Salut

Azi mi-am dat seama că în jumătatea de an de când am început să scriu pe blog și – pe cale de consecință – să citesc și producțiile altora, mi s-a mai întremat speranța. Trăire timidă și fragilă, mi-e si teamă s-o aduc în discuție ca să n-o sperii, totuși pe undeva se schimbă ceva. O rotiță gripată din adâncuri își reia discret mișcarea, as we speak.

Cred că explicația stă în faptul că înainte de blog începusem să mă simt un freak. Vedeam cum mă îndepărtam lent dar sigur de toate persoanele a căror părere conta pentru mine, nu mai reușeam să intru pe aceeași frecvență cu lumea. Or asta îmi lăsa un gust amar, deveneam element marginal, deviant chiar poate, începusem să îmi asum o neadaptare rușioasă ce zădărnicea încrederea pe care am avut-o mereu în opiniile mele.

Prin bloguri am descoperit oameni care îmi plac ca mod de gândire și exprimare. Un lux tot mai rar. Majoritatea nu sunt nici ei deloc senini și chiar și cele mai destinse însemnări ale lor sunt râsu’-plânsu’. Dar nu mai sunt singură în ceea ce simt. Am zilnic confirmarea faptului că undeva, cineva strânge din dinți exact ca mine.

Și asta e un tonic excelent. Când poți să numești ce te scârbește ai declanșat deja schimbarea. Poate nu una pe care s-o mai apuci și tu, dar orișicât, e consolator să constați că nu faci umbră pământului degeaba.

De aceea spun: deprimați din toate zările, vă salut!

Planeta maimutelor

Stim cu totii prea bine cu ce se indeletniceste maimuta cand nu are alte preocupari. Se scarpina (mai ales) in absenta mancarimii intr-o zona tratata cu mare discretie de majoritatea speciilor, ceea ce, spune legenda, explica de atfel rubiniul constant al ariei cu pricina.

Cam asa si eu, cu diferenta ca nu locuiesc intr-un copac si ca am multe altele de facut.

Vanitatea trebuie sa fie pacatul care face cele mai multe victime. Nu numai pentru ca se infatiseaza mustelor sub forma de miere, dar si pentru ca se poate redeghiza oricand in aproape orice, astfel incat pana si precautia fata de miere devine derizorie.

- Mi-am facut blog, marturisesc eu uneori prietenilor apropiati. O asemenea marturisire intervine cu predilectie dupa o discutie destul de agitata despre scris, expunere si adevarurile fara echivoc pe care necunoscutii ti le pot spune fara multe invarteli in jurul cozii. Blogul meu intervine ca o dovada princeps a faptul ca eu cred atat de mult in unele idei, incat le si aplic. Reminiscente adolescentine, plus orgoliu stupid.
- Wow, raspund ei, egal entuziasmati, incurajatori si mai ales curiosi. Da-mi si mie linkul.
- As prefera sa nu, bat eu in retragere, regretand deja imprudenta si abia atunci constientizand, chiar daca sunt la al treilea episod de gen, golul ce se contureaza brusc langa mine. Poftim acum de umple.
- De ce? vine invariabil intrebarea jenata a prietenului/prietenei. Glasul usor incordat, privirea care se odihneste pentru cateva secunde in directii neutre imi reconfirma ca ar fi trebuit sa-mi tin gura.
- Pentru ca imi place libertatea anonimatului, explic eu rabdatoare fiecaruia.

Pai si-atunci, de ce-am mai deschis gura? N-am demonstrat nimic, in afara de faptul ca sunt ciudata (iar) si capoasa (iar).

Si totusi presiunea celorlalti creste. Imi sunt cerute detalii, ei se straduiesc sa fie ingeniosi iar eu evaziva dar totusi sincera. In dansul nostru pasii se complica. Nu vreau sa capat comentarii amabile, trafic fals. Nu vreau sa fiu fortata sa dau explicatii. Vreau sa-mi conserv parcela mea de libertate, atat cat este.

O fi egoism, nesiguranta, imaturitate, nu prea-mi pasa. Mie imi place aici.

Simpla observatie

E deprimant cand oameni care au ceva de spus renunta la blog... mai ales cand au dat semne ca fac asta cumva fortati de imprejurari.

And that's all I have to say about that.

I'm back!

Salut! Imi pare rau ca in ultimele zile (saptamani chiar) am fost mai mult absenta. N-as vrea sa ingros randurile, si asa destul de consistente, de bloggeri proaspeti care renunta incet-incet la incercarea de a scrie constant. Adica de a tine cu adevarat un jurnal online al propriilor ganduri si trairi. Ca doar asta este blogul, nu?

Dar constat ca asa se intampla de cele mai multe ori. Oamenii incep un blog si apoi... din multe motive renunta ulterior. Sunt sigura ca daca i-am lua la intrebari, autorii nu ar eticheta gestul lor ca abandon :)) ci mai degraba ca 'postari mai rare', 'lipsa de timp' etc.

Bun. Timpul e cu siguranta un element care explica, cel putin partial, rarirea interventiilor unui blogger. Dar mai sunt. Referindu-ma la experienta proprie si la tendintele pe care le-am avut recent, as enumera si senzatia de inutilitate. Deziluzia. Scrisul e o forma de terapie, aici sper ca sunteti de acord cu mine. Fie ca scrii sub plapuma in carnetelul tau secret, pe un site binecunoscut sau literatura in cel mai conventional sens al cuvantului, cred ca toti scriem pentru ca vrem sa schimbam ceva, fie macar doar starea noastra de moment. Si uneori ti se pare ca efortul de a insira cuvinte nu merita.

Alti bloggeri cred ca renunta pentru ca a 'tine' un blog e mai greu decat te-ai gandit la inceput. Ca sa scrii, fie si nimicuri, trebuie sa faci un efort, sa fii atent la ce se intampla in jurul tau si cu tine, sa selectezi ce ti se pare mai interesant (pentru tine sau pentru public?) si apoi sa te concentrezi pe forma pe care o vei da. Or evitarea efortului in schimbul confortului zace inscrisa (sic!) in zestrea noastra genetica.

Zilele astea n-am prea mai scris, dar am citit mult. Carti, reviste, ziare si bine-nteles, bloguri. Multe sunt zero, in ciuda popularitatii. Am descoperit insa si cateva bloguri noi, care imi plac mult. La un moment dat o sa-mi improspatez semnificativ lista celor pe care le urmaresc si pe care vi le recomand.

Care este prima scriitura care va vine in minte si despre care va amintiti ca v-a dat un pumn in stomac? Poate fi carte, articol, maxima scrijelita pe zid, nu conteaza.