râde ostentativ. Manifest interes, întreb, răspund. Aleg să ignor replici discutabile, mă prefac că nu le-am sesizat.

Ore mici, care nu m-au mai prins veghind de multă vreme. Somn puțin, agitat, în valurile unui păr care păstrează miros de țigări. Cafea cu lapte, scorțișoară, internet. Casa pare vandalizată, o iau metodic. Repun fiecare haină pe umerașul său, fiecare fard în sertarul nimerit, fiecare pantof la loc în cutia din care provine. Aburi de mâncare îmi amintesc că n-am mai mâncat de peste 16 ceasuri. Îmi vine să vomit, așa pățesc când mi se face foarte foame. Duș rapid, trebuie să fug iar. În drum, ocol prin magazinul de cosmetice. O domnișoară care afișează pe chip o parte din produsele din standuri se apropie zâmbitoare. Îi spun „bună ziua” și-i zâmbesc și eu. E doar o fată care poate depinde de comision. Mă măsoară expert din priviri, după o secundă de ezitare îmi raspunde „bună”. Mă indispun, în pofida complimentul implicit. M-am răzgândit, cosmeticele vor mai aștepta. Părăsesc magazinul rapid, cu mâna goală.

Pe seară merg la „Toți fiii mei”. Maestrul Rebengiuc e ca de obicei desăvârșit, perfect pentru roluri de bărbat cu vulnerabilități nebănuite, vibrant, luminează scena. Toți ceilalți actori performează admirabil, exceptând o domnișoară stridentă care mă jenează ca un instrument dezacordat într-o orchestră de elită. Mă încântă în special Costina Ciuciulică, o actriță necunoscută mie până acum. Își joacă rolul impecabil. Mimica, postura, intonația, toate conlucrează eficient și convingător. Radiază grație și frumusețe.

Acasă pun capul pe pernă cu o mulțumire difuză. În puținele minute de conștiență rămase mi se derulează în minte un caleidoscop: întrebări cu patru varinte de răspuns dintre care numai una corectă, pantofi nemaivăzut de frumoși, butoni argintii. Fond de ten, parfum, lichioruri prea dulci, muzică, baloane de săpun. Răspunde la fiecare întrebare, dacă nu ești sigură just take your best guess. Rapid. Rochia de mătase a lui Annie, părul ei blond frumos aranjat. Măr, Mircea Badea. Și nimic.

Cum apare stresul și ce putem face cu el

2009-09-25T20:36:00.001+03:00

Spumeg de furie.

Eu mâine am examen. Ce contează la ce? Examen! După mine e genul de subiect la care m-aș descurca binișor și dacă mă prezint au naturel așa că nu m-am agitat prea tare. În ultimele zile am frunzărit niște cărți dar n-aș putea spune că m-am extenuat cu studiul.

Azi vorbesc cu o amică. Mă întreabă ce fac în weekend, eu fără prea multă prevedere răspund drept: dau un examen. La ce? La aia, o lămuresc eu. La care ea – aaaah, păi, și te-ai pregătit? Eu, brusc șovăielnică (onestitatea, săraca, mai bine îmi luam o față de pocher, vorba aia, și băgam din top la greu), recunosc că oarecum, așa și așa. Eeeeh, zice amica (n-am alt cuvânt), sigur o să-l pici! Păi te duci așa, izmană pe călător?

Asta se întâmpla acum câteva ore. Eu încă o rumeg. Băi nene, ti se usucă nasul dacă susții pe cineva? Mori în chinuri dacă încurajezi?

Spumeg.

Sigur, eu sunt nătăfleață că las asemenea prostii să mă afecteze așa tare. Sunt convinsă că persoana cu pricina n-a stat foarte mult pe gânduri înainte de-a deschide gura și nici nu e măcar rău-voitoare, ci numai nesigură și necioplită.

Acum chiar că-mi pare rău că nu m-am pregătit, dar sper să rup mâine. Prima chestie după rezultate – dacă sunt bune :D - va fi să o bombardez cu amănuntele succesului meu insuficient muncit.

Există o prima dată pentru orice

2009-09-25T09:58:00.000+03:00

În sfârșit am primit și eu o leapșă!!! Seceta a fost întreruptă de Evergreen, care mă întreabă:

1. Dacă ai putea să intri și să trăiești într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (Dar într-un film? Dar într-un cântec?)

Aș intra în pielea lui Marcel Proust (schimbarea de sex presupusă sper că nu trădează vreun început de schizofrenie...) în „În căutarea timpului pierdut”. Avantajele ar fi următoarele: aș avea servitori, nu ar trebui să muncesc, m-aș delecta vizitând și analizând mii de personaje, aș mânca numai bunătăți.

Într-un film, asta e un pic mai greu.... uite, îmi vin în minte "Friends" (sper că și serialele se pun). Oricum, aș opta pentru o comedie americană tipică, unde dragostea învinge oricum, obstacolele sunt mai mult amuzante decât îngrijorătoare, onestitatea e singura care te scoate la liman, nicio problemă nu e fără soluție etc.

Cântecul în care aș trăi e „I wish you well” – Mariah (sunt în faza Mariah Carey, hihihi). Deși am ascultat-o de sute de ori, încă mi se face pielea găină când o aud. E atâta simplitate, împăcare și iertare acolo.... așa aș vrea să trăiesc, mai mult decât doar câteva minute.

2. Dacă ai putea să-ți alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Sunt foarte happy cu prenumele meu, l-aș alege tot pe ăsta. E o parte importantă din cine sunt și țin mult la îndelung-muncitul meu Eu.

În schimb dac-aș fi gentleman, mi-aș spune Sebastian!!

3. În ce altă țară ai vrea să trăiești pentru 1 an și de ce?

SUA, dar numai într-un oras mare, ca să mă lămuresc eu pe cont propriu care e treaba cu americanii ăștia, dom'le :).

4. Care e visul cel mai neobișnuit pe care l-ai avut și pe care ți-l amintești?

Unul în care mama mă strângea de gât.

5. Povestește o zi din viața ta imaginându-ți că ești un animal.

Deci sunt cățel, asta e clar.

Mă trezesc... mă întind... mă ridic și încep să dau din coadă. Adulmec cea mai apropiată sursă de mâncare și îmi umplu burdihanul. Îmi fac digestia întins la soare. Mă duc să mă hârjonesc cu ceilalți câini, ne mușcăm în glumă. Rod tot ce prind, pentru că mă mănâncă dinții. Mai mănânc o dată. Latru, mai mult de fițe. Mă plimb. Mă culc.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană și de ce ai ales-o?

Aș fi Obama (iar bărbat!, asta mă pune serios pe gânduri). Dacă nici viața lui nu e palpitantă...

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ți-ar fi primele gânduri și ce ai face prima dată?

Mi-aș spune: „Houellebecq e un geniu!!!” și m-aș duce să-mi caut ceva de mâncare.

Asta a fost, dragii moșului, povestea cu leapșa. Și pentru că leapșa fără dat mai departe e ca nunta fără lăutari, invit pe Manjusri, Anca și Delaskela să ne răspundă și ei la întrebările de mai sus.

Love it or hate it?

2009-09-24T15:46:00.001+03:00

Cee?!?

2009-09-23T16:44:00.002+03:00

Am citit, am pus eticheta jos. M-am dus la dicționar, l-am frunzărit, m-am întors la etichetă. Mi se pare mie sau ceva pute în sintagma „arderea grăsimilor adipoase”? True story.

Life's a bitch, and then you die

2009-09-22T21:14:00.000+03:00

Din păcate, dacă ți-o iei sistematic peste bot și începând cu o vârstă suficient de fragedă încât mecanismele tale de apărare sufletească sunt doar în fază de proiect, ai șanse considerabile să îți petreci maturitatea în alertă permanentă, cu ochii cât ceapa după probabile noi lovituri. Mângâierea rămâne un deziderat, dar unul tot mai greu realizabil și deși continui să o dorești ea te evită și se refugiază într-un plan pur ipotetic. De la un punct încolo, nici nu-ți mai vine să crezi că ți se pot întâmpla și lucruri bune. Pe nesimțite - și aici perversitatea devine sublimă - te setezi singur pentru eșec, unică experiență pentru care mai ești disponibil. Perspectiva succesului e nefamiliară, incomodă. Profeția este ~~autoîmplinită~~ confirmată. Iar dacă ai cu adevărat ghinion, după ce ai mers pe pilot automat o vreme ți se întâmplă la un film, la o țigară să îți vezi matrița de înfrângeri de pe balcon. E a ta de-acum. Numai că a vedea nu înseamnă și a stăpâni. Ești la fel de înțepenit într-o rutină disfuncțională, poate doar un pic mai lucid, alături de alte miliarde de ființe dezolate care constată că-s defecte. Și-atunci, ce mai rămâne de făcut?

Siturile de dating – pentru sau împotrivă?

2009-09-21T10:41:00.001+03:00

Pe vremea când eram o domnișoară singurică și disponibilă (eeeeh, fost-am lele cât am fost), mă confruntam cu o lipsă acută de ... opțiuni. Ce să mă dau după deget, mi-ar fi plăcut să cunosc un bărbat (sau mai mulți :D) simpatic, istețel, curățel, cât de cât arătos, dacă se poate un pic descurcăreț și sigur pe el, etc. Simplu de spus, greu de făcut. După câțiva ani buni de celibat tradițional am început să fiu atentă la cei ce povesteau de situri de dating. Circumspectă rău dar mult mai deznădăjduită de șirul lung de hopeless losers pe care îi cunoscusem până atunci, am hotărât să dau o șansă acestor mijloace controversate de a ieși în lume. Am ajuns astfel să descopăr câteva lucruri, mai rar asociate cu ideea datingului online:

Economia de timp. O persoană responsabilă și care a depășit vârsta de, să zicem, 25 de ani are probabil o serie de preocupări și activități (de multe ori sub forma unui job) care îi lasă destul de puțin timp și energie pentru a mai ieși serile sau la sfârșit de săptămână etc. și pentru a mai cunoaște alți oameni. Pe internet în schimb poți răspunde unui mesaj între două ședințe sau cât aștepți în trafic la pasajul Băneasa. Poți purta o conversație din confortul propriei sufragerii, în papuci și fără machiaj. Dacă tipul se califică, sigur că urmează și întrevederea. Dar până atunci, poți sorta o groază de prospecți pentru care altfel ți-ar fi trebuit luni de eforturi și tatonări.

Pre-selecția mi se pare un atu important al siturilor de dating. Presupunând o minimă onestitate din partea celorlalți utilizatori, sunt câteva deal-breakers pe care le poți remarca încă înainte de a schimba primul salut. Poate că tip nu suferă grasele, de exemplu. Sau ochii verzi, habar n-am. Ceva. No problem, bagi un filtru. Eu am o problemă cu scunzii. Să mă ierte cititorii mititei, dar sunt mai prăjină de felul meu și vreau să mă simt protejată, dominată, cum vreți să-i spuneți. Așa că nu discut decât de la 1.80 în sus. Cunoașterea limbii române, iată un alt criteriu important și verificabil atunci când subiectul își completează profilul cu o descriere. You get the picture.

Paleta mai largă de opțiuni. Cuplurile din jurul meu fie sunt împreună din liceu fie s-au cunoscut prin intermediul unor prieteni. Ghinion, eu în liceu eram o bleagă, iar în puținele dăți în care prieteni de-ai mei mi-au facut cunoștință cu necunoscuți a ieșit nasol. Colecție mai mare de nătărăi și plicticoși n-am văzut și oricât aș miza pe bunătatea garantată a bărbatului din fața mea, ceva sare și piper trebuie să gust. Câțiva ani de ieșiri nocturne prin cluburi și baruri mi-au demonstrat nu numai că poți fuma 2 pachete de țigări pe noapte (asta după un alt pachet ziua) dar și că astfel nu faci mare brânză în termeni de extindere a cercului cu potențial romantic. Prin urmare, siturile de dating primesc puncte suplimentare pentru oportunitatea de a cunoaște oameni cu care altfel n-aș avea niciodată ocazia să schimb o vorbă.

Facilitarea interacțiunii. Toată lumea e mai curajoasă pe internet. Băiatul care într-un bar nu s-ar ridica nici mort de la masă ca să vină șă-ți dea bună ziua își va lua inima-n dinți pe web și îți va cere IDul de mess.

Mai puțină ipocrizie. Yeeeey! Din moment ce te-ai înscris pe un site de dating e limpede că ești în căutarea unui partner. În plus, cei interesați doar de o aventură sau doar de o relație pe termen lung tind să facă acest lucru cunoscut celorlalți utilizatori de la bun început, așa că nu te mai poți plânge că n-ai știut că-i fustangiu sau clingy (asta putea fi indexată și la economie de timp).

Atâtea-mi vin în cap acum, dar s-ar putea să mai fie.

Încep să fiu un pic exasperată de amice single, triste că pe ele nu le agață nimeni (ele nu se exprimă așa, dar exact asta e ideea). Eu am yang-ul mai pronunțat și tind să întâmpin asemenea lamentări cu întrebarea „Și ce faci în privința asta?”, numai că atitudinea mea pare să genereze nedumerire și o oarecare ostilitate. Eu zic că dacă (noi fetele, în secolul 21) stăm să ne plângem toată ziua și sperăm că într-o zi un tip frumos, manierat și elegant va coborî dintr-un Lamborghini și ne va spune ceva atât de amuzant dar și de inteligent în același timp încât până și tații noștri ne vor zâmbi îngăduitori, atunci nici nu merităm un bărbat ca lumea și oricum avem mari șanse să îmbătrânim așteptând. Ideea siturilor de dating pare a se lovi de două mari contraargumente, pe cât de stereotipice pe atât de puternice: „acolo n-ai cum să cunoști tipi serioși” și „nu e genul meu să fac așa ceva”.

Să le luăm pe rând.

Prima afirmație e o tâmpenie, mai ales când vine din partea cuiva care nici n-a încercat. Ca om trecut prin d-astea, aș zice că distribuția calității umane în rândul utilizatorilor de pe siturile de dating este similară celei din viața din jurul computerului. Oamenii buni sunt rari și trebuie descoperiți. Așa că, navigând cu încredere dincolo de un procent inevitabil de analfabeți, organizatori de orgii și executanți entuziaști de sex oral vei reuși să cunoști și bărbați cât se poate de OK. Dacă o tipă serioasă ca tine se gândește la alternativă, probabil că tipi la fel de serioși (și poate mai practici) au făcut-o deja. Îndemnul meu (ca și la alte capitole ale vieții) este să intri și să vezi înainte de a trage concluzii.

A doua chestie aproape nici nu merită un răspuns, fiind o stupizenie și o falsitate cât casa. Nu există un gen destinat netului și un altul incompatibil cu el, există doar oameni mai mult sau mai puțin sinceri cu ei și cu ceilalți. Vrei să faci sex? Face it. Jocul de-a găina care se împiedică devine ridicol după ... hai să zicem (iar) 25 de ani. Nu e nimic mai firesc decât să îți dorești un partener, deci nimic mai firesc decât să-l cauți. Dating sau vibrator, alege și mai lasă-ne.

Mai adaug numai că omul care mă suportă, sprijină, înțelege, mângâie chiar dacă nu înțelege, ascultă și iubește a apărut în viața mea mai întâi ca un mesaj în inbox. Și nu recunosc asta doar aici, în călduțul anonimatului. Toată lumea care ne cunoaște știe cum ne-am cunoscut. Așa că eu sunt cert, 100%, no doubt about it, pro situri de dating. Tu?

Reparație

2009-09-21T10:37:00.002+03:00

Deci gata, eu m-am potolit cu schimbările de setări pe blog pentru o vreme. Mekone, sorry pt ultimul tău comentariu...

Buba

2009-09-21T10:33:00.000+03:00

Cumva blogul meu a rămas fără comentarii? :(((((

O plimbare pe chei

2009-09-20T11:22:00.001+03:00

Pentru mine Dâmbovița reprezintă un motiv de tristețe egal cu șirurile nesfârșite de blocuri cafenii pline de zoile ploilor întinate de smogul capitalismului primitiv. (Ridic privirea spre ultimele etaje, dincolo de balcoanele ruginite, tapetate cu folie reflectorizantă pătată care protejează rânduri cuminți de borcane și boarfe prăfuite și pentru o clipă îmi pare că flăcări demult stinse au înnnegrit placajele de beton însăilate neglijent de constructori sadici. Îmi imaginez că toți „arhitecții” și inginerii de pe șantierele comuniste rânjeau, nu văd cum altfel.) Ce Tamisa, ce Havel, nu mai zic de sora Dunăre, las' că și eu mă mândresc de nu mai pot cu firicelul ce adapă capitala. Dacă vreunul dintre prietenii mei ne-români m-ar vizita (eu îi implor să nu) și-ar vrea să vadă Dâmbovița (deși mă îndoiesc), nu i-aș duce numai la Operă sau la Unirii. Segmentul Asmita Gardens – Autovit prilejuiește o călătorie mentală în ceea ce-mi imaginez (pentru că amintiri mai am prea puține) că trebuie să fi fost Bucureștiul anilor '80. Apa scăzută și puturoasă pe care plutesc lintiță și gunoaie te obligă să te gândești la cursul artificial îngrădit din capriciul unui lider grandoman lipsit (în mod cu totul explicabil, domnul nu avusese ocazia să frecventeze Academia de Arte din Paris) de orice urmă de simț estetic, înconjurat numai de viermi fricoși, dar și la indolența mult mai actuală și mai condamnabilă a celor care sunt însărcinați astăzi să se îngrijească de curățenia orașului. Jegul din suflet se revarsă în afară. Gardul de fier cu vopseaua scorojită păzește un teren de care nimănui nu-i pasă. La dreapta ai maghernițe de lemn sau de beton, tentative deplorabile de afaceri, copaci prăbușiți pe trotuar. La stânga, un mal de pământ înalt și mut ascunde un teren aplatizat cu buldozerul, plăci de beton ca lespezi de mormânt la care nimeni nu se reculege, hidoase, distante, inutile, acum fundul unei gropi de gunoi improvizată. E pustiu, singurii trecători sunt patrupede înrăite de foame și singurătate, exact ca semenii săi pretinși mai inteligenți, care se droghează cu divertisment televizat în spatele perdelelor de nailon. Pe alocuri o bicicletă ponosită e legată de vreun pom; în respirația fetidă a râului un bătrânel cu șapcă cu urechi îmblănite pândește undița aruncată în apele verzi. Mi-e frică de captura lui. Jegul din suflet se revarsă în afară.

E greu să nu fii paranoic

2009-09-19T11:22:00.002+03:00

El și ea s-au cunoscut la o petrecere unde fiecare se dusese fără mare tragere de inimă, îndeplinind mai mult o obligație. Poate tocmai de aceea interesul – altfel probabil neglijabil – trezit de necunoscutul din capătul celălalt al încăperii a căpătat atunci și acolo proporții apreciate retrospectiv ca nejustificate. El și-a îndreptat umerii, ea a început să se joace cu părul și asta a fost. Și-au zâmbit, au intrat în vorbă. La final au plecat împreună acasă, cel mai probabil au băut o sticlă de vin până în zori, resavurând plăcerea de a te dezvălui cuiva necunoscut, această mică, iluzorie ocazie de a te recrea, măcar pentru câteva ore.

S-au revăzut a doua zi, apoi în ziua următoare și noaptea următoare și tot așa câteva luni. Nu cred că a fost iubire ci mai degrabă lipsa altor obiecte ale interesului amoros combinată cu plictis și nevoia unui trup în brațe. Ruptura s-a produs la fel de lin precum întâlnirea. Au încetat să se mai vadă fără ca universul vreunuia să sufere fisuri. Nu s-au mai căutat, perfect sincronizat, cu acordul tacit propriu celor ce nu au nevoie să așeze în cuvinte ceea ce gesturile mici au repetat până atunci. Și multă vreme n-au mai fost unul pentru celălalt decât o amintire inutilă.

Câțiva ani mai târziu viața – de această dată profesională – i-a readus față în față. S-au recunoscut cu un surâs, ea putin jenată de amintirea intimității împărtășite, el oarecum mândru de trecutul amoros comun cu această femeie acum mult mai vizibilă și împlinită. Paralelismul vieților lor a încetat inevitabil. El a început să caute superioritatea prin trimiteri tot mai transparente la un trecut pur fiziologic, ea a cedat impulsului de a se proteja negând că ar fi fost vreodată ceva între ei. Întărâtat, el a început să răspândească relatări amănunțite ale întâlnirilor lor nemijlocite de haine, în vreme ce ea a ripostat numindu-l mincinos și frustrat.

Povestea continuă și n-am habar cum va sfârși. Îmi imaginez două variante: ori se vor părui în piață, ori își vor pierde suflul și vor aștepta ca uitarea să șteargă urmele acestor ieșiri supărătoare. Cert e că e mai bine să fim cu ochii-n patru cu cine ne pupăm. Mâine s-ar putea să ne vedem pe YouTube.

Pe strada mea e înnorat

2009-09-18T17:30:00.000+03:00

Iar sunt tristă „ca o batistă”, după cum inspirat se alinta o prietenă. Sper din toată inima că tristețea derivă direct din meditație. Asta ar însemna că gândesc prea mult, or cu ambalajul ăsta aș căpăta în ochii mei o notă de distincție :). Începe să mă deprime deprimarea, dacă reușesc să mă fac înțeleasă.

Una din modalitățile de a ieși din borcanul cu melancolie? Cititul oamenilor isteți, pe care îi suspectez că erau în sinea lor cel puțin la fel de triști (unii dintre ei sigur țineau la aparențe mai mult decât mine).

Sunt câțiva scriitori pe care mi-ar fi plăcut mult de tot să îi cunosc. De exemplu să iau cina cu ei, să bem o oranjadă în grădină într-o noapte de vară. Unul dintre ei este fără îndoială de la Rochefoucauld. Mi-l imaginez în coteria lui selectă, angrenat în mondenitățile la care titlul său nobiliar cu siguranță îl obligau și făcând note mentale, uneori observații savuroase. Omul cred că se simțea tare singur:

„Toată lumea se plânge că nu are memorie, dar nimeni nu se vaită că n-are logică.”

„Toți avem destulă tărie sufletească pentru a îndura nenorocirile altora.”

„Norocul nu li se pare atât de orb decât celor cărora nu le împărtășește favoarea sa.”

„Răul pe care îl facem nu atrage asupra noastră atâtea persecuții și atâta ură cât ne cășunează trăsăturile noastre bune.”

Sprijinul meu

2009-09-17T15:10:00.000+03:00

N-are niciun sens să te frămânți în legătură cu lucruri pe care nu le poți controla.

Unii numesc asta pragmatism, eu o consider credință (apropo, de ce este religia, de fapt credința, un subiect atât de delicat? Crezi sau nu, ești alb sau negru, îți plac merele ori ba. Ce atâta agitație?).

Când mă aflu într-o situație precum cea de ieri, când am dat tot ce-am avut mai bun în mine, îmi dau seama că misiunea mea s-a încheiat. Cum vor primi ceilalți ceea ce sunt/vorbesc/fac/gândesc, nu mai am cum să determin. Eu nu pot decât să descui ușa, să poftesc pe cineva înăuntru, să-i arăt încăperile, să-i ofer o prăjitură. Asta după ce am făcut curat, m-am îmbrăcat frumos, mi-am curățat unghiile și m-am parfumat.

Restul e în mâinile Lui. El trebuie că știe cel mai bine ce trebuie să se întâmple și ce nu, chiar dacă uneori aș da orice pentru o explicație. Ceea ce primesc este ceea ce merit. Și nimeni nu primește altceva decât exact cât poate duce.

Limpezire

2009-09-17T11:24:00.001+03:00

Grație binevoitoarei și indispensabilei Andreea (girl, you know you rock!) care s-a îndurat de fundul meu amărât și complet pierdut pe www, am reușit să aduc câteva modificări importante blogului. Sper ca noile elemente mai mult sau mai puțin artistice să nu vă împiedice să savurați ca și până acum cocktailul de idei care m-a facut celebră (riiiiiiight).

Tuflită, dar sub scut

2009-09-16T21:56:00.000+03:00

Eu azi m-am străduit. Am făcut ce am știut eu mai bine, am încercat să fiu agreabilă, isteață, nu prea pregnantă dar nici mămăligă, cu bun simț. Am rămas cu un gust ușor amar, am senzația că lucrurile nu au mers atât de bine pe cât mi-aș fi dorit. Am întâmpinat o oarecare răceală (sper să fiu eu paranoică) pe care mi-e foarte greu să nu presupun că mi-era adresată, din motive pe care le bâjbâi legată la ochi, deși e posibil și sper să mă înșel. Time will tell.

Interludiu

2009-09-16T10:03:00.002+03:00

Am un nod în gât, unul în diafragmă și altul – cel mai apăsător – în stomac. Ar fi bine să ne împrietenim, vom petrece câteva ore bune împreună. Bâțâi din picioare, doar doar s-or transforma într-un paratrăznet care va prelua asupra sa tensiunea abdomenului pentru a o conduce apoi în siguranță spre pământ. Înghit des, forțat, ca și cum starea aceasta ar fi neplăcută, când îmi dau deodată seama: it feels good to be alive.

Fericirea mea trece sigur prin stomac

2009-09-15T20:27:00.000+03:00

Ca pedeapsă pentru clătitele înfulecate aseară (mmmmmm, ce-aș mai mânca una cu dulceață de zmeură, una cu caise, una cu fructe de pădure, una cu ciocolată, una cu ciocolată și nucă de cocos, una cu căpșuni și una cu brânză dulce și stafide), astăzi m-am limitat la fructe, cafea și un amărât de piept de pui la grătar, motiv pentru care senzația de leșin intervenită discret pe la orele 13.00-14.00 s-a accentuat spre seară. Am ajuns fără incidente acasă, unde plănuiesc să mă cuibăresc sub pilota mea iubită și să mă uit la filme tâmpițele (oferta e mereu largă) și (sper eu) amuzante. Uneori nimic nu merge mai bine decât o comedioară fără alte pretenții.

Mâine am iar o zi mare.

Din puțul sec al panicii

2009-09-14T17:33:00.001+03:00

Se întâmplă uneori să întorc câte-o chestie pe toate părțile până când uit de unde am plecat, ce era esențial. Îmi pierd puterea de a mai aprecia corect dimensiunile și proporțiile. Nu mai am încredere în judecata mea, mă simt depășită de multitudinea posibilităților și a riscurilor.

Epuizată de scenarii din ce în ce mai fanteziste, mai complexe, toate negative, subit toate la fel de credibile, mă simt ca un soi de Raskolnikov, minus aroganța și păcatele rusului. În astfel de momente conștientizez din nou, obligatoriu, că sunt singură. Mai singură decât dac-aș fi fost brusc parașutată în inima Saharei, cu nimeni care să se poată (sau măcar să fie dispus să facă efortul de a se) strecura suficient de îndemânatic și atent în lumea așa cum este ea pentru mine, să își suflece mânecile și să treacă direct la treabă, nimeni care să pășească cu grijă pe cojile de ouă răspândite peste tot prin sufletul meu. Am certitudinea că n-am cu cine mă sfătui. Oamenii din jurul meu și-au pierdut într-o proporție covârșitoare credibilitatea. I-am văzut pe fiecare dintre ei atât de mici, de meschini sau de lași încât nu mai pot crede că dorința unui bine exterior lor i-ar putea mobiliza așa cum aș avea nevoie. Ce au ei mai bun păstrează pentru sine.

De fapt nu ne avem decât pe noi, o concluzie obsedantă care mă urmărește în fiecare zi. Noi înșire suntem cea mai mare resursă de care dispunem, singura care ne va sluji cu loialitate și conștiinciozitate și care ne va scoate din rahaturile inerente vieții. Tot noi putem deveni cel mai isteț și șiret saboteur cu care vom avea de-a face. Nimic altceva nu contează în situațiile limită, decât să te cunoști, să ai încredere în tine, să te bazezi pe tine, să fii împăcat cu cine ești, să ai puterea să te accepți cu bune și cu rele. Să fii bun cu tine, uite o lecție pe care maică-mea a omis-o în faimoșii primii șapte ani de-acasă.

Adevărul este în offline

2009-09-13T10:38:00.000+03:00

Destul de des îmi vine să scriu despre chestii dar de obicei mă opresc chiar înainte de a deschide editorul de text. Adică, ce naiba mă apuc (și) eu să scriu despre subiecte hiperdiscutate, eventual chiar recent și de către persoane mai istețe, mai inspirate și/sau mai citite decât mine? Dar na că uneori o fac totuși, chiar în absența unui răspuns suficient de bun la întrebarea de mai sus (altul adică decât „pentru că am internet, deci pot”).

Azi la prima oră (eu la cafea îmi verific emailul) rumegam niște idei învechite legate de „comunitățile online” care proliferează în draci. Până acum vreun an nici nu intrasem vreodată pe un astfel de site, auzisem doar vag de ele. Evitarea mea nu a putut dura la nesfârșit. În urma invitațiilor tot mai numeroase venite din partea unor persoane tot mai credibile, am ajuns să-mi fac și eu un cont. Eeeh, și de-atunci numărul emailurilor mele tot crește.

Acum, să ne-nțelegem. Iubesc progresul, admir tehnologia. Dar la modul sonde spațiale, mașini mai sigure, cure for cancer. Socializarea online mi se pare un fals concept, sau o oficializare (și astfel o oarecare încurajare) a unei schizofrenii de intensitate medie. Avem sute de prieteni online dar nu le cunoaștem numărul de telefon, cu atât mai puțin preocupările, îngrijorările, speranțele. Daca aș suna trei sferturi din oamenii care mi-au trimis invitații de conectare n-am avea ce să ne spunem, am schimba tăceri și bâlbâieli penibile. Și firești, având în vedere că suntem complete strangers, între noi n-a avut când și cum să apară imboldul cunoașterii, curiozitatea, disponibilitatea de a te arăta celuilalt. Online ne arătăm poze din vacanță și ne prefacem că avem o relație; jenant când nu ne-am recunoaște în veci pe stradă. Chiar recent am citit o opinie similară: dacă avem ceva să ne spunem, nu mai bine ieșim noi în oraș? Dacă realmente avem prieteni comuni, nu vrei să-i rugăm să ne prezinte? Să ne simțim parfumul, strângerea de mână, să ne admirăm cerceii sau tricoul. Iar dacă nu, la ce ne aglomerăm inboxurile? Ca să avem iluzia ne-singurătății? Thanks, but no thanks. O sâmbătă seară petrecută în fața computerului pe site-uri de socializare mi se pare cea mai tristă chestie, și sper că nu jignesc pe nimeni.

Apropo de socializare, dintre cei mai cool oameni mi se par ăia care ies singuri. Să ia masa, să bea ceva, să își mai clătească ochii, să-și mai aerisească mintea. E ceva atât de sincer în comportamentul lor, că mă dau gata. E un soi de-a spune „da dom'le, n-am cu cine să ies sau n-am chef să trag de altul ca să fiu în lume! Mă descurc și pe cont propriu.” Foarte tare, după mine. Fără vorbit non-stop la telefon, fără privit ceasul sau aruncând priviri neliniștite în jur ca și cum ar aștepta pe cineva. Eu sunt cucerită de statul ăla liniștit cu paharul în față, privirea prietenoasă și discretă care se plimbă deasupra meselor. Savoarea vieții reale.

Dar nu, acum tot mai multă lume se dă pe net, pe tot soiul de rețele al căror sens profund, dacă există, mă depășește. Ah, iar scuza că nu mai avem timp pentru altceva mi se pare bullshit. Decât zece emailuri de la prieteni ai prietenilor prietenilor online, aș prefera măcar un om pe seară petrecută în oraș care să se apropie politicos, să se prezinte și să înnoade o conversație. Asta e fantezia mea.

Fiecare reacție contează

2009-09-12T13:35:00.002+03:00

Am scos poza, că am înțeles că displace... Am o undă de regret, eu când am văzut-o mi s-a părut că s-ar potrivi la fix, dar așa sunt eu, influențabilă! Acum nu mai sunt nici eu mulțumită. Mă mai gândesc, mai fac poze.

Continuarea

2009-09-11T19:48:00.000+03:00

Întâlnirea mea a decurs foarte bine, chiar și fără pantofii norocoși :). Pe moment nu am simțit cum a trecut timpul, însă la un ceas după mi-am dat seama că mă simt sleită de parcă m-aș fi luptat cu vreun zmeu ce nu voia să mă lase și pe mine (urâciosu'!) în pădurea de argint.
În realitate, niciun zmeu, doar vameși corecți și politicoși. Cele mai periculoase lighioane sunt cele din mine, dar astăzi le-am ars una peste bot de nu s-au văzut, nu s-au auzit. După fațadă ai fi zis că sunt o pildă de liniște și asertivitate. Ceea ce, sper eu, devin.

Mulțumesc pentru îndemnuri și gândurile bune. Au funcționat.

Acum m-aș prăbuși în patul meu adorat, dar ies să sărbătoresc două evenimente. Ceva îmi spune că mă voi veseli tare și asta încă de la primul pahar.

Pe mâine, așadar.

Tremur, deci exist

2009-09-11T09:02:00.001+03:00

Mi-e neplăcut să constat cât de nesigură sunt pe mine.

Mă gândesc cu ce să mă îmbrac azi când am o întâlnire importantă și mă surprind că îmi aleg ținuta în funcție de pantofii norocoși pe care i-am inclus din start în planul meu vestimentar. Evit fusta neagră care altminteri ar fi foarte potrivită dacă n-ar fi așa o piază-rea.

Mă opresc din ideațiile mele mistice, mă indispun, ba chiar mă enervez. Nu că n-aș crede în supranatural, dar sigur nu stă el vârât în pantofii mei gris perle. Gândesc ridicol, ca o ignorantă încăpățânată, opacă. Iar eu vreau să fiu altfel. Aș vrea să fiu echilibrată și puternică și senină ... deși.... nici măcar nu mă pot imagina în acest moment, pe mine, concret, fiind așa.

Din fericire nu trăiesc în fiecare clipă frustrarea de a nu-mi putea măcar încropi în minte imaginea eului meu social ideal. Obișnuința, viteza în care trebuie să operăm ne ajută să ne protejăm de adevăruri incomode. În ce privește șovăielile mele, agățatul emoțional de o pereche de pantofi, amănuntul trece neobservat de către ceilalți. Eu însămi îl bagatelizez când nu îl pot ignora.

Din aceeași fericire, viața te mai pune și în situații pentru care nu porți armura obișnuinței. Atunci apa își face ușor drum prin crăpăturile fundației.

Superstițiile sunt o bună dovadă a precarității încrederii în forțele proprii. Dacă porți colierul pe care îl aveai când ai câștigat la loterie nu înseamnă că cerurile se vor deschide acum iar din ele se vor pogorâ armate de îngeri care-ți vor netezi calea pe Magheru.

Așa că astăzi nu. Azi nu vreau proptele invizibile, întărituri false. Azi voi fi eu. Iar pantofii rămân acasă.

Se impune o explicație

2009-09-10T15:12:00.000+03:00

Scumpi vizitatori!

Fac apel la bunăvoința și răbdarea dumneavoastră! Încerc să mai cosmetizez acest blog dar – femeie fiind – mă simt în interfața acestei platforme pe care unii o numesc prietenoasă precum în trafic la volan: în alertă, neîndemânatică și cu reacții întârziate.
Unii dintre voi, accesând această pagină taman când eu testez functionalități pentru a pricepe în primul rând ce înseamnă și abia apoi pentru a decide dacă mi se potrivesc, probabil vă veți lovi de stângăciile mele online. Nu le dați mare atenție – conținutul contează! Dacă aveți sfaturi și sugestii, nu vă sfiiți. Într-o zi, hai maxim două, mă potolesc.

Plecăciune.

„În față n-aveam unde, în spate abia spălasem...”

2009-09-09T13:38:00.001+03:00

Deși nu am apucat să verific teoria în cărți (sunt convinsă că s-au scris milioane de pagini despre asta), am ajuns să fiu convinsă că unul din pașii avansați pe poteca anevoioasă și accidentată a maturizării morale îl reprezintă – numai aparent paradoxal – tocmai acela care presupune încălcarea regulilor asimilate anterior.
Dacă într-o primă etapă etica înseamnă adoptarea, respectarea unor reguli conform cărora lumea se împarte în rău și bine, la nivelul următor alpinistul intelectual dobândește înțelepciunea și finețea de a discerne situațiile în care tonurile devin gri și intervin excepțiile. Să nu minți – exceptând răspunsul la întrebarea unei prietene foarte sensibile cu gusturi vestimentare îndoielnice: „Cum îmi vine rochia asta?”. Să nu furi – decât dacă e vorba de un medicament dintr-o farmacie într-un oraș în care nu există alte opțiuni și care va salva viața unui om. La clasa întâi nu ni se predau și excepțiile. Tentația de a face apel la acestea ar fi probabil mult prea mare. Dar pe la gimnaziul cultivării caracterului aflăm că uneori cel mai bun lucru pe care îl poți face este să ignori ce-ai învățat. Preluăm și interiorizăm precepte, ajungem să la aplicăm mecanic uitând scopul lor originar. Utilitatea și consecințele asupra autorului, apoi asupra celorlalte ființe umane și abia pe urmă asupra mediului înconjurător, aceasta îmi imaginez că este singura ierarhie valabilă a unicelor repere autorizate de comportament.

Is this pain that I'm feeling?

2009-09-08T21:32:00.000+03:00

Azi filosofăm.

Cineva care mi-e tare drag mi-a spus recent un mare adevăr, genul ăla justețe care se impune de la sine și a cărui autenticitate o intuiești instinctiv înainte ca mintea să aibă timp să scormonească după argumente. Ca la puzzle, dacă vreți. Piesa intră într-un locșor care i se potrivește perfect și brusc poza se schimbă. Nu sunt niciodată pregătită când se mai întâmplă ca cineva, între o bere și-o salată asortată, să scape diamantul din gură. El (diamantul) cade pe masă, eu mă holbez perplexă la el, el se uită impasibil înapoi spre mine. Poate pe moment mă fac că plouă, dar pe urmă mă întorc la chestiune ca un bulimic la frigider.

Suspansul fiind creat, să trecem la dezvăluiri, dară. Zice interlocutorul meu, fără niciun fel de preaviz: a-ți face griji nu este echivalent cu a iubi. Mie-mi cade lingura la loc în ciorbă, dar mă prefac că de sălbatică ce sunt. Blank total, replica întârzie. A acționa înseamnă iubire, încheie simplu și rotund partenerul meu de conversație.

Eu, bujbe, bâigui ceva a laudă și aprobare. Revelație, artificii (în mintea mea). Foarte tare! Cât de aplicabil în cazul meu și a atâtor altora! Cel mai scurt drum între A si B e linia dreaptă, punct. Dacă iubești pe cineva care trece printr-o situație dificilă, nu ajută deloc să-ți smulgi părul din cap. Asta facem fie pentru public (pe principiul „ia te uită cât sufăr, trebuie că asta e dovadă de iubire”), fie pentru sine („mă zbat sufletește, deci fac ceva, deci ajut cum pot și știu, deci nu mai am obligația de a face și altceva”). Perpelirea asta e complet sterilă și împuținează energia care ar putea fi investită în direcții real productive. În schimb dacă iubești cu adevărat, celălalt devine mai important decât înghețata mâncată în fața televizorului. Pentru celălalt îți ieși din matcă, te reverși pe tărâmuri necunoscute, îți depășești zona de siguranță și confort. Te ridici de pe canapea și ieși din casă. Acționezi.

Atât de simplu și frumos.

Nevoia urgentă și intensă de reformă

2009-09-07T20:42:00.001+03:00

Eu mă uit la Sorin Oprescu și mă întreb ce s-o întâmpla în mintea lui. Visează la numiri de ministri și ambasadori? Se vede jucând golf cu Obama? WTF??

Să fie puterea cel mai puternic drog? Probabil ca heroina, cu timpul ai nevoie de doze tot mai mari și nici măcar nu mai simți plăcere ci doar eviți durerea. Și tot ca un narcotic, ai impresia că deții controlul când de fapt esti sclav și nu mai știi cum ai ajuns să faci o supradoză care-ți va fi letală din punct de vedere politic.

Comentariul comentariilor

2009-09-07T08:06:00.000+03:00

Nu cred că am avut până acum ocazia (e drept, nici nu am încercat să o creez...) de a vă spune cât de mult înseamnă pentru mine comentariile voastre. Or mi se pare important să fac acest lucru cunoscut, pentru că oamenii trebuie să fie conștienți de urmările faptelor lor inclusiv atunci când ele sunt pozitive. (smile)

Fiecare comentariu lăsat aici mă măgulește. Mă ajută. Mă pune pe gânduri. Îmi arată că mai există poate și o altă perspectivă. Sau îmi confirmă că nu sunt nebună. Că și alții remarcă aceleași hidoșenii în jurul nostru. Că și alții simt la fel, chiar dacă la o bere în oraș n-am vorbi niciodată ca aici.

E măgulitor, spuneam, să constați că ceea ce ai scris trezește în câteva persoane o voce suficient de puternică încât se cere auzită.

Nu vă lăsați înșelați de aparenta mea lipsă de reacție la reacție. Sunt la curent cu faptul că uzanțele bloggeristice (dacă putem presupune că așa ceva există...) mi-ar recomanda să răspund amabil fiecăruia. Fac rar asta, dar nu din nepăsare. Uneori n-am timp și când mi-l fac mai târziu impresia comentariului s-a mai atenuat, limba mi s-a legat, nu mi se mai pare că aș da un răspuns la fel de zemos cum aș fi făcut-o la prima strigare; și renunț. Alteori pur și simplu n-am nimic de adăugat, nuanțat; mi se pare că s-a spus tot.

Așadar, mulțumesc!

Viața ca o lecție

2009-09-05T12:46:00.000+03:00

După o pauză păgubitor de lungă am reluat obiceiul de a scoate pe un caiet cuvintele necunoscute dintr-o carte și de a le căuta în dicționar. În ultimii ani am citit îndeosebi în pat și foarte mult pe post de somnifer cu efect secundar culturalizant, ceea ce m-a determinat să acumulez o serie de noțiuni lipsite de contururile clare cu care eram obișnuită și care îți oferă ulterior o siguranță ușor de recunoscut în utilizare. Savurez acum izul de școlăresc, gimnastica mentală deliberată mijlocită de liniile caietului dictando care dezgroapă noian de amintiri. Oare astăzi copiii mai poartă pampoane?

La pândă

2009-09-03T16:17:00.000+03:00

În top-3-senzații-idioate-of-all-times eu bag așteptatul telefonului să sune. Nu așa în general, se înțelege, și nici din greșeală, ci datorită încercării deliberate a unei persoane anume de a intra în legătură directă cu sublima mea ființă.

Pe mine așteptarea asta, dansul ăsta indian în jurul telefonului doar s-or îndupleca spiritele să-l facă să arate cuvântul magic „calling” mă obosește mai ceva ca trasul la galere. Nu că aș fi avut ocazia să practic acest sport forțat dar am o imaginație bogată. Nu-mi vine să fac nimic (că nu știu cum e mai bine să mă organizez până nu primesc telefonul cu pricina), nici nu mă-ndur să mă duc nicăieri (colo e zgomot și-o să dea prost fundalul sonor, dincolo nu e acoperire bună), că dac-o suna. Ca deh, dacă pierd apelul, pe urmă poate respectivul nu mai are timp să vorbim sau rămâne fără baterie și tot așa.

Și uite așa mi-am petrecut eu ziua și presimt că-mi voi petrece și o bună parte din seară amorțită mental de muțenia îndărătnică a acestui aparat. De data asta e ceva legat de muncă, cred că dacă m-aș vedea cu vreun tip care să-mi placă și care m-ar suna cu țârâita m-aș urca pe pereți.

Generația '00

2009-09-02T16:39:00.000+03:00

Îmi sunt tare dragi adolescenții emo, de-abia desprinși din dulcea ignoranță, inconștienta inocență a copilăriei, nehotărâți încă în fața vieții care se apropie de ei ca o tornadă nemiloasă cu care vor trebui să dea piept mai devreme sau mai târziu, cu mai multe sau mai puține reușite, în funcție de ursita fiecăruia. Nu cred că deslușesc ei norii de la orizont nici măcar când sunt avertizați, azi și mâine sunt totul, dar cred că presimt instinctiv iureșul și vuietul. Mă înduioșează cearcănele lor desenate, privirea întunecată cu dermatograful, suferința manufacturată din mp3uri (de parcă nu vor avea oricum parte de destulă mai târziu...), gențile cu barete până la genunchi din pricina căruia merg atent, aruncând un picior înainte mai tare decât celălalt. Le privesc cu drag creștetele ciopârțite asimetric, lobii ciuruiți ai urechilor pe care care vor încerca mai târziu să le ascundă sub altfel de tunsori creative, hainele pseudo-zdrențăroase care îi usucă de bani pe părinții probabil îngrijorați dar și emoționați la vederea acestor mici ființe care încep să preia controlul asupra trupului lor, ca avanpremieră la marea trântă cu viața, care mai are de așteptat câțiva ani.

Nu cred că aș mai rezista să trec odată prin adolescență, prin toată perioada aceea chinuitoare, prea lungă, când toată lumea s-a prăbușit, a trebuit să fac curat și-apoi s-o reconstruiesc pe aceleași temelii.

Screw it, let's do it!

2009-09-02T10:09:00.000+03:00

Eu nu înțeleg defel reacția „nu se poate”, sunt niște cuvinte care luate separat au fiecare sensul lor dar împreună fac o salată necomestibilă. Ideea asta pur și simplu ricoșează în scalpu-mi și mi se scurge pe lângă urechi, neputincioasă.

Adică, aproape orice e posibil (de fapt probabil tot numai că unele chestii sunt așa de far-fetched că nu suntem noi încă pregătiți să le acceptăm ca posibile). Și atunci, cum poți să zici că un nimic, precum rezolvarea unui conflict, o decizie curajoasă, inspirarea unui grup sau spălatul vaselor corect nu se poate??! Cel mai tare mă contrariază că oamenii tind să își încrucișeze brațele a neputință cosmică chiar înainte de a testa realitatea la modul serios. De unde să știi dacă apa de la robinet e caldă dacă nu bagi degetul? Eu zic (și har Domnului, au mai tot zis-o alții înaintea mea cu mai mult talent) că piedicile sunt de cele mai multe ori în mintea noastră, în ochelarii de cal pe care ne prefacem că suntem forțați să-i purtăm, în comoditatea și inerția asta idioată care ne face atâta rău. Nu c-aș fi altfel mare fan al „culturii” americane, dar oamenii ăia au descoperit măcar gândirea pozitivă, puterea ei fabuloasă în viața oricui și am putea învăța măcar atât de la ei. Eu așa o să îmi cresc copiii, în ideea că orice este posibil și nu numai la modul abstract, dar că ei, personal, pot ajunge oriunde, pot face orice, câtă vreme sunt dispuși să muncească pentru asta. Că nah, there is a trick to it, perele mălăiețe pică mai rar în guri nătăflețe și nu te poți baza pe asta ca tactică de atingere a succesului.

Pfiuuuu, na că m-am mai răcorit.

Fluturi din groapa de gunoi

2009-09-01T10:03:00.000+03:00

Există încă lucruri frumoase și delicate, dantele de mătase gestuale care mai reușesc să se strecoare prin nebunia grosolană a cotidianului. Sunt detalii de demult care își găsesc în mod neașteptat drum spre prezent, amintitindu-mi de vremurile în care eleganța și politețea erau la mare rang.

Ce poate fi mai delicat, mai atent decât să trimiți o scrisoare de mulțumire prin poșta obișnuită nu e-mail, pe care o semnezi cu stiloul și nu cu oribilul pix, dominator nemilos al ultimilor 20 de ani? Cine mai are astazi timp și ochi pentru asemenea amănunte?

Fiind martora unui astfel de gest desprins parcă dintr-un alt secol, mi-a crescut inima precum o pâine albă și am topit un zâmbet larg, admirativ și cald în ciorba esențelor tari a zilei curente.

You sexy thing

2009-08-31T22:13:00.000+03:00

Mi se pare mie sau Radu Tudor e pur și simplu hot hot hot???

Dintotdeauna mi s-a parut extrem de atrăgător, dar acum și cu noua lui tunsoare.... mi-e cam greu să fiu atentă la ce spune :). Noroc că vorbește apăsat! Doamne, te rog fă să n-aibă burtă...

Neliniște

2009-08-31T18:24:00.000+03:00

Toată ziua m-am luptat cu senzația de pericol, de durere difuză, ascunsă, perfidă care m-a împiedicat să mă concentrez, să mă bucur de nou-sosita răcoare. O tâmpenie, o prostie, produs diform și bolnav al unei minți contorsionate, falsă realitate, falsă problemă dar nu mai puțin agitatoare; o greutate îmi apasă pieptul, încearcă de când m-am trezit să-mi sufoce fiecare inspirație. Mă duce cu gândul că nimic din prezentul mizer, ridicol nu contează, ceva devastator așteaptă după colț. Eu nu prea pot ignora senzațiile astea, nu cred că înainte de scaunul electric aș cere o țigară. Ce sens ar avea?

Mă duc să mă plimb aiurea pe străzi, ascultându-mi muzica.

Chestii, trestii

2009-08-30T11:38:00.000+03:00

Am dormit îngrozitor de mult acest sfârșit de săptămână, fără nicio justificare cât de cât rezonabilă. De fiecare dată când dorm peste limita bunului simț (deci relativ des) îmi amintesc de o colegă care dormea ca să-și rezolve problemele, dacă se poate spune așa. Când se confrunta cu o situație dificilă nu scotea un sunet și am suspectat-o mereu ca fiind genul ăla de persoană care tot înghite până când într-o zi izbucnește și se apucă să gâtuiască oameni din te miri ce. În fine, izbucnind n-am apucat s-o văd, dar ne povestea (cu titlul de sfat) că după fiecare ceartă cu mama ei de exemplu băga un pui solid de somn, 2-3 ore minimum. Se trezea limpede precum apa de izvor și-și vedea apoi de ale ei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sigur, asta mai însemna și că era complet lipsită de mijloace într-un conflict la birou, dar așa știa ea să-și anihileze nervii, cel puțin la prima mână.

Sărind de la una la alta, ieri s-a întâmpat că am avut două posturi trimise la fain@polimedia.us (poate il stiti deja pe Mircea Popescu) de către Zoly. De fiecare dată când am astfel de semne că există oameni în lumea asta care chiar intră pe acest blog și citesc ce debitez eu aici... sunt cuprinsă de un amestec de jenă cu mirare și recunoștință. Ce să zic, sper că vă place.

Aseară, obosită de nefăcut nimic, am decis să mă relaxez la film, așa că am văzut Inglorious Basterds al lui Tarantino. Iar mă gândeam, de ce naiba s-o zice că Brad Pitt e un tip bine eu nu pricep și pace. Adică... în primul rând are fața colțuroasă, maxilarele alea mai ales strică tot ansamblul. Privirea lui mi s-a părut mereu ușor bovină, mai ales atunci când cică e plin de înțelegere profundă sau compasiune. Multă vreme a purtat niște plete oxigenate de toată jena. Cu jocul actoricesc... să mă ierte Dumnezeu, da pare atât de preocupat de cum arată încât nu se poate concentra la replici, în plus a ales de-a lungul timpului niște roluri de te doare capul. Acu e și plin de riduri. Deci nu înțeleg ce-ar putea fi sexy la el, în ciuda istericalelor pe care e clar capabil să le provoace într-o parte majoritară a populației globului. Așa că nu pentru Brad Pitt m-am dus eu la film, ci pentru domnul Tarantino, pentru care nutresc simpatie. Dar omul care fură spectacolul este după părerea mea Christoph Waltz care face o figură genială și delicioasă pe parcursul întregului film (e drept că și scenariul îl ajută). Așa că vă recomand să îl vedeți măcar pentru colonelul Hans Landa.

Acestea fiind zise, mă duc să mă bucur de restul duminicii și vă las să procedați așijderea. À tout à l'heure, mes amis.

Sfârșit de săptămână

2009-08-28T19:54:00.000+03:00

Sunt chiseliță de oboseală, după două zile extrem de lungi și solicitante. Aseară m-am autopremiat după program printr-o sesiune spontană de shopping. La un moment dat am simțit tocurile pe care m-am fâțâit toată ziua cum îmi trec prin spinare și mi se înfig fix în creier. Centrele comerciale fără băncuțe pe care să te poți odihni sunt o tâmpenie. Un shopper adevărat va trebui să-și tragă sufletul chiar dacă e în teniși. Oricum, eu aseară mai aveam puțin și începeam să plâng de durere. Lipsită de alternative, m-am prefăcut că sunt interesată de pantofi și vreo 15 minute am alergat-o pe o vânzătoare prin magazie după 'nșpe modele. N-am cumpărat nimic, evident. Mi-a părut rău de ea, dar de mine mi se rupea sufletul.

Sunt obosită dar mulțumită. Nu foarte des am zile d-astea pline, în care lucrurile merg șnur, când văd rezultate, progres. Și mai rar am zile în care cunosc oameni mișto. Ieri am avut parte de amândouă.

Mă oripilează toți infirmii care își expun cioturile și eczemele întru cutremurarea șoferilor, mi-e imposibil să-i privesc fără să mă cuprindă și mila și sila. Mă fascinează cartoanele spânzurate de gât cu povestea prost scrisă a fiecăruia, variațiuni pe-o temă de care toată lumea e sătulă. Un soi de-a întinde mâna la modul mecanizat, profesionist, standardizat.

Or fi într-adevăr niște amărâți fără niciun fel de alte resurse, nu zic ba. Nu e ca și cum avem soluții instituționale pentru ei, așa că dacă i-am ridica de pe stradă, unde i-am duce? Dar tot nu mă pot obișnui cu vederea lor peste tot.

Mi-e somn, dar sunt si agitată. Azi nu mai fac nimic, mă bag sub pilotă, mănânc struguri și mă uit la televizor. E și mâine o zi.

Apel

2009-08-26T11:31:00.002+03:00

Nu toată lumea ar trebui să aibă acces la telefon. În special la cel mobil. Pentru unii acesta reprezintă un dispozitiv fabulos, o bagetă magică fără instrucțiuni de folosire clare, cu puteri covârșitoare manevrate stângaci de proprietarul curios și care, ca o mașină prea puternică scăpată de sub control, poate reinversa raportul de subordonare.

Azi noapte pe la 12 si ceva tocmai stinsesem veioza și mă chinuiam să adorm. Nu prea reușeam, pentru că rumegam pe întuneric revolta împotriva editurii Leda/Corint, care publică veritabile bijuterii ale literaturii universale a tuturor timpurilor în condiții infecte. Mă tot foiam când pe o parte când pe alta, încercând să-mi imaginez ce s-o fi petrecut în căpățânile acestor autori de crime culturale, așa-ziși editori și corectori pe care îi suspectez de imbecilitate și agramatism. În fine, mă foiam, zic. Răsuceala mea sterilă prin așternut fu brutal întreruptă de sunetul telefonului mobil care, în ciuda crescendo-ului sonor menit să nu deranjeze prea tare, capătă în crucea nopții stridențe nebănuite. Vina mea, pot spune cei care prevăzători își inchid telefoanele pe parcursul nopții. Deși perspectiva e extrem de tentantă, eu am decis totuși să dorm cu telefonul deschis și nesilențios și noaptea pentru a fi de găsit în caz de ceva urgent.

Aseară însă, în mod deloc surprinzător, nu era nimic ce nu suporta amânare. Privind o clipă nehotărâtă numărul necunoscut, am decis, asemenea personajului principal din „Yes man” la care mă gândesc foarte des, să încerc ceva inedit. Am răspuns cu o voce timbrată, ca și cum discuțiile cu necunoscuți în nopțile de marți spre miercuri sunt cel mai natural și plăcut lucru cu putință:

Eu: Alo?
El: Ce faci, guriță?
(Guriță????? Guriță????? OMG! Vedeam deja gelul ieftin și greșit aplicat, plasticul, petele de transpirație, unghiile negre, dinții stricați.)
Eu: Cu cine vorbesc?
El: Cu iubitul tău!
Eu: Serios? Bagă! Pe banii tăi, guriță!

Așa că am depus telefonul pe noptieră și m-am culcat la loc.

Omul a monologat câteva minute, apoi a închis. După câteva minute a sunat din nou. Am răspuns fără să scot un sunet și l-am lăsat din nou să vorbească singur. După câteva minute a închis iar.

De-atunci n-am mai primit niciun semn de la el. Încep să fiu îngrijorată. Sper că nu m-a uitat.

Înțelegeți acum? Sunt ipostaze în care viața ne poate pune fără ca noi să fim pregătiti, capabili să facem față tuturor responsabilităților care decurg din rolul respectiv. Așa că poate n-ar fi rău să dăm un mic test înainte de achiziționarea unui telefon mobil, un examen pentru dreptul de a deveni părinte, să avem legitimatie pentru folosirea liftului, etc. etc. etc.

Crashing is one way of coping

2009-08-25T10:50:00.001+03:00

E curios cum reacționează fiecare persoană în fața durerii. O așchie sub unghie e ca o cortină ridicată intempestiv asupra unei scene în pregătire, o intrare inopinată într-o încăpere în dezordine. Printre aburii amețitori ai senzației fizice întrevezi lucruri noi, surprinzătoare, elemente la care n-ai de obicei acces facil.

E cu atât mai bizar ce se întâmplă în fața chinului paroxistic. Din fericire, mulți dintre noi avem șansa de-a nu-l cunoaște toată viața. Ne zvârcolim artistic pentru mofturi, ne consumăm lacrimile pentru nimicuri imaginându-ne că mai rău de atât nu se poate, ceea ce, până la urmă, e de invidiat. Nu e nimic plăcut în a fi târât până la granițele sinelui, acolo unde vocile celor din jur nu mai ajung din pricina furtunii dezlanțuite. Acolo, unde tărâmul e virgin, unde orice și nimic e la dispoziția ta, fiecare nefericit devine un mic demiurg, creator al propriul mod de gestionare a durerii.

Se întâmplă cu doar o parte dintre noi ca în unele momente din viață oglindirea exactă a situației în care ne afăm să devină mult prea dureroasă. Acela e momentul hotărâtor, când alegi o strategie de coping pe termen lung; perpetuarea ei nu se va datora neapărat eficienței sale, cât mai ales comodității și atașamentului creat de durerile facerii. Fight or flight.

Nu cred că există ”a nu face față” sau „situația mă depășește”. Prăbușirea, abandonul, refugiul într-o lume imaginară sunt și ele tot atâtea maniere de a administra o situație dificilă. E fix atât de simplu. Și cine suntem noi să spunem că una e mai bună decât alta?

Ca mie astăzi

2009-08-24T21:51:00.000+03:00

Cred că sunt mulți cărora le vine tare greu să creadă ca asta este cea mai bună dintre lumile posibile.

Bătrânețe, haine grele

2009-08-23T16:18:00.001+03:00

Mă tot gândesc la mama, rămasă singură cuc într-o casă prea mare, aceeași casă în care acum zece ani nu aveam loc unii de alții, ne certam ore în șir (multe femei, deh...) pe baie, oglinzi, farduri și haine. Acum e numai ea și mobila a cărei alegere a încredințat-o din prea multă dragoste copiilor o rănește peste ani pentru că nu îi lasă o clipă răgaz să fugă dintr-o lume în care a rămas doar ea.

E tare tristă din pricina singurătății, a izolării în care trăiește de câțiva ani, de inedita lipsă de obligații, adică munca și alergătura care de obicei te storc de timp și energie astfel încât sfârșitul zilei devine un punct magnetic anticipat cu plăcere. Umple golurile rearanjând fotografii pe care la privește pierdută cu orele, tăcerea impusă - și ea neobișnuită - o împuținează pe zi ce trece. Coșmaruri proaspete se adapă din tentativele ei neconvingătoare de a se consola singură: o femeie trecută de vârsta pensionării, care nu mai are a stropoli prin casă, în jurul ei sau al nepoților, rămâne prizoniera pereților care refuză să vorbească, a după-amiezelor încremenite, a serialelor înghițite anevoie, îndesate ca boțul de mălai pe gâtul puilor de găină care, după toate semnele, au optat în mod inexplicabil pentru apocarteresis. Viața se scurge linear, prea previzibil, punctată doar de vizite la medic sau la piață, parcurs final dezonorant și dureros.

Voi știți bătrâni singuri? Ce fac ca să-și petreacă timpul?

Dintre iluzii alese

2009-08-22T10:59:00.001+03:00

Ne imaginăm că îi cunoaștem pe ceilalți, avem impresia că le observăm resorturile interioare așa cum avem acces vizual la anatomia meduzelor care înoată nestingherite într-un acvariu, când de fapt nu știm mare lucru. Parcurgem distanțe importante legați la ochi de vălul parfumat al obișnuinței, ne răsfățăm în voia unui somn mult prelungit, în vreme ce ignorăm iresponsabil semnalele de alarmă din ce în ce mai înăbușite. Noi înșiși stimulăm în tot acest răstimp producerea unei ființe noi, de fapt mult spus, a unor măști cu colorit inedit ale celuilalt, care se lipesc apoi atât de tare de vechiul cunoscut încât suntem mereu surprinși când redeschidem ochii și devenim confuzi și neajutorați.

Serviciul, euroii și românu'

2009-08-21T17:38:00.002+03:00

O cale sigură spre mizantropie este să lucrezi într-un job care îți prilejuiește relații intensive cu semenii. E suficient să lucrezi direct cu oamenii, să depinzi de alții, ca să sfârșești cu o greață de ipochimeni ce nu trece cu tot emetiralul din lume. Cel puțin în România.

În paranteză fie spus, evit de obicei arătatul cu degetul spre nație, ca întreg. Nu e frumos nici constructiv, sunt parte din ea fie că-mi place sau nu (nu!) și de bine, de rău trăiesc (încă) aici, în acest colț nemăturat al salonului european, biată țărișoară neputincioasă, penibilă, stăpânită de cele mai puturoase scursuri umane unde decența e o vină și un handicap.

Evit să mă distanțez, să acuz, prefer acțiunea în locul vorbelor, dar am și eu limitele mele. Granițe după care pândește furia, revolta, haosul. Am momente când îmi vine să-mi bag ce n-am în tot, să dau cu totul de pământ, să strig din adâncul pieptului: „Boilor și vacilor! Vă somez: orice s-ar întâmpla, nu procreați!”. Închid paranteza.

Una din situațiile în care românu' își arată finețea obrazului, clasa inegalabilă, eleganța milenară pentru care suntem arhicunoscuți pe mapamond (alături de ospitalitate, firește) este renegocierea salarială. Ca la noi, în lume nu cred să mai fie.

Poate ați avut ocazia să remarcați că, în special din punct de vedere profesional, românu' de rând se crede grozav în ciuda evidențelor zilnice care transmit cu totul alt mesaj. De aceea nu are remușcări, îndoieli, avânt spre mai bine, dorință de perfecționare; își este suficient, conform principiului infailibil „merge ș-așa, ăilanți e proști”. Aberația e cu atât mai vizibilă în multinaționale. Palierul infim al societății băștinașe de condiție medie (ca inteligență, mi se pare foarte des...) a înlocuit complexul de inferioritate profund românesc față de „străinătate” cu un – ați ghicit - mult-mai-util, mult-mai-sclipicios complex de superioritate, totalmente fals, creat prin pur reflex emoțional de apărare și nicidecum izvorât din argumente autentice, solide, cum ar fi putut fi competențele în diverse domenii, originalitatea, obsesia pentru calitate, inventivitatea, perseverența, seriozitatea, etc. etc. etc., știți voi, caracteristicile alea pe care le identificăm astăzi cu multe alte nații.

De aceea, nu prea veți întâlni români care să se considere plătiți prea mult, deși există, vă garantez. Cum adică, prea mult? În comparație cu ce? Lipsa înțelegerii unei relații între remunerație și plus-valoarea adăugată de individ face imposibil ulterior ridicolul, injustiția. Salariatul român este un soi de invitat permanent la OTV dispus oricând să-și ridice fustele în public, să se lamenteze la nesfârșit și dacă are posibilitatea să devină răzbunător, veșnică victimă minimalizată, neînțeleasă și mai ales subapreciată.

(Re)Negocierea salarială la noi este întotdeauna delicată, complicată și imprevizibilă, purtându-se pe un teren minat cu proiectile de rahat care îți pot țâșni în mutră oricând, indiferent de pașii princiari pe care i-ai făcut în semn de bunăvoință și bunăcredință. Până la bani subiecții își smulg părul în cap de dragoste pentru companie și post, recită rozarii stupide învățate din broșurele pentru imbecili, țin cu dinții la imaginea de spirit delicat, evoluat (de)mult peste probleme de ordin strict material, care manevrează organele genitale numai cu șervetul. Vine momentul ofertei sau al actualizării salariului și țigăneala(=româneala) începe, cifrele se umflă ca oaia scăpată în lucernă, importata negociere se transformă în balcanică tocmeală, piciorul se aplică pe grumaz și la final se suspină mulțumit, „ce l-am făcut și p-ăsta”.

Uneori am senzația că privesc toată ziua bună-ziua scene cu proști, nesimțiți și triști, cu frustrați și debusolați din toate zările. Zâmbesc adesea amar, în sinea mea, cântărind ironia faptului că ceea ce mi-am dorit cel mai mult să fac mă obosește acum cel mai tare. M-aș fi putut împrieteni cu cifrele, poate aș fi fost contabil, analist financiar, programatoare, orice; mi-ar fi tihnit o pâine mai caldă într-un birou izolat. Lucrurile au evoluat însă pe alt făgaș și acum mă uit la boi și vaci. For a living.

Conspect

2009-08-20T17:27:00.001+03:00

Dacă vă întrebați cum a fost la mare, păi să vă răspund: bine. Dacă nu... vorbim mâine.

Zic, a fost OK. N-am cum să sar într-un picior de fericire, nu numai pentru că mă suspectez tot mai des că m-am născut fără gena acestui tip de trăire, dar și din pricină că litoralul românesc (atât am putut de data asta) e incapabil să producă frisoane de plăcere.

După o scurtă raită prin stațiunile pe care le cunoașteți foarte bine – neschimbate fundamental, de altfel – am decis, pentru a câta oară?, să ne oprim în Vamă. Mereu regret și îmi spun că dacă inerția nu ar fi fost atât de mare, am fi putut coti oricând la stânga, mai spre Deltă, dar până acum nu am avut niciodată răgazul și starea de spirit necesară (a-propos, primesc recomandări pentru concedii viitoare). Că așa sunt eu, prefer mediocrul cunoscut decât riscul de-a bănănăi - eventual noaptea - ca o găină fără cap. Vârsta probabil își spune și ea cuvântul.

Așa că Vamă a fost, din nou. Comparația cu celelalte sălașe turistice fiind proaspătă, am reușit să mă concentrez pe lucrurile pozitive, așa cum plimbi prin gură bucata de mămăligă uscată după un regim prelungit cu supă de varză. Am apreciat media de vârstă redusă, disponibilitatea cvasi-generală pentru dialog cu necunoscuți, posibilitatea de a te plimba în pielea goală pe plajă dacă asta te face să te simți bine, muzica live. Am strâns tare din dinți – noroc că am deja antrenament – în fața jegului, caliciei, prostului gust și țepelor de tot felul pe care nu ai cum să le eviți, cel mult să le ignori. În ciuda mai multor vizite decât mi-aș fi dorit prin zonă, caut în continuare răspunsul la o serie de întrebări cruciale precum: unde ai putea să faci pipi (femeie fiind, domnii am văzut că pot fi foarte dezinvolți în găsirea soluțiilor alternative) în condiții civilizate? Unde poți bea o tărie după care să nu te apuce crampele sau migrena? De câte miliarde de ori poți reprăji uleiul (inițial) alimentar? Cam cât poți să ceri pe o clătită obosită? ș.a.

Dar nu vreau să vă plictisesc.

În rest, vreme frumoasă, apă caldă, valuri incitante, zdrăngănele colorate, dans pe plajă, citit mult. Și am descoperit un loc (nou, oare?) cât se poate de normal, cu mâncare bună, cafea aromată și servicii prompte pe care merită să-l fac cunoscut. Se cheamă Amphora, e vis-a-vis de Tequila Sunrise. Mie mi-a plăcut, zic că merită măcar o încercare dacă vă aflați prin zonă.

Acum că am făcut-o și pe reporterul In Your Pocket mă simt mult mai liniștită. De mâine, nimic altceva decât subiecte citadine.

I wonder....

2009-08-19T20:24:00.001+03:00

Missed me? :D

I am sooooo back.

Furtuni zadarnice

2009-08-14T14:24:00.003+03:00

Doar fiindcă adevărul meu nu coincide cu adevărul altora nu înseamnă că e mai bine să-l dosesc. Să mi-l rezerv în exclusivitate în vreme ce-n afară mă limitez la răspunsuri de complezență.

Cam asta am susținut aseară, într-o conversație cu cineva apropiat. M. e de părere că adevărul e overrated; convingerile mele pot diferi radical de convingerile celuilalt care are la rândul său aceeași încredere în veridicitatea argumentelor și a raționamentului propriu. A spune în aceste conditii că eu am dreptate e o inexactitate care va conduce în mod cert la indispoziție și chiar conflicte.

Previzibil, eu am ținut partea onestității. Chiar dacă acceptăm că lumea este un amalgam de tonuri de gri, rămâne mai util să numim exact ceea ce vedem în fața ochilor. Singurul lucru de schimbat e modul – mai atent, mai grijuliu – prin care ne exprimăm punctul de vedere. Viața, încercam eu să explic, s-ar simplifica teribil dacă noi toți am spune mai adesea ce gândim.

Poate am fost eu ieri într-o dispoziție aparte, predispusă la dezbateri. Într-un alt context, m-am arătat neconvinsă de soliditatea mariajelor cunoscute în cercul nostru de cunoștințe. Mi-e imposibil să invidiez un cuplu care are acte dar niciun cont bancar comun. Te iubesc, dar până la PIN. Nu percutez.

Dar asta e doar adevărul meu; ca de obicei schilod, borderline, drogat, speriat.

Că veni vorba, fac depozite constante în contul meu karmic. Mărturisesc că-n sinea mea nădăjduiesc la livrarea divină a dobânzii. Până una alta, mă pregătesc să fug din nou la mare. De data asta voi sta mai mult decât doar un sfârșit de săptămână, voi citi, mă voi bronza, voi bea, voi tremura. Pentru că pot și vreau.

Pe curând.

Only human

2009-08-11T18:15:00.002+03:00

De ce să mint, mă mai sufoc din când în când. Ochiul meu format recunoaște de la distanță spirala ademenitoare a panicii și o evită cu băgare de seamă. Închid ochii strânși când trec prin fața cofetăriei, îmi țin respirația până când pericolul a trecut. Nebăgat în seamă, după o vreme pieptul își reia de la sine legănatul în ritm ocult, durerea urcă pe o culme numai ca apoi să coboare. Degetele imaginare care mă strâng obosesc albite de efort și renunță, iar gâtul se dilată iar.

Poate că mâine îmi va fi mai bine.

Voluptatea simplității

2009-08-10T18:37:00.002+03:00

Strivită de mediocritate, apoi de conștiința ei, de lene, de deznădejdea celui slab, de comoditatea renunțătorului de carieră, de grozăvia futilității supreme a tuturor lucrurilor, mă poticnesc des, în scris și în viața de zi cu zi.

Animată de forțe mai sus de mine care din când în când - din joacă sau sadism, rămâne de văzut – îmi reinsuflă inconștiența necesară, mă ridic, îmi privesc juliturile ca și cum nu m-ar durea pe mine și merg mai departe.

Citind memoriile oamenilor mari îmi înțeleg mai bine limitările, neputințele, abonamentul cumpărat prostește la galeria perdanților, statutul de spectator laș. Meciul voinței mi se pare demult pierdut, pe undeva mă reconfortează ideea că adevărul incomod mi-e cunoscut abia acum. În cel mai pur spirit al mediocrității autentice, mă apăr reflex cu gândul că măcar sunt mai cu moț în lumea mediocrilor, în patria înțelegătoare a lui merge-și-așa. Presupun că un învingător ar numi asta „o etapă”.

În mod curios sunt împăcată cu mine și cu restul (mă rog, cu unii mai bine decât cu alții), o senzație nu tocmai familiară dar plăcută. Nu sufăr cu adevărat din nicio pricină, am mulțumirea animalică a sănătății și-a îmbrățișărilor de seară, restul mi se pare un dans complicat pe coji de ouă de la care eu am luat o pauză. Da, mi se pare în continuare ridicol și contraproductiv să nu ne mișcăm mai puțin încorsetați în ritmul muzicii, dar gândul nu mă mai crispează.

Știu că oamenii preferă poveștile frumoase în locul celor autentice, dar nu pot încă intra într-un contact constant cu partea din mine capabilă să vadă floricelele la Glina. Bear with me, poate-ntr-o zi....

Dincolo de orice, e limpede că mi-e imposibil să mă întristez cu adevărat zilele astea, ceru-mi mai este peridioc copleșit de nori iar bolta îmi întinde brațele precum un măr cu ramuri pline, dar bulgării celești sunt repede descărnați de aerul tare al unui optimism vital, total nejustificat. Precum mirosul pernei proaspăt înfățate, mă cere în voia sa, eu închid ochii și mă dau. În mod paradoxal pentru rigida din mine, așa găsesc o putere proaspătă, necunoscută până acum.

Obosesc? E doar o stare de spirit pe care o gust pe îndelete.

Dilema

2009-08-07T12:03:00.001+03:00

Care este limita dintre networking si ass-kissing?

Tăcerea e de aur și vorba de argint

2009-08-05T13:25:00.002+03:00

Telefoanele mobile au fost create pentru a ne da mai multă libertate și au sfârșit prin a crea o obligație în plus. Mă rog, pentru unii dintre noi. Obiceiul țopesc, sclavagist, exasperant de a ține telefonul pe masă în bar sau la restaurant, butonarea obsesivă în vreme ce omului din fața ta îi rămâne să admire pereții mă depășesc, nu mai vorbesc de conversațiile în șoaptă în timpul unei piese de teatru (ce poftă am avut să-i dau unei cucoane cu programul în cap!) sau informarea prietenilor în timp real asupra impresiilor pe care ți le creează filmul pe care tocmai îl urmărești la cinema.

Și mai e o chestie: ce sens are să răspunzi la telefon spunând doar pe un ton apăsat, ba chiar ușor iritat „nu pot vorbi acum, te sun eu înapoi”?? Nu pricep și pace! Adică... daca te-am sunat și nu răspunzi.... o să presupun oricum că nu poți vorbi, nu? Că doar altfel ai răspunde! Sau că nu vrei, ceea ce rămâne o posibilitate și în cazul în care te dai ocupat(ă), că doar vorba a fost dată omului ca să-și ascundă gândurile. Corect? Și da, mă aștept să mă și suni înapoi, sau dacă te caut în legătură cu banii ăia pe care ți i-am împrumutat, revin eu, fii fără grijă. Așadar: care-i ideea?

Teren nesigur

2009-08-05T11:03:00.000+03:00

Deci! (De când îmi doream să încep și eu așa...) Nu cred că interesează pe nimeni, dar eu la fiecare cutremur mor de frică. Le urăăăsc! La cea mai mică zgâlțâială mă cuprinde o panică dureroasă, gâtul mi se usucă brusc, devine grunzuros. Aștept câteva secunde să se dezlanțuie dezastrul, îmi imaginez pereții năruindu-se în jurul meu și eu sufocându-mă sub dărămături. Ideea de fenomen-extrem-de-periculos-și-complet-în-afara-controlului-meu mă lasă invariabil tremurând și fără răsuflare.

Se pare însă că l-am trecut și p-ăsta. Pfiuu.

Dezamăgiri

2009-08-04T11:05:00.002+03:00

G. s-a mirat când am amintit de blog, „la ce-ți trebuie”, a sunat întrebarea ei necenzurată, „eu dacă țin jurnal e numai pentru mine”. Nu am avut energia să-i povestesc că blogurile nu sunt doar atât sau doar așa și prea puțini le mai folosesc pe post de izvod al banalului în toate formele, subiectul nu părea să o intereseze în mod deosebit așa că am lăsat zeci de gânduri nespuse și am trecut facil la alt subiect.

Nu e exclus ca peste 6 luni un an să-mi trimită link către propriul ei blog; nu o dată oamenii au ridicat sprâncenele a scepticism și condescendență când am vorbit despre blogging ca mai târziu să-și mărturisească propriul interes proaspăt înmugurit pentru un asemenea mijloc de comunicare. Ceea ce e OK din partea mea, dar mi-ar plăcea să văd și-o undă de smerenie.

În fine, oamenii sunt așa cum sunt și nu e misiunea mea în viață să schimb pe nimeni. Mă întristează doar superficialitatea, lipsa de toleranță și înțelepciune mai ales a celor care sunt cei mai sonori propovăduitori ai acceptării necritice a celorlalți în deplinătatea portretului lor, ușurința cu care pronunțăm cuvinte care rămân apoi în mintea celuilalt și provoacă insomnii.

Mă amuză oamenii care fac precizarea „sincer” la fiecare două cuvinte, mai ales în completarea propriilor opinii. Faptul mă duce cu gândul automat la nesinceritate, devin suspicioasă acolo unde n-aș fi fost, mă gândesc că persoana respectivă fie tinde să mă mintă, fie este ea însăși bolnavă de neîncredere în tot ce aude; nici nu știu care dintre variante e mai tristă.

Cred că am să-mi cumpăr un tricou, îl duc la Unirii la parter să mi-l inscripționez cu ceva gen „No feedback needed, thank you!” sau „Keep it to yourself”, ca lumea să mă mai scutească de părerile sale întemeiate pe un fir de iarbă și expuse strict în virtutea unei ambianțe deschise și binevoitoare al cărei merit mi-l arog fără vreo teamă de-a greși. În ultima vreme cei din jur simt nevoia să-mi explice neîntrebați cum cred ei că ar trebui să mă port, să gândesc, să vorbesc, ceea ce mă mâhnește pentru că mi-o spun într-un fel care trădează o respingere viscerală a unor lucruri – fie ele bune sau rele – care până una alta mă caracterizează, sunt copiii mei de care îmi cer să mă lepăd. Ascult atent, fac eforturi să fiu deschisă la minte, îmi spun că e educativ și sănătos să te vezi prin ochii celorlalți, omul se mai schimbă, în orice e o lecție. Când încep să pun întrebări legate de faptele care i-au condus pe interlocutorii mei să emită sentințe și programe de reabilitate corespondente, discuția se diluează, argumentele tremură ca aerul deasupra lumânării. Nu trag eu concluziile, adică nu fățiș, dar în sinea mea mă izolez și mai tare, pentru că mi-e greu să simt aceeași simpatie pentru cineva care pretinde că e mai bun decât mine dar care privește lumea printr-un ochean monocolor, atât de îngust.

Aș putea s-o contrazic pe G., uneori te ajută să scrii pe blog, ce dacă nu poți numi locuri și oameni, poți pune degetul foarte bine pe ce simți și ce gândești, primești reacții din partea unor necunoscuți care nu așteaptă nimic de la tine și mai reduci amărăciunea. Pentru mine, care îmi mușc buzele de o sută de ori pe zi că să nu mai dau replica, care fac exerciții de mimică pentru a deveni inexpresivă, blogul e un loc perfect de dărâmat ziduri numai de mine văzute.

Nimicuri toride

2009-08-03T14:55:00.003+03:00

Aș spune că în ultima vreme m-am lenevit și de aceea n-am mai scris, dar ar fi o mare minciună, în primul rând pentu că mi-e imposibil să mă consider vreo harnică, măcar într-ale scrisului. De altfel, n-am înțeles niciodată ce e aia să muncești de plăcere (tata zicea asta). Cum adică?

Îmi repet că trec printr-o fază, o etapă doar, și în felul acesta proiectez finalul acestei perioade complet tâmpite, în care mai tot pare să meargă anapoda, împotriva celui mai elementar simț al dreptății în lume.

De altfel, realizez cam în fiecare zi că majoritatea ideilor mele despre cum ar trebui să stea lucrurile sunt de toată compasiunea. Eu am tot soiul de concepții ridicole, toate din cărți, reguli ce se cer respectate, principii care ne ghidează și ne fac bine. Uite de-aia e bine să controlăm lecturile celor mici, că ajung naibii mari și proști. Realitatea mă batjocorește aproape zilnic și pare să-mi tot strige că în lumea reală memoriile sunt scurte, coloanele flexibile și doar perdanții mizează pe mâine, poate-poate bag și eu la cap. În secolul hiper-vitezei spoiala e suficientă. Pot să-mi bag în fund consternările mele stupide, aceste handicapuri voite de care poate ar fi bine să mă dezbar.

În drumul meu spre birou trec invariabil prin dreptul unui depozit de materiale de construcții. Sales man-ul local mă întâmpină în fiecare vară în șort, unsuros și rânjind insistent. Din când în când își face curaj și îmi aruncă o vorbă, tentative presupun de închegare a unui dialog. În funcție de dispoziția zilei, reacționez strâmbându-mă, ignorându-l sau zâmbindu-i cu subînțeles. Cimpanzeul e imposibil de descurajat, presupun că memoria lui de lungă durată i-a fost deja suprasolicitată de școala primară.

Vă doresc o zi grozavă.

Retardul la adulți

2009-07-29T09:00:00.002+03:00

Ieri l-am sunat pe R. dar n-am putut intra în foarte multe detalii, în plus părea destul de nehotărât așa că m-am gândit c-ar fi perfect dacă ar avea un pic de timp de gândire. Am stabilit să ne auzim din nou în această dimineață, să putem discuta mai pe larg, înainte de a program. Aseară când mă băgam în pat m-a străfulgerat amintirea promisiunii pe care i-o făcusem, cu un suspin am pus ceasul să sune cu o oră mai devreme decât de obicei și am adormit cu semnul exclamării în minte.

Așa că la prima oră am sunat. Dar ghici ce? Nu mai răspunde.

Reintrare în ritm

2009-07-27T21:06:00.002+03:00

Sunt deja zile bune de când m-am întors, dar mi-a fost greu să reîncep să scriu. De fapt, mi-a fost greu să reiau cu totul viața de aici, să nu mă mai gândesc ce aș fi făcut acolo la ora asta, exact acum... Desigur, nimeni nu trăiește un concediu permanent, nicăieri pe fața planetei. Înțeleg că trebuie să ne trezim devreme, să mergem la muncă, să producem ceva, apoi să consumăm și să dormim.

Azi am fost din nou la birou. Devine din ce în ce mai greu să îmi păstrez optimismul, birourile goale ale foștilor colegi șușotesc între ele când le întorc spatele și mai că aș jura că fură capsatoare. Mă simt ca ultimul șoricel netot pe-o barcă scufundându-se, dar continui să vâslesc mai departe și privesc imperturbabilă bulboana care se apropie. Maschez neatent voluptatea intensității momentului, a măștilor scăpate de oamenii cuprinși de panică și care aleargă călcându-se-n picioare. Fapt e că nu-mi mai vine să fredonez melodii în ton cu radioul meu online secret. Puținii care am rămas mimăm sens, motivație, convingerea că mâine inboxul ne va rezerva vești mai bune. Ne evităm privirile. V. mă îngrijorează, opune presiunii crescânde o inerție direct proporțională, un amestec de letargie cu miza pe supranatural a condamnatului la moarte.

Cerul violet mă înseninează.

Wow

2009-07-23T15:06:00.001+03:00

Incredibil dar adevărat, doamnelor și domnilor! După aproape două săptămâni de absență revin de peste mări și țări, ruptă de oboseală, mult mai săracă dar peste toate foarte mulțumită. Dați-mi voie să-mi revin după această experiență (s-ar putea să am nevoie de o zi sau două...) și promit să reiau seria fragmentelor de gânduri și stări care m-a consacrat.

Summer break

2009-07-13T15:57:00.002+03:00

N-am mai scris, sunt din nou apatică, inertă. Zilele astea am plutit printre-ntâmplări, am jucat într-un film intim, cu doar un spectator.

Mă pregătesc de concediu așa că voi lipsi probabil și mai mult. Sau poate voi prinde crâmpeie de timp pentru scris, poate voi găsi lucruri de spus. Habar n-am.

Din când în când mai capăt câte-un cititor, mai primesc ecouri de pe alte bloguri. Ce să spun? Ca să-l citez pe admirabilul Tom Petty, "it's nice to be noticed".

Pe curând, aveți grijă de voi.

În premieră, despre un om politic

2009-07-10T10:49:00.002+03:00

Îmi place mult Crin Antonescu. Am încercat să evit temele politice pe blog însă... e blogul meu și fac ce vreau cu el, corect? Și simt nevoia să explic. Îmi place mult modul atipic în care Crin Antonescu frazează, vorba lui de om citit și cerebral, prieten intim al cuvintelor și al sintaxei. Îmi place cum nu seamănă prin nimic cu niciun alt politician român de după '89 și cum totuși nu-și urlă demagogic neobișnuitul. Mă bucură neastâmpărul privirii, nervozitatea mâinilor, rămășițe de umanitate pe care masca omului politic nu le acoperă deplin. Îmi place tinerețea lui, decența cu care a trăit până acum în ciuda încercărilor prin care a trecut.

Cel mai mult îmi place speranța realistă pe care o cultivă, modul cum evită răspunsurile simple, dezirabile, anume construite pentru Dorei, cum caută precaut cuvintele potrivite. Îmi place refuzul său de-a vinde gogoși unui public majoritar tâmp, perfect permeabil la cuvinte goale.

Ce să fac? L-am revăzut aseară și m-a însuflețit...

Just look the other way

2009-07-09T16:52:00.004+03:00

Nu mă pot obișnui deloc cu mizeria, ceea ce, pentru cineva condamnat să viețuiască în România, reprezintă un handicap serios. Odată ieșită din microuniversul artificial al locuinței mele, mi-e imposibil să nu mă crispez văzând jegul generalizat, unsoarea, gunoiul, duhorile. Murdăria, în cel mai pur sens al cuvântului, domnește pe străzi, în taxiuri, toalete, bucătăriile restaurantelor și a fast-food-urilor, și mai grav, pe corpurile bucureștenilor. Rapănul este dublat (sau cauzat?) de o delăsare generală, o neîngrijire care roade tot, înghite tot. Maghernițe care se țin în picioare printr-un miracol, mușamale decolorate și scorojite, „reclame” pe care denumirile primitive, rizibile dacă n-ar fi totul atât de trist, pictate gros în culori cândva țipătoare, se deslușesc din ce în ce mai greu printre urmele lăsate de ploi, praful nesfârșit, atotputernic, muște și vrăbii. Nimănui nu pare să-i pese, oricum nu suficient cât să atingă declanșatorul acțiunii, totul pare să stea sub semnul încropelii și-al cârpelii, al curățeniei din an în Paști (oare expresia asta mai există în vreo altă limbă?) făcută doar de ochii soacrei (sau asta?). Sărăcia nu-i o scuză, n-a fost niciodată.

Îndepărtând reflexele cognitive gata să scornească o justificare, rămân oripilată de posibilitatea că provin dintr-un popor murdar și leneș, pur și simplu, că într-o lume civilizată sunt privită ca reprezentanta acelei populații care nu deține noțiunea (ce să mai spunem de practica...) igienei dentare, lume căreia i se pare natural să mănânci ceapă și apoi să ții un discurs în tramvai, sunt îngrozită că sunt exponenta unui spațiu periculos pentru stomacuri sensibile, unde un braț ridicat prin preajmă îți poate ocaziona nu numai imaginea parului axilei fluturând, dar și putori caracteristice Evului Mediu.

O vreme am ținut cu dinții de speranța că toate cămășile cu butoni și rochiile de mătase din clădirile de birouri, unii actori, o parte din medici vor putea inversa curentul. Astăzi mă simt copleșită de degradarea fizică și spirituală a celor din jur, mă tem de îndobitocire, jeg, ignoranță, nepăsare.

MJ

2009-07-08T16:54:00.001+03:00

M-am uitat aseară la memorialul MJ și m-am întristat foarte simțind încă odată cât de final e totul. Azi ești, mâine nu, nu mai e nimic de făcut decât rememorat banalitățile care dau savoare și măsura celui ce-a fost.

Rămân cu o strângere de inimă, fetița lui Michael adusă practic să plângă la microfon, episod cu atât mai delicat cu cât cu câteva minute înainte se juca cu poșeta, părând oarecum plictisită, nerabdătoare să fie altundeva.

Astăzi am avut drumuri prin oraș și peste tot se auzea muzica lui MJ, omagiu prea mic, inutil, ipocrit.

Recuperarea memoriei

2009-07-04T19:53:00.001+03:00

Citesc o nouă carte despre traumele produse de comunism și realizez încă o dată câtă nevoie este de astfel de cărți.

E una să știi că Securitatea făcea eforturi să racoleze cât mai multe persoane în rețeaua sa de informatori și că propaga astfel un sentiment de nesiguranță generalizat și alta să asiști prin intermediul paginilor la tremurul unui om cu mamă, tată, soție și prieteni bolnav de suspiciune, să ajungi să-i simți nevoia de comunicare, de autenticitate măcar de un minut pe care însă nu și-l mai poate permite de față cu nimeni. E una să știi că existau dispozitive de interceptare mai peste tot și alta să vezi cum cel mai banal schimb de informații necesita o plimbare prin parc. Mă opresc aici, dar exemplele sunt atât de numeroase.

Cărțile (și) despre comunism au darul imens de a reda conștiinței ororile unei epoci pe care am început să le bagatelizăm. Noi am auzit despre comunism, ne amintim nimicuri, însă prea mulți l-au trăit pe pielea lor, or asta i-a costat averea, familia, relații, caracter, adesea libertatea, uneori viața. Oricât de incomod ar fi, este obligatoriu să ne confruntăm cu ceea ce am fost pentru a deveni mai buni.

Atât astăzi

2009-07-03T20:46:00.002+03:00

Astăzi m-am delectat cu efectele amabilității, iscusinței și înțelepciunii unor domni întreprinzători din cartier care au decis că blocul în care locuiesc nu moare fără apă caldă (perfect adevărat) și ne-au tăiat accesul la acest element de desfrâu, oferindu-ne (impunându-ne chiar, dacă stau bine și mă gândesc) oportunitatea rară de a ne căli trupurile și desigur, caracterele. În goana procedurii de curățire trupească la o temperatură caracteristică mai mult nordului continentului, nu m-am putut opri să meditez, la fel de grăbită, la profunzimea expresiei „ca un duș rece”.

Oamenii au început să converseze insistent pe teme de vacanță, unde pleci?, cu cine?, cât stai?, etc., dând încă o dată dovadă de obișnuita lipsă de inventivitate în arta conversației. Ascultând astăzi forțată de împrejurări emoțiile anticipative ale unora care analizau pe net fiecare fir de nisip de pe plaja X și costurile implicate, mi-am dat seama că pentru o anumită categorie o mare parte a plăcerii produse de vacanță este una conexă ideii de statut. Vacanța, ca și telefonul sau mașina, e astăzi un reper ce te expediază rapid într-un sertar, de mai sus sau de mai jos, al marelui scrin social.

Mă enervează din ce în ce mai tare plescăitul în public, suptul dinților (bleaaah), trasul inutil al mucilor (pardon!), în general gama generoasă de sunete pe care corpul uman le poate produce. Sunt o victimă deplin neputincioasă a badărăniei generale care va trebui să învețe să se apere cât mai bine și de astfel de agresiuni.

Atât astăzi, vă spuneam.

Oameni cu stea în frunte

2009-07-02T17:42:00.003+03:00

Există câteva persoane pentru care ies din casă la orice oră, pe orice vreme. De exemplu, pe ploaia de dimineață ale cărei rafale mi s-au părut pentru o clipă însuflețite, gata să se strecoare perfide în casă prin geamurile larg deschise.

Ies să le văd în scopuri egoiste. Fiecare dintre persoanele respective are o asemenea vitalitate, onestitate, istețime, putere și peste toate bunătate încât mă pot binedispune indiferent cât de tristă sunt. Or asta - cred că sunteți de acord cu mine - nu e lucru tocmai ușor.. :) Mă uit la ei ca un copil la Moș Crăciun, ascultându-i mi-aș lua notițe. Ceva în oamenii ăștia strălucește, iar eu mă bucur de lumina lor.

Desigur, astea sunt excepțiile. În general mă urnesc greu indiferent cât de plăcută-i vremea. ..

Bună! Numele meu e Food For Depression și am eșuat

2009-07-01T12:52:00.001+03:00

Azi am una din acele zile când sunt atât de tristă încât mi-e greu și să respir.

(Nu mă mai lamentasem de mult, nu?)

Discuțiile asupra motivelor pentru care astăzi totul îmi pare o corvoadă nu mă ajută, de aceea încerc să le evit sau să le scurtez pe cât posibil. Stângăciile și naivitățile cu care puținii binevoitori încearcă să îmi schimbe starea de spirit mai degrabă mă obosesc, pentru că mă obligă să răspund politicos ca răsplată cuvenită a bunelor intenții.

Pe undeva, cred că e și-un fel de a-i cruța pe ceilalți de un efort inutil. Nu cu ei am ceva de lămurit, ci cu mine. Nu de la alții am nevoie de soluții, optici revoluționare sau cuvinte-pansament. Totul e în mine. E vorba de rezistența mea intimă în fața adversităților. De tăria ei, de întărirea ei. Pe cât de simplu și banal, pe-atât de adevărat și practic.

Cu toții acceptăm ideea că în viață o mai și zbârcim. E inevitabil pentru fiecare dintre noi, indiferent cât de talentați, norocoși, muncitori, serioși, dedicați și motivați pentru succes am fi. E doar mai greu să identificăm corect momentele exacte când putem spune cu mâna pe inimă că am dat-o-n bară. Nu suntem pregătiți pentru asta, ni se face rușine și frică, dar face parte din viață.

Asumarea eșecului e întodeauna dureroasă, orice ne-ar învăța ghidurile de gândire pozitivă. Poate și pentru că implică analiza vinei, a responsabilității personale pentru dezamăgirea produsă. Nu suntem victime neputincioase ale împrejurărilor și evenimentelor, avem puterea – în primul rând prin modelarea gândirii - să schimbăm circumstanțele și deznodămintele. Multe țin de noi. Dar există și invariabile de care nu avem cum să ne-atingem, ca o criză mondială, moartea, bolile și multe altele. Cu daturile astea trebuie să ne împăcăm.

E greu uneori să-ți menții optimismul, vioiciunea, entuziasmul. Mintea croșetează scenarii negative, fundături frustrante, labirinturi obositoare. Dar trebuie să fii tare și demn. There's no way around it. Nu-ți rămâne decât să discerni corect între ce a depins de tine și ce nu. Să nu te lași copleșit, să lupți, să îndrăznești.

În astfel de momente, îmi aduc aminte: Te rog, Doamne, dă-mi puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba. Dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba. Și dă-mi înțelepciunea de a le deosebi.

Let’s agree we disagree

2009-06-30T12:23:00.001+03:00

În multe sensuri, eu provin dintr-un loc întunecat. Dintr-un soi de beci obscur unde cerul era doar o promisiune și-n care m-am zbătut înnebunită între patru pereți tot mai strâmți, fără să găsesc capacul salvator.

Simțeam multă înverșunare acolo, o furie cumplită în fața nedreptății, a prostiei, a nepăsării; aveam o listă lungă pe care o purtam tot timpul în buzunar. Chestiunea s-a dovedit obositoare și finalmente păguboasă, pentru că mi-a făcut mie mai mult rău și prea puțin bine celorlalți. Poate greșesc, dar așa văd lucrurile în prezent.

Acum c-am reușit să evadez, respir lumina soarelui și nu a unui bec chior. Deși există și aici o mulțime de capcane, măcar exersez satisfacția unor greșeli noi. Am învățat pe pielea mea julită până la sânge că nu poți viețui urându-i, nici măcar disprețuindu-i prea tare pe alții. În primul rând pentru că sunt prea multe standarde de aplicat iar un om poate fi încadrat simultan în categorii diferite, în funcție de reperul ales. În al doilea rând, împungând cu degetul nu devii deloc mai simpatic sau măcar mai util planetei. Oamenii ți se vor împotrivi precum un măgar tras de căpăstru împotriva voinței sale, iar mesajul tău nu va beneficia de atenția necesară. Și în al treilea și cel mai important rând, pentru că fiecare dintre noi are prea puțin timp pe această lume ca să și-l piardă cu lupte derizorii.

Continui eu să îi judec pe ceilalti? Firește. Îi separ între buni și răi, simpatici și dezagreabili? Sigur. Dar nu mai pun la suflet și sunt dispusă chiar să nuanțez verdictul, în baza a suficiente probe.

Live and let live. Nu știu cum altfel poate fi schimbată lumea, pentru că eu cred în continuare că ne prăbușim. Știu doar că ura sau batjocura nu rezolvă mai nimic, pentru nimeni și că va trebui să mai căutăm.

În multe sensuri vin dintr-o zonă întunecată, unde rațiunea ținea loc de toleranță și iubire. Acum pot asculta opinia celuilalt fără să mă mai ambalez, chiar dacă mi se pare din start o imensă inepție. E atât de relaxant! Și pot acum să continui să apreciez un om, chiar dacă am descoperit că pe un subiect sau altul nu vom găsi nicicând un numitor comun.

Perspectivă feminină asupra căsătoriei, sau cum o dai tot prost iese

2009-06-29T18:35:00.005+03:00

Am și eu o întrebare: ce mama naibii vor bărbații? Vorbesc serios. Ce-ar fi ca jumătatea mai musculoasă a speciei să se gândească pe bune și să ne zică și nouă, chinuitelor femei?

Scărpinându-mă în creștet și punând lucrurile cap la cap, eu aș zice momentan așa:
Băieții cresc. Printr-un miraculos, fascinant joc al hazardului unii dintre băiețeii de ieri reușesc chiar să devină bărbații de mâine. Restul capătă doar mașină, burtă și chelie, dar nimeni nu-i perfect și slavă Cerului sunt și infantile gârlă, așa că până la urmă toți avem șanse reale de a găsi pe cineva potrivit, indiferent cât de șui sau de neterminați am fi.

Fără a ține seama de finalitatea ultimă a tonelor de șnițele cu cartofi prăjiți consumate de un bărbat obișnuit pe parcursul dezvoltării sale fizice și mentale, există un șlagăr pe care acesta îl ascultă constant, de mic: femeile au un singur scop, și-anume să pună gheara pe-un fraier. Îmi imaginez că totul debutează cu mama superprotectivă a infantului care privește retrospectiv, trage concluziile propriei experiențe și hotărăște să-și protejeze odrasla de haina care într-o zi îi va strica odorul. Mă rog, îmi dau și eu cu părerea.

Băiatul/Bărbatul ajunge astfel la o vârstă când hormonii și anturajul îl presează să-și caute pereche, numai că el este deja programat ontogenetic să fie într-o permanentă gardă față de sexul opus și oricum, să se aștepte la ce e mai rău. Pe parcursul anilor de încercări mai mult sau mai puțin fericite de a-și găsi o spălătoreasă stabilă și gratis de cămăși și ciorapi pe restul vieții, bărbatul poate avea reacții (numai aparent) bizare. Lansezi o idee pentru viitoarea vacanță? Wow, ia-o mai încet. Zâmbești unui copil pe stradă? Las' ca știu eu, de-abia aștepți să-mi torni un copil. Îți place să gătești? Nimic întâmplător în asta.

Ca reacție, femeile se retrag ca melcii în cochilie și încep să rumege ideea măritișului, dacă nu o făcuseră deja.

Eh, asta este ceea ce se-ntâmplă de obicei, numai că viața tinde să ne ia prin surprindere. Spre șocul lor, unii bărbați care abia și-au făcut curajul necesar să facă pasul spre onorabilitate sunt informați de partenera lor că ea nu vrea să se mărite. Variantă nemaiîntrevăzută până atunci: pentru unele femei scopul lor în viață (atunci când se întâmplă să fie conturat) e cu totul independent de Oficiul Stării Civile, ba mai mult, dacă ar fi după ele, s-ar lipsi cu totul de procedura amintită. Scandalos, abracadabrant! Fie că părinții au divorțat (eventual urât), fie că vor să fie altfel sau pur și simplu au analizat beneficii vs. obligații și li se pare mai simplu așa, uite că în ciuda așteptărilor mai există și femei care sfidează involuntar cutumele și și-ar dori să continue o relație în absența binecuvântării instituțiilor statului, urmată de îmbuibarea aferentă colectivă și obligatorie.

Dacă vă gândiți că femeia din a doua categorie se bucură de mai mult succes, mai gândiți-vă odată. Bărbații privesc cu mare suspiciune un asemenea specimen, clatină din cap neconvinși de orice argumentație, rezolvând în cele din urmă dilema în termeni accesibili și pentru ei: nu-l iubește, bă, pe fraier! Nu că altfel ar fi de părere că iubirea le mână pe femei la altar, dar asta e altă mâncare de pește.

Recapitulând, o femeie care își dorește să se mărite e o disperată periculoasă, una care nu vrea să se mărite e o dubioasă fără sentimente. Cum ar spune un amic pățit, „femeile nu e oameni”.

Am o vagă bănuială că răspunsul la întrebarea mea e simplu: habar n-au.

În gol

2009-06-28T20:12:00.002+03:00

Aseară m-am uitat la Sunshine Cleaning și spre final am început să plâng. Filmul nu mi-a încercat deloc răbdarea, ca atâtea altele, dimpotrivă. M-a impresionat povestea simplă și sinceră despre viața sub-mediocră a unor oameni ne-mediocri, despre goluri mereu prezente și eliberarea care vine atunci când încetezi să mai cauți să le umpli. Azi mă gândeam că devin tot mai receptivă la durerea de dincolo de ecran, cumva compensând desensibilizarea pe care o trăiesc în fața scenariului prost scris al realității.

Anesteziată m-am simțit și azi, traversând orașul în drum spre mama. Întoarcerea în cartierul mărginaș și sărac mă tulbură inexiplicabil de fiecare dată. Merg întotdeauna cu tramvaiul, așa cum am făcut atâția ani, încercând să prind din mers noutățile de la stradă ale cartierului. Fără surprize alunec printre aceleași expresii dezolate, ochi stinși deveniți incapabili de speranță sau entuziasm, corpuri pe care carnea a fost invinsă de murdărie, boli și gravitație. Nu mi-am putut desprinde privirea de ridurile de expresie ale oamenilor, opace astăzi pentru mine, linii bizare schițate neglijent, alocuri caricatural.

Spre casă am trecut pe lângă un salon „de înfrumusețare” și deși l-am depășit rapid reclama de pe placa de plexiglas m-a urmărit un timp. Promisiunea crud-mincioasă m-a indispus, m-am întrebat de când e frumusețea un sticker aplicabil contra unui bon fiscal.

Am discutat aprins despre NLP cu B., il admir pentru refuzul său îndârjit de a trăi ca o legumă. Poate că nu-și dă seama, dar orice s-ar întâmpla a câștigat deja.

Acum adulmec împăcată mirosul de pământ ud și pepene.

Coșmar

2009-06-27T09:20:00.001+03:00

Cred că e a treia oară când aceeași poveste îmi strică somnul. Visez că aflu cu doar câteva zile înainte că am de pregătit câteva examene importante, genul care te pot împiedica să intri în licență. Se face că am uitat cumva de ele, trebuie că fusesem anunțată însă informația mi s-a șters complet din minte până acum, când aflu cu stupoare ce urmează. Mă cuprinde panica. Furia și rușinea. Sunt fraiera târgului, aparent singura care s-a luat cu prostioare și a pierdut din vedere esențialul. Mă concentrez, mă readun. Hotărăsc să învăț continuu dacă trebuie, astfel încât să particip totuși la examene. Ce mă ucide e că șansele de a fi cea mai bună sunt practic nule și pe-astea totuși nu le mai pot recupera. 10 e, sau mai bine zis era, nota mea.

Mă întâlnesc cu prieteni apropiați. Șocul nr. 2: ei știu foarte bine de examene și sunt în toiul pregătirilor. Numai că nu mi-au spus și mie, impresia mea e că din lipsă de fair-play. Îi dau în mă-sa pe rând și mă retrag doar eu cu cărțile.

Mă trezesc buimacă, stau covrig în pat, mi-e greu să mă mișc. Mă concentrez, mă readun, mă ridic.

Farrah and Michael are gone

2009-06-26T16:11:00.003+03:00

Bietul Michael (nu pot evita hot-topicul zilei). A trebuit să moară ca să recâștige respectul lumii. Cu numai câteva săptămâni în urmă mai toată comunitatea de divertisment online arăta cu degetul umbra fostului star cu celebra mască și umbrelă de soare, într-o ținută neobișnuită, formată din ceea ce semăna izbitor cu o pereche de pantaloni de pijama asortați la un sacou cu brizbrizuri, așa cum îi plăcea lui. Fotografiile fuseseră făcute în fața cabinetului unui doctor, una din singurele două locații unei MJ mai putea fi văzut în ultimii ani, cealaltă fiind evident tribunalul. Acum plouă cu RIPsuri, nici măcar respectul în fața trecerii ireversibile spre marele necunoscut nu mai justifică tastarea cuvintelor până la capăt.

Dar despre morți, numai de bine. Să îl ierte Dumnezeu și să sperăm că de-acum este într-un loc mai bun.

Ce trist e totul. Ce îngrozitor este pentru cei rămași în urma celor ce se duc. De exemplu pentru Ryan O'Neal care, întrebat tot ieri de starea lui Farrah, n-a avut de zis decât atât: ”Farrah's gone”.

Și asta e cam tot ce se poate spune.

Mens sana in corpore sano autem obesus

2009-06-25T15:10:00.003+03:00

Lăsatul de fumat vine cu o serie de complicații: ce să faci cu mâinile când ieși la suc/bere cu prietenii, cum să omori zece minute de așteptare, cum să te calmezi după ce un coleg cretin îți pasează un task urgent exact când te pregăteai să pleci acasă și multe altele. Cel mai rău însă mi se pare mâncatul obsesiv-compulsiv.

Probabil că gura simte nevoia de activitate (Freud avea parcă o teorie în sensul ăsta...) și de-aia înlocuiește pe nesimțite trasul din cancer-stick cu mestecatul până te dor fălcile. Ar fi interesant de urmărit dacă există o relație direct proporțională între numărul de țigări consumate de subiect și cantitatea de snacksuri îngurgitate în perioada de cleansing, dar n-am avut timp și ocazia să studiez fenomenul în amănunt.

Nu cred însă că greșesc atunci când afirm că (mai) toată lumea care s-a lăsat de fumat are pe urmă o problemă cu greutatea. Lucrurile se petrec în felul următor: decizi că te lași de fumat, de data asta pe bune. E greu, numeri orele, marchezi zilele pe calendar. Ai craving-uri severe, în primele săptâmâni ale nou-cultivatei abstinențe te trec toate transpirațiile gândindu-te obsesiv la țigări, noaptea visezi că le sudezi, dimineața te scoli panicat că te-ai chinuit degeaba, negociezi continuu cu tine („doar un fum și gata”/ „nuuu, știi doar că un fum devine o țigară și pe urmă un pachet” / „te rog, numai un fum și pe urmă gata, jur” / „nu, nu, nu”), îți dau lacrimile (mă rog, mie mi-au dat...) când vezi oameni fumând câte-o țigară pe stradă. Eh, și după toată lupta asta cu tine din care ieși cam paradit dar, cu puțin noroc, semi-eliberat de dependența de tutun, taman când te consideri oarecum la liman și îți sufleci mânecile gata să te delectezi cu deliciile unei vieți cu mai puține toxine administrate voluntar, realitatea îți trage una tare peste ochi: ai cel puțin 5 kg. în plus.

De reținut că vestea vine pe un fond sensibil. Ești oarecum debil și vulnerabil după lupta epuizantă cu țigările, despre care ți-ai imaginat că-ți vor strecura un pachet până și-n coșciug. Așa că te apucă disperarea. Te gândești: păi dacă m-a mâncat în fund? Nu-mi era mai bine cu țigările?? If it ain't broke, why try to fix it?? Crizele de nervi si de depresie pe care această dură constatare le provoacă inevitabil îi determină pe cei mai mulți să dea naibii traiul sănătos și își aprindă o țigară, aducându-și subit aminte de vreun bunic care a fumat până la 90 de ani și n-a avut nimic. Eu, masochistă fiind, am optat pentru cealaltă cale: împăcarea (sanchi! dar așa scrie în revistele de pop-psychology) cu noua mea imagine corporală devenită brusc caraghioasă pe alocuri, alocarea unui timp pentru regruparea mentală și-apoi contraatacul: sportul și dieta. Ceea ce, pentru o sedentară dependentă de ciocolată (aren't all women?), face situația cu atât mai sumbră.

Sunt convinsă că mulți dintre voi și-au dat deja seama că acest post a fost inspirat de propunerea unei amice de-a pleca iar un week-end la mare. Ar fi fost tare plăcut dacă sezonul costumelor de baie nu m-ar fi prins în plin război cu ravagiile ronțăielii ca o disperată, dar asta e. În viață cică trebuie să iei partea bună a lucrurilor (?!??).

Într-o cu tot altă ordine de idei, mor după Gavin DeGraw. În general dar și în particular. Ultimul lui album (Free) mă invadează prin urechi, doboară orice opoziție, îmi înfășoară creierul, îmi îmbânzește inima, îmi înmoaie genunchii. Dacă nu aveți ceva mai bun de făcut... give it a shot. Hard-core rockerii să ia aminte că acest album ar putea fi considerat, de rău-voitori desigur, a total chick flick (mă rog, echivalentul său în lumea muzicală), dar zău că nu e.

Înapoi la butoane

2009-06-24T19:55:00.001+03:00

Țeapă! M-am întors cu coada-ntre picioare. Cine-ar fi ghicit că miercuri seara se strâng atâția amatori de film?!

A sight for sore eyes

2009-06-24T18:41:00.002+03:00

Azi mi-am luat inima-n dinți și i-am zâmbit unui domn necunoscut pe stradă. În fine, domnul nu era chiar domn ci mai degrabă un tinerel, iar strada era chiar un bulevard. Eu à pied pe trotuar, domnia sa pe motocicletă. M-au binedispus costumul, cămașa și cravata care mi-au amintit brusc de toate orașele splendide în care oamenii merg în mod curent la serviciu sau la plajă pe doar două roți, naturalețea cu care se foia la semafor, probabil cautând o poziție cât mai comodă, seninătatea cu care iscodea curios ambianța din spatele vizierei. Am dat liber reacției spontane și am zâmbit cu simpatie, deși în mod normal aș fi ultra-sensitive despre cum ar putea fi interpretat gestul meu. Zâmbet adevărat, prelung, privire susținută. Nicio reacție din partea domnului meu, mă întreb dacă din pricina surprizei sau pur și simplu nu i-am fost simpatică.

Oh, well. Mă duc la film.

Revenge is a dish best served cold

2009-06-23T20:25:00.001+03:00

E ciudat cât de greu mi-e uneori să scriu. Cu cât mi-e mai greu, cu atât ideea de a scrie mă întărâtă mai tare. Dar trebuie s-o fac; după cum spuneam și cu altă ocazie, uneori numai așa dau sens unei zile.

Așadar, să dam sens, în cel mai pur stil Viktor Frankl.

Îmi amintesc periodic de foști iubiți, genul de amintire incomodă provocată de o poveste sfârșită prost pentru mine. Fac ordine în bibliotecă și dau de o carte primită de la unul dintre ei. Sau. Mănânc cireșe și nu mă pot împiedica să nu-mi aduc aminte de hamacul de acum opt ani dintre pomi. Dispoziția mea e compromisă.

Mă consider o persoană destul de evoluată și echilibrată. Dumnezeu știe că încerc din greu să fiu așa. Și totuși, cu unele lucruri nu mă împac. Peste altele refuz să trec. Să dai speranță unui om numai ca apoi să tai în carne vie, uite asta e de neiertat. In my book, that is.

Visez la dulcea răzbunare. Nu m-am răzbunat niciodată, dar nici nu mi-am mai dorit așa ceva vreme de opt ani până acum. Cum, nu știu exact, dar visele nu cer detalii.