Rămâne încă mult loc în jos

Săptămâna asta n-a fost tocmai grozavă, ca să mă exprim elegant. În afară, în realitate (cum ar spune un om lipsit de imaginație) nu s-a întâmplat mare lucru, dar în mine mi-am făcut cu greu loc prin grindină și viscol. Uneori te ții de ceva foarte strâns, degetele încep să te doară, brațele la fel, apoi amorțești și nu-ți mai pasă. Îți vine să dai drumul. Chiar nu mai contează încotro te duce inerția. Cam așa m-am simțit eu zilele astea. Am fost tristă, atât de tristă încât îmi vedea să plâng, dar din experiență pot să vă spun că lacrimile în metrou la prima oră își pierd mult din puterea de mângâiere. Am fost foarte, foarte tristă, lipsită de energie și fără chef de orice. De fapt mai sunt în mare parte. Am fost deprimată. Sunt deprimată. Sunt deprimată ca stil de viață. Sunt depresivă. Sigur, se poate spune că sunt multe alte lucruri mai rele în viață, mai serioase (ăștia sunt de obicei nedepresivii, norocoșii naibii). Dar cei care au contemplat cu curiozitate moartea meditând la imensa ușurare pe care trebuie s-o aducă cred că tocmai au ciulit urechile.

So. În lipsa unei alte idei mai bune, am dat un search pe net si am ajuns pe un blog unde era un articol despre depresia la birou. Scary stuff, let me tell you. Am citit acolo zeci de comentarii care m-au făcut prin comparație să îmi dau seama că mai am totuși mult până la celebrul rock bottom, deși aș fi putut să jur că întind mâna și îl pot pipăi în voie (asta e încă una din șmecheriile depresiei, it blows shit out of proportions). Nu încă, mai am. Citeam, zic, relatările unor oameni despre cum au avut ei breakdowns la birou, la apogeul unei cariere strălucite. Cum după 25 de ani de muncă asiduă, au pierdut tot – casă, rezerve financiare, job, familie, reputație, self-esteem – în câțiva ani după. Cum și-au deschis inima față de șef și cu asta evoluția lor profesională a luat abrupt sfârșit. Unii au renunțat să mai încerce un comeback. Alții nu ies uneori din casă de rușine. Există persoane care plâng zilnic în baie la birou!

În fine, asta se întâmpla acolo. Era vorba în principal de relația cu munca, pe când depresia – cred că știe toată lumea – afectează tot. Mulți dintre comentatori erau clinically depressed, sau bipolars, sau, sau. Oameni cu probleme grave.

Anyways. Problema cu articolele de gen este 1) că nu se ocupă și de ”nefericirea obișnuită” a omului de rând, neajuns (încă) la faza demnă de atenție medicală și 2) că nu oferă soluții pe termen scurt. Nu-mi spun ce să fac acum, dacă am o zi foarte proastă. Sfaturile abundă, dar mă trimit să mă consult cu soțul, sau cu mama, sau cu prietenii (n-am), să găsesc soluții la problemele mele existențiale. Să mă relaxez, să petrec mai mult timp făcând ceea ce-mi place. Cum însă va trebui să mai aștept ani buni (scenariul optimist) călătoriile în Anzii peruvieni, eu rămân cu întrebarea în gură: deci, eu ce fac acum? Și cu asta ajung cumva la subiect.

Deci blogul meu e despre depresie. Despre ceea ce n-are cum să nu te conducă la dorința de-a te ascunde în pădure. De ce n-ar fi și despre surviving decently while depressed? Buba este că eu, deprimata-șefă, n-am mare habar pe tema asta. Dac-aș avea, poate blogul meu s-ar numi doar foodforthought, sau viata-e-minunata.com. Dar nu e cazul, vezi bine. Pe de altă parte, suntem o groază de deprimați pe lumea asta! Public există. Participanți ar fi.

So. Curând am să-mi fac o adresă de email pe care o voi publica aici. Până acum nu i-am văzut sensul, am susținut un monolog. Așa va și rămâne într-o bună parte. Dar voi pune întrebări mai des, și nu numai din alea retorice. Iar răspunsurile – mele sau ale altora – la obiect și cu aplicabilitate imediată, le voi publica aici, for all depressed people to benefit from.

Deci cam asta e. Numele meu e FFD si sunt depresivă.

Spooning imaginar

Nopțile visez moarte, zilele iubire.

De câteva săptămâni de fiecare dată când adorm îmi apar în minte colegi morți, necunoscuți morți. Numai eu sunt vie. Mă trezește strângerea de inimă a pierderii ireparabile, a însingurării progresive și certe.

Aseară înainte să adorm mi-am amintit de bilele de sticlă transparente, cu miez colorat, cu care mă jucam când eram copil. Erau cred vreo cinci culori și formau o stea ale cărei contururi erau desenate pe un carton perforat. E una din puținele amintiri pe care le mai am despre copilărie. Azi mi s-au părut o metaforă frumoasă. Eu sunt așa, cred. Rece dar limpede, cu miezul colorat. You have to break me to get to me. Mie mi se pare că merită efortul, dar pot să înțeleg că oamenii au alte priorități. Oricum, îmi dau seama că îmi plac foarte mult limpezimea, curățenia și liniștea.

Muzica e grozavă ea dar periculoasă, îți imaginezi că o melodie nu înseamnă decât câteva minute de deconectare când de fapt ea îți îmbată vigilența și îți dă cu perfidie la o parte sistemele de apărare și uite așa rămâi complet vulnerabil în fața visării, a speranței, a aspirațiilor statistic vorbind aproape imposibil de pus în practică. Mie muzica îmi spune că există iubire așa cum îmi imaginez eu. Muzica mă face să conștientizez un gol pe care în viteza mundanului îl ignor, dar el e fix acolo și nu pleacă nicăieri. De ce aș fi fost creată cu un gol dacă nu există undeva un ceva capabil să îl umple?

Există melodii care mă fac să-mi vină să mă așez pe caldarâm și să nu mai fac nimic, așteptând doar să fiu salvată. Da, agresiva, raționala, orgolioasa, aparent independenta de mine nu vrea decât să fie salvată (asta mă face oare ipocrită în rest?). Dureros al naibii când știu că majoritatea dintre noi pur și simplu nu vor întâlni niciodată acea iubire și pentru ei/noi pariul e să facem viața suportabilă cu surogate cât mai puțin degradante, dar unele melodii nenorocite mă determină să mă rog lui Dumnezeu ca toate greutățile și urâțeniile pe care le-am trăit până acum să fie compensate de iubire.

Mi-l imaginez uneori pe el. Are atingerea catifelată, miroase a proaspăt, e curajos. Mă ia în brațe și își lipește cu blândețe tot corpul de al meu. Nu mă feresc pentru că el nu mă rănește. Cu el, pentru prima oară în existența mea mediocră și chinuită, mă relaxez.

Masturbare intelectuală, tâmpită și neproductivă.

În prag de an nou, îmi doresc iubire dar (just in case) și puterea de-a rămâne un om bun chiar și fără ea. Și sănătate, că-i mai bună decât toate. Și să mă ocup mai mult de mine, să învăț, să fiu mai puternică, mai calmă, mai înțeleaptă. Mai răbdătoare, mai înțeleaptă. Și să scriu mai mult pe blog :). La fel vă doresc și vouă. La multi ani!

Avem de sărbătorit

Looks like mamma’s got a brand new job... how cool is that?!

Mulțumesc, Doamne, că dincolo zău că nu mai puteam. Mulțumesc frumos.

Yuppyyyy!

Siturile de dating – pentru sau împotrivă?

Pe vremea când eram o domnișoară singurică și disponibilă (eeeeh, fost-am lele cât am fost), mă confruntam cu o lipsă acută de ... opțiuni. Ce să mă dau după deget, mi-ar fi plăcut să cunosc un bărbat (sau mai mulți :D) simpatic, istețel, curățel, cât de cât arătos, dacă se poate un pic descurcăreț și sigur pe el, etc. Simplu de spus, greu de făcut. După câțiva ani buni de celibat tradițional am început să fiu atentă la cei ce povesteau de situri de dating. Circumspectă rău dar mult mai deznădăjduită de șirul lung de hopeless losers pe care îi cunoscusem până atunci, am hotărât să dau o șansă acestor mijloace controversate de a ieși în lume. Am ajuns astfel să descopăr câteva lucruri, mai rar asociate cu ideea datingului online:

Economia de timp. O persoană responsabilă și care a depășit vârsta de, să zicem, 25 de ani are probabil o serie de preocupări și activități (de multe ori sub forma unui job) care îi lasă destul de puțin timp și energie pentru a mai ieși serile sau la sfârșit de săptămână etc. și pentru a mai cunoaște alți oameni. Pe internet în schimb poți răspunde unui mesaj între două ședințe sau cât aștepți în trafic la pasajul Băneasa. Poți purta o conversație din confortul propriei sufragerii, în papuci și fără machiaj. Dacă tipul se califică, sigur că urmează și întrevederea. Dar până atunci, poți sorta o groază de prospecți pentru care altfel ți-ar fi trebuit luni de eforturi și tatonări.

Pre-selecția mi se pare un atu important al siturilor de dating. Presupunând o minimă onestitate din partea celorlalți utilizatori, sunt câteva deal-breakers pe care le poți remarca încă înainte de a schimba primul salut. Poate că tip nu suferă grasele, de exemplu. Sau ochii verzi, habar n-am. Ceva. No problem, bagi un filtru. Eu am o problemă cu scunzii. Să mă ierte cititorii mititei, dar sunt mai prăjină de felul meu și vreau să mă simt protejată, dominată, cum vreți să-i spuneți. Așa că nu discut decât de la 1.80 în sus. Cunoașterea limbii române, iată un alt criteriu important și verificabil atunci când subiectul își completează profilul cu o descriere. You get the picture.

Paleta mai largă de opțiuni. Cuplurile din jurul meu fie sunt împreună din liceu fie s-au cunoscut prin intermediul unor prieteni. Ghinion, eu în liceu eram o bleagă, iar în puținele dăți în care prieteni de-ai mei mi-au facut cunoștință cu necunoscuți a ieșit nasol. Colecție mai mare de nătărăi și plicticoși n-am văzut și oricât aș miza pe bunătatea garantată a bărbatului din fața mea, ceva sare și piper trebuie să gust. Câțiva ani de ieșiri nocturne prin cluburi și baruri mi-au demonstrat nu numai că poți fuma 2 pachete de țigări pe noapte (asta după un alt pachet ziua) dar și că astfel nu faci mare brânză în termeni de extindere a cercului cu potențial romantic. Prin urmare, siturile de dating primesc puncte suplimentare pentru oportunitatea de a cunoaște oameni cu care altfel n-aș avea niciodată ocazia să schimb o vorbă.

Facilitarea interacțiunii. Toată lumea e mai curajoasă pe internet. Băiatul care într-un bar nu s-ar ridica nici mort de la masă ca să vină șă-ți dea bună ziua își va lua inima-n dinți pe web și îți va cere IDul de mess.

Mai puțină ipocrizie. Yeeeey! Din moment ce te-ai înscris pe un site de dating e limpede că ești în căutarea unui partner. În plus, cei interesați doar de o aventură sau doar de o relație pe termen lung tind să facă acest lucru cunoscut celorlalți utilizatori de la bun început, așa că nu te mai poți plânge că n-ai știut că-i fustangiu sau clingy (asta putea fi indexată și la economie de timp).

Atâtea-mi vin în cap acum, dar s-ar putea să mai fie.

Încep să fiu un pic exasperată de amice single, triste că pe ele nu le agață nimeni (ele nu se exprimă așa, dar exact asta e ideea). Eu am yang-ul mai pronunțat și tind să întâmpin asemenea lamentări cu întrebarea „Și ce faci în privința asta?”, numai că atitudinea mea pare să genereze nedumerire și o oarecare ostilitate. Eu zic că dacă (noi fetele, în secolul 21) stăm să ne plângem toată ziua și sperăm că într-o zi un tip frumos, manierat și elegant va coborî dintr-un Lamborghini și ne va spune ceva atât de amuzant dar și de inteligent în același timp încât până și tații noștri ne vor zâmbi îngăduitori, atunci nici nu merităm un bărbat ca lumea și oricum avem mari șanse să îmbătrânim așteptând. Ideea siturilor de dating pare a se lovi de două mari contraargumente, pe cât de stereotipice pe atât de puternice: „acolo n-ai cum să cunoști tipi serioși” și „nu e genul meu să fac așa ceva”.

Să le luăm pe rând.

Prima afirmație e o tâmpenie, mai ales când vine din partea cuiva care nici n-a încercat. Ca om trecut prin d-astea, aș zice că distribuția calității umane în rândul utilizatorilor de pe siturile de dating este similară celei din viața din jurul computerului. Oamenii buni sunt rari și trebuie descoperiți. Așa că, navigând cu încredere dincolo de un procent inevitabil de analfabeți, organizatori de orgii și executanți entuziaști de sex oral vei reuși să cunoști și bărbați cât se poate de OK. Dacă o tipă serioasă ca tine se gândește la alternativă, probabil că tipi la fel de serioși (și poate mai practici) au făcut-o deja. Îndemnul meu (ca și la alte capitole ale vieții) este să intri și să vezi înainte de a trage concluzii.

A doua chestie aproape nici nu merită un răspuns, fiind o stupizenie și o falsitate cât casa. Nu există un gen destinat netului și un altul incompatibil cu el, există doar oameni mai mult sau mai puțin sinceri cu ei și cu ceilalți. Vrei să faci sex? Face it. Jocul de-a găina care se împiedică devine ridicol după ... hai să zicem (iar) 25 de ani. Nu e nimic mai firesc decât să îți dorești un partener, deci nimic mai firesc decât să-l cauți. Dating sau vibrator, alege și mai lasă-ne.

Mai adaug numai că omul care mă suportă, sprijină, înțelege, mângâie chiar dacă nu înțelege, ascultă și iubește a apărut în viața mea mai întâi ca un mesaj în inbox. Și nu recunosc asta doar aici, în călduțul anonimatului. Toată lumea care ne cunoaște știe cum ne-am cunoscut. Așa că eu sunt cert, 100%, no doubt about it, pro situri de dating. Tu?

Sprijinul meu

N-are niciun sens să te frămânți în legătură cu lucruri pe care nu le poți controla.

Unii numesc asta pragmatism, eu o consider credință (apropo, de ce este religia, de fapt credința, un subiect atât de delicat? Crezi sau nu, ești alb sau negru, îți plac merele ori ba. Ce atâta agitație?).

Când mă aflu într-o situație precum cea de ieri, când am dat tot ce-am avut mai bun în mine, îmi dau seama că misiunea mea s-a încheiat. Cum vor primi ceilalți ceea ce sunt/vorbesc/fac/gândesc, nu mai am cum să determin. Eu nu pot decât să descui ușa, să poftesc pe cineva înăuntru, să-i arăt încăperile, să-i ofer o prăjitură. Asta după ce am făcut curat, m-am îmbrăcat frumos, mi-am curățat unghiile și m-am parfumat.

Restul e în mâinile Lui. El trebuie că știe cel mai bine ce trebuie să se întâmple și ce nu, chiar dacă uneori aș da orice pentru o explicație. Ceea ce primesc este ceea ce merit. Și nimeni nu primește altceva decât exact cât poate duce.

Tremur, deci exist

Mi-e neplăcut să constat cât de nesigură sunt pe mine.

Mă gândesc cu ce să mă îmbrac azi când am o întâlnire importantă și mă surprind că îmi aleg ținuta în funcție de pantofii norocoși pe care i-am inclus din start în planul meu vestimentar. Evit fusta neagră care altminteri ar fi foarte potrivită dacă n-ar fi așa o piază-rea.

Only human

De ce să mint, mă mai sufoc din când în când. Ochiul meu format recunoaște de la distanță spirala ademenitoare a panicii și o evită cu băgare de seamă. Închid ochii strânși când trec prin fața cofetăriei, îmi țin respirația până când pericolul a trecut. Nebăgat în seamă, după o vreme pieptul își reia de la sine legănatul în ritm ocult, durerea urcă pe o culme numai ca apoi să coboare. Degetele imaginare care mă strâng obosesc albite de efort și renunță, iar gâtul se dilată iar.

Poate că mâine îmi va fi mai bine.