Rămâne încă mult loc în jos

Săptămâna asta n-a fost tocmai grozavă, ca să mă exprim elegant. În afară, în realitate (cum ar spune un om lipsit de imaginație) nu s-a întâmplat mare lucru, dar în mine mi-am făcut cu greu loc prin grindină și viscol. Uneori te ții de ceva foarte strâns, degetele încep să te doară, brațele la fel, apoi amorțești și nu-ți mai pasă. Îți vine să dai drumul. Chiar nu mai contează încotro te duce inerția. Cam așa m-am simțit eu zilele astea. Am fost tristă, atât de tristă încât îmi vedea să plâng, dar din experiență pot să vă spun că lacrimile în metrou la prima oră își pierd mult din puterea de mângâiere. Am fost foarte, foarte tristă, lipsită de energie și fără chef de orice. De fapt mai sunt în mare parte. Am fost deprimată. Sunt deprimată. Sunt deprimată ca stil de viață. Sunt depresivă. Sigur, se poate spune că sunt multe alte lucruri mai rele în viață, mai serioase (ăștia sunt de obicei nedepresivii, norocoșii naibii). Dar cei care au contemplat cu curiozitate moartea meditând la imensa ușurare pe care trebuie s-o aducă cred că tocmai au ciulit urechile.

So. În lipsa unei alte idei mai bune, am dat un search pe net si am ajuns pe un blog unde era un articol despre depresia la birou. Scary stuff, let me tell you. Am citit acolo zeci de comentarii care m-au făcut prin comparație să îmi dau seama că mai am totuși mult până la celebrul rock bottom, deși aș fi putut să jur că întind mâna și îl pot pipăi în voie (asta e încă una din șmecheriile depresiei, it blows shit out of proportions). Nu încă, mai am. Citeam, zic, relatările unor oameni despre cum au avut ei breakdowns la birou, la apogeul unei cariere strălucite. Cum după 25 de ani de muncă asiduă, au pierdut tot – casă, rezerve financiare, job, familie, reputație, self-esteem – în câțiva ani după. Cum și-au deschis inima față de șef și cu asta evoluția lor profesională a luat abrupt sfârșit. Unii au renunțat să mai încerce un comeback. Alții nu ies uneori din casă de rușine. Există persoane care plâng zilnic în baie la birou!

În fine, asta se întâmpla acolo. Era vorba în principal de relația cu munca, pe când depresia – cred că știe toată lumea – afectează tot. Mulți dintre comentatori erau clinically depressed, sau bipolars, sau, sau. Oameni cu probleme grave.

Anyways. Problema cu articolele de gen este 1) că nu se ocupă și de ”nefericirea obișnuită” a omului de rând, neajuns (încă) la faza demnă de atenție medicală și 2) că nu oferă soluții pe termen scurt. Nu-mi spun ce să fac acum, dacă am o zi foarte proastă. Sfaturile abundă, dar mă trimit să mă consult cu soțul, sau cu mama, sau cu prietenii (n-am), să găsesc soluții la problemele mele existențiale. Să mă relaxez, să petrec mai mult timp făcând ceea ce-mi place. Cum însă va trebui să mai aștept ani buni (scenariul optimist) călătoriile în Anzii peruvieni, eu rămân cu întrebarea în gură: deci, eu ce fac acum? Și cu asta ajung cumva la subiect.

Deci blogul meu e despre depresie. Despre ceea ce n-are cum să nu te conducă la dorința de-a te ascunde în pădure. De ce n-ar fi și despre surviving decently while depressed? Buba este că eu, deprimata-șefă, n-am mare habar pe tema asta. Dac-aș avea, poate blogul meu s-ar numi doar foodforthought, sau viata-e-minunata.com. Dar nu e cazul, vezi bine. Pe de altă parte, suntem o groază de deprimați pe lumea asta! Public există. Participanți ar fi.

So. Curând am să-mi fac o adresă de email pe care o voi publica aici. Până acum nu i-am văzut sensul, am susținut un monolog. Așa va și rămâne într-o bună parte. Dar voi pune întrebări mai des, și nu numai din alea retorice. Iar răspunsurile – mele sau ale altora – la obiect și cu aplicabilitate imediată, le voi publica aici, for all depressed people to benefit from.

Deci cam asta e. Numele meu e FFD si sunt depresivă.

Spooning imaginar

Nopțile visez moarte, zilele iubire.

De câteva săptămâni de fiecare dată când adorm îmi apar în minte colegi morți, necunoscuți morți. Numai eu sunt vie. Mă trezește strângerea de inimă a pierderii ireparabile, a însingurării progresive și certe.

Aseară înainte să adorm mi-am amintit de bilele de sticlă transparente, cu miez colorat, cu care mă jucam când eram copil. Erau cred vreo cinci culori și formau o stea ale cărei contururi erau desenate pe un carton perforat. E una din puținele amintiri pe care le mai am despre copilărie. Azi mi s-au părut o metaforă frumoasă. Eu sunt așa, cred. Rece dar limpede, cu miezul colorat. You have to break me to get to me. Mie mi se pare că merită efortul, dar pot să înțeleg că oamenii au alte priorități. Oricum, îmi dau seama că îmi plac foarte mult limpezimea, curățenia și liniștea.

Muzica e grozavă ea dar periculoasă, îți imaginezi că o melodie nu înseamnă decât câteva minute de deconectare când de fapt ea îți îmbată vigilența și îți dă cu perfidie la o parte sistemele de apărare și uite așa rămâi complet vulnerabil în fața visării, a speranței, a aspirațiilor statistic vorbind aproape imposibil de pus în practică. Mie muzica îmi spune că există iubire așa cum îmi imaginez eu. Muzica mă face să conștientizez un gol pe care în viteza mundanului îl ignor, dar el e fix acolo și nu pleacă nicăieri. De ce aș fi fost creată cu un gol dacă nu există undeva un ceva capabil să îl umple?

Există melodii care mă fac să-mi vină să mă așez pe caldarâm și să nu mai fac nimic, așteptând doar să fiu salvată. Da, agresiva, raționala, orgolioasa, aparent independenta de mine nu vrea decât să fie salvată (asta mă face oare ipocrită în rest?). Dureros al naibii când știu că majoritatea dintre noi pur și simplu nu vor întâlni niciodată acea iubire și pentru ei/noi pariul e să facem viața suportabilă cu surogate cât mai puțin degradante, dar unele melodii nenorocite mă determină să mă rog lui Dumnezeu ca toate greutățile și urâțeniile pe care le-am trăit până acum să fie compensate de iubire.

Mi-l imaginez uneori pe el. Are atingerea catifelată, miroase a proaspăt, e curajos. Mă ia în brațe și își lipește cu blândețe tot corpul de al meu. Nu mă feresc pentru că el nu mă rănește. Cu el, pentru prima oară în existența mea mediocră și chinuită, mă relaxez.

Masturbare intelectuală, tâmpită și neproductivă.

În prag de an nou, îmi doresc iubire dar (just in case) și puterea de-a rămâne un om bun chiar și fără ea. Și sănătate, că-i mai bună decât toate. Și să mă ocup mai mult de mine, să învăț, să fiu mai puternică, mai calmă, mai înțeleaptă. Mai răbdătoare, mai înțeleaptă. Și să scriu mai mult pe blog :). La fel vă doresc și vouă. La multi ani!

It’s beginning to look a lot like Xmas, don't you think so?

Navighez atent prin jegul emblematic al orașului, mestecând înjurături pe care le scuip la răstimpuri cu voce joasă, mai mult pentru mine. Când devin nervoasă, mișc buzele și devin audibilă iar trecătorii mă privesc mirați, suspicioși. Îi înjur și pe ei și sar următoarea băltoacă de noroi unsuros, tropăind pentru a-mi încălzi picioarele. Câini abandonați care n-ar fi trebuit în primul rând să se nască cerșesc mâncare și căldură cu ochii lor umezi. Stau covrig peste guri de canal, mi-e milă de ei. Și? Nimic, îmi văd de drum. Salvări nu se produc în fiecare zi.

Dincolo de muzica protectoare a căștilor înfundate înadins în urechi răzbate tânguiala insistentă a cuiva. E o femeie fără adăpost și aparent și fără toate mințile la ea – pe de altă parte, cine le are? Cu deosebire în situația ei, renunțarea la rațiune trebuie că e o condiție esențială pentru supraviețuire. E atât de frig încât și lui Râmaru cred că i s-ar face milă de ea. Mă îngrozesc în special picioarele învelite în zdrențe și legate cu sfori. Cară cu ea o pungă enormă, găurită, agoniseala ei, oricât de mizeră și ridicolă. Se roagă cu vocea înecată în lacrimi de un cuplu – domn si doamnă bine, săriți sigur de 50 de ani. El poartă căciulă înaltă de blană și fular de mătase, ea are mănuși de mohair și părul tapat, dat cu fixativ. Îmi scot căștile și încetinesc mult pasul, mă interesează dialogul. Prind doar parțial reacția lui care începe să se caute de portofel, în vreme ce soția privește cu un amestec de jenă și iritare în altă direcție. Vagabonda așteaptă încordată, ridurile astupate de murdărie se sapă mai adânc pe chipul ei. Domnul ezită – o hârtie sau două de 1 leu? Mă trec frisoane și deschid și eu portofelul, apuc prima hârtie mai de Doamne-ajută și mă apropii de femeie. Nu m-a văzut, nu m-a auzit, tresare violent. Îi zâmbesc, aș vrea să știu cum o cheamă, aș vrea să vad dacă ea mai știe cum o cheamă, dar mă abțin. Fără nicio explicație am senzația că e cel mai rău lucru pe care pot să-l fac. Îi întind bancnota, îmi compun cea mai neutru-binevoitoare privire de care sunt capabilă. "Pleacă de-aici", șuieră cu ură femeia. Vocea i-a devenit brusc puternică și tăioasă, nu mai e nimic rugător în ea. Stă o clipă în cumpănă – mi se face brusc teamă că îmi va da un brânci. Scap însă, femeia îmi întoarce spatele și mai face un pas către domnul nehotărât. Mă încălzesc subit, simt o fierbințeală care progresează dinspre extremități spre piept, ca un cerc ce se strânge. Domnul a urmărit toată scena, trage rapid concluziile. Își bagă portofelul la loc în buzunarul de la piept și pleacă: "dacă n-ai vrut?", ii explică el femeii abandonate. "De la domnișoara nu ai vrut să iei, îți dădea mai mult!"

Mă îndepărtez grăbită, cu tot cu banii mei penibili, estimând că de data asta pericolul să-mi iau o pungă găurită plină de gunoaie în cap e iminent. Mi-e oribil de rușine – de mine, de femeia fără căpătâi și minte. Fuck me, remember that people just want to be left alone.

Pe strada mea e înnorat

Iar sunt tristă „ca o batistă”, după cum inspirat se alinta o prietenă. Sper din toată inima că tristețea derivă direct din meditație. Asta ar însemna că gândesc prea mult, or cu ambalajul ăsta aș căpăta în ochii mei o notă de distincție :). Începe să mă deprime deprimarea, dacă reușesc să mă fac înțeleasă.

Una din modalitățile de a ieși din borcanul cu melancolie? Cititul oamenilor isteți, pe care îi suspectez că erau în sinea lor cel puțin la fel de triști (unii dintre ei sigur țineau la aparențe mai mult decât mine).

Sunt câțiva scriitori pe care mi-ar fi plăcut mult de tot să îi cunosc. De exemplu să iau cina cu ei, să bem o oranjadă în grădină într-o noapte de vară. Unul dintre ei este fără îndoială de la Rochefoucauld. Mi-l imaginez în coteria lui selectă, angrenat în mondenitățile la care titlul său nobiliar cu siguranță îl obligau și făcând note mentale, uneori observații savuroase. Omul cred că se simțea tare singur:

„Toată lumea se plânge că nu are memorie, dar nimeni nu se vaită că n-are logică.”

„Toți avem destulă tărie sufletească pentru a îndura nenorocirile altora.”

„Norocul nu li se pare atât de orb decât celor cărora nu le împărtășește favoarea sa.”

„Răul pe care îl facem nu atrage asupra noastră atâtea persecuții și atâta ură cât ne cășunează trăsăturile noastre bune.”

Ca mie astăzi

Cred că sunt mulți cărora le vine tare greu să creadă ca asta este cea mai bună dintre lumile posibile.

Bătrânețe, haine grele

Mă tot gândesc la mama, rămasă singură cuc într-o casă prea mare, aceeași casă în care acum zece ani nu aveam loc unii de alții, ne certam ore în șir (multe femei, deh...) pe baie, oglinzi, farduri și haine. Acum e numai ea și mobila a cărei alegere a încredințat-o din prea multă dragoste copiilor o rănește peste ani pentru că nu îi lasă o clipă răgaz să fugă dintr-o lume în care a rămas doar ea.

E tare tristă din pricina singurătății, a izolării în care trăiește de câțiva ani, de inedita lipsă de obligații, adică munca și alergătura care de obicei te storc de timp și energie astfel încât sfârșitul zilei devine un punct magnetic anticipat cu plăcere. Umple golurile rearanjând fotografii pe care la privește pierdută cu orele, tăcerea impusă - și ea neobișnuită - o împuținează pe zi ce trece. Coșmaruri proaspete se adapă din tentativele ei neconvingătoare de a se consola singură: o femeie trecută de vârsta pensionării, care nu mai are a stropoli prin casă, în jurul ei sau al nepoților, rămâne prizoniera pereților care refuză să vorbească, a după-amiezelor încremenite, a serialelor înghițite anevoie, îndesate ca boțul de mălai pe gâtul puilor de găină care, după toate semnele, au optat în mod inexplicabil pentru apocarteresis. Viața se scurge linear, prea previzibil, punctată doar de vizite la medic sau la piață, parcurs final dezonorant și dureros.

Voi știți bătrâni singuri? Ce fac ca să-și petreacă timpul?

Just look the other way

Nu mă pot obișnui deloc cu mizeria, ceea ce, pentru cineva condamnat să viețuiască în România, reprezintă un handicap serios. Odată ieșită din microuniversul artificial al locuinței mele, mi-e imposibil să nu mă crispez văzând jegul generalizat, unsoarea, gunoiul, duhorile. Murdăria, în cel mai pur sens al cuvântului, domnește pe străzi, în taxiuri, toalete, bucătăriile restaurantelor și a fast-food-urilor, și mai grav, pe corpurile bucureștenilor. Rapănul este dublat (sau cauzat?) de o delăsare generală, o neîngrijire care roade tot, înghite tot. Maghernițe care se țin în picioare printr-un miracol, mușamale decolorate și scorojite, „reclame” pe care denumirile primitive, rizibile dacă n-ar fi totul atât de trist, pictate gros în culori cândva țipătoare, se deslușesc din ce în ce mai greu printre urmele lăsate de ploi, praful nesfârșit, atotputernic, muște și vrăbii. Nimănui nu pare să-i pese, oricum nu suficient cât să atingă declanșatorul acțiunii, totul pare să stea sub semnul încropelii și-al cârpelii, al curățeniei din an în Paști (oare expresia asta mai există în vreo altă limbă?) făcută doar de ochii soacrei (sau asta?). Sărăcia nu-i o scuză, n-a fost niciodată.

Îndepărtând reflexele cognitive gata să scornească o justificare, rămân oripilată de posibilitatea că provin dintr-un popor murdar și leneș, pur și simplu, că într-o lume civilizată sunt privită ca reprezentanta acelei populații care nu deține noțiunea (ce să mai spunem de practica...) igienei dentare, lume căreia i se pare natural să mănânci ceapă și apoi să ții un discurs în tramvai, sunt îngrozită că sunt exponenta unui spațiu periculos pentru stomacuri sensibile, unde un braț ridicat prin preajmă îți poate ocaziona nu numai imaginea parului axilei fluturând, dar și putori caracteristice Evului Mediu.

O vreme am ținut cu dinții de speranța că toate cămășile cu butoni și rochiile de mătase din clădirile de birouri, unii actori, o parte din medici vor putea inversa curentul. Astăzi mă simt copleșită de degradarea fizică și spirituală a celor din jur, mă tem de îndobitocire, jeg, ignoranță, nepăsare.

Din nou despre prietenie

Pentru mine prietenia a devenit rațională, un set de acțiuni controlate, conștient dirijate spre manevrarea unei relații într-un sens propus. Pe măsură ce devii mai conștient de tine te transformi și în mai puțin tolerant cu ceilalți, îți pierzi cheful și entuziasmul de a-l descoperi pe altul sau oricum ești tot mai des dezamăgit de rezultat. Așa se face că în schimbul înțelegerii trebuie să oferi ce se cere și nu neapărat ce-ai avea tu de dat. Pe undeva pare foarte firesc, având în vedere că și mare parte a educției se bazează pe principiile simple ale morcovului sau bățului. Cu timpul spontaneitatea dispare, surprizele nu mai au loc. Prietenia ca act în primul rând intelectual devine cu atât mai evidentă la primii pași într-o potențială amiciție. Câtă răbdare, câtă tatonare, expunere graduală, prudentă, ligurițe de eu și altul ce dau împreună aroma unei tocănițe mai mult sau mai puțin gustoase.
Și totuși altă cale nu-i. Fericiți sunt cei ce au încă iluzia că prietenia nu este doar un schimb de amabilități, în cel mai pur sens al cuvântului.

Înapoi acasă

Am plecat câteva zile din oraș, în ciuda prognozelor de furtună, în căutarea unui petic de cer unde noaptea mai poți vedea stelele, a unui loc unde se aud încă greierii și pescărușii.

Am încercat să-mi fac prieteni noi dar ca de obicei n-am reușit. Am abandonat ultimele tentative când la masă s-a râs la unison de faptul că sunt singura care își mănâncă ciorba fără s-o soarbă zgomotos. M-au acuzat de superioritate, apoi m-au respins.

M-am bronzat, am râs, m-am îmbătat, am filosofat, am dansat, am cântat, am ținut chiar și un speech, spun cei ce mi-au redat amintirile a doua zi. Și totuși am fost singură, ca și cum m-aș fi urcat în mașină doar eu, cu iPodul înfundat în urechi.

În drum am oprit ca de obicei la fermă. Am aflat că C., câinele meu favorit, a fost otrăvit de vecini. Mă uit la pozele cu el de-acum o lună și încerc să înțeleg că nu mai este. L-aș plânge, dar e inutil.

M-am întors dar nu simt.

Same shit, another day

În unele zile senzația că fiecare merge pe stradă purtând cu sine balonul de sticlă perfect etanș prin care nimeni nu poate trece e mai puternică decât de obicei. Vezi omul, vezi balonul și atunci nu mai insiști, dar nici nu ești mai mulțumit. Azi mi-e greu să bat la porți închise.

Azi nu-mi găsesc locul și încep iar să mă gândesc, desigur!, pentru că de fapt locul meu nu e aici.

Eu nu pot fi cu încrâncenarea asta din jur care-mi stârnește mirare, cu strâmbături devenite riduri, cu hotărârea asta a priori că nimic bun nu se va întâmpla. De aceea mă și indispun atât de mult ceilalți, pentru că de fapt felul lor de-a fi îmi contrazice constant speranța.

Azi mi-e greață de frica asta gelatinoasă, de impostură, de mâncătorii meschine, de înverșunarea cu care cei mai mulți aleg să își afunde capul în nisip, de minciuna devenită adevăr. Stâng tare pleoapele ca atunci când eram mică, azi mi-e greu să redeschid ochii și să privesc în jurul meu.

Lucruri care nu mi-ar fi lipsit

Zi grea, agasantă, până și cel mai mic lucru cere un efort dublu comparativ cu o zi normală. Orele alunecă disprețuitoare, iau cu ele insignifiantele victorii și aduc în schimb noi îndatoriri.

Simt mici broboane de apă cum se formează la rădăcina bretonului, în ritmul asta și nasul îmi va deveni lucios în câteva minute și nimic nu mă jenează mai tare decât un nas lucios. Mă simt brusc murdară, merg cu privirea în pământ.

Prin toată alergătura, înregistrez fragmente ce-mi rămân întipărite în minte ca poze-ntr-un album.

În vizită la spital. O femeie în vârstă e adusă din sala de operații goală până la brâu. Cu un cearșaf mototolit îngrămădit în jurul taliei nu mă îndoiesc că o pală de vânt ar pune-o într-o situație delicată. Îi vedem toți foarte bine formele pline, pielea curată, aproape translucidă. Abia în salon rudele care o asteaptă se grăbesc să o acopere. Brancardierul împinge mecanic patul mobil, asistenta se îngrijeste impasibilă de perfuzie.

Alături, o altă pacientă profită de apariția personalului pentru a se plânge de dureri. Și ea a fost operată, un bandaj imens îi maschează bazinul iar pe pat se văd picături de sânge tulbure. Asistenta plutește, o asigură din zborul ei nestingherit printre paturi că durerile sunt absolut firești. În alt context, i-aș da dreptate.

Mult mai târziu, pe stradă. O femeie poartă pantaloni trei-sferturi, expunându-și degajată gambele pe care părul negru, des si aparent țepos voalează varicele. E foarte încruntată, dar mă îndoiesc că alege mental cea mai bună soluție pentru epilare.

Agitație pe un refugiu de tramvai. O doamnă corpolentă blochează coborârea călătorilor, în ciuda căldurii, înghesuielii și proastei dispozitii generale. Unui bărbat care se pregateste să coboare manevrând cu finețe un cărucior îi sare țandăra: „Faceți vă rog loc la coborâre! Doamnă, se coboară înainte să urcați!”. În ciuda zbuciumului creat, a tensiunii crescânde, femeia nu cedează un centimetru. Picioarele sunt pe refugiu, dar brațele sunt hotărât încolăcite de bara de sprijin. Înverșunarea i se citește pe chip, nimeni nu mai insistă. Barbatul îsi face loc cu greu, iar ea țâșnește înăuntru. Spera să prindă loc, așa că rânjesc larg când observ că nu găsește scaun liber.

Tresar: nu e nici prânz măcar.

Bunătăți pierdute

Câtă cruzime să inventezi înghețata cu alune și caramel în exact aceeași epocă în care sexy înseamnă să fii scândură, cel mult o scândură cu fund și sâni. Ce tragedie să nu îți poți lăsa papilele gustative într-un delir orgasmic atât de tangibil, atât de facil, oh nu, în zilele noastre o mărime a echilibrului interior a devenit controlul impulsurilor alimentare. Pe undeva de înțeles, mă trage de mânecă rațiunea, mă uit în jur și mai toată lumea pare cotropită de punguțe adipoase și colăcei inerți, îmi imaginez degetul arătător palpând rontunjimile vizibile și văd unghia pierzându-se între pliurile pielii, alunecând in carnea moale ce nu opune rezistență. Grăsimea înconjoară ca un șarpe trădător coapse și burți, cureaua nimicește farmecul ambelor sexe pentru că taliile bine desenate sunt tot mai rare, surplusul sugrumat se revarsă în lături, mai mult sau mai puțin vizibil. E o luptă dură în care nimeni nu câștigă la nesfârșit, dacă aș fi CEOul unui mare concern farmaceutic aș investi masiv în pastila care taie pofte sau care arde calorii în timp ce ne uităm la televizor. Omul modern e unul static, trebuie voință serioasă ca să faci sport adevărat, și oricât sport ai face tot trebuie să înveți să spui nu ciocolatei, prajiturilor, cremei de zahar ars, grăsimilor, chipsurilor, fursecurilor, fructelor confiate, croissantelor, alunelor, migdalelor, fisticului, bomboanelor, vinului, berii, sosurilor, cartofilor prăjiți și biscuitilor cu unt și, și, si, motiv de veșnică tristețe mereu zgândărită de vizita la magazin.
Ei poftim, acum mi-e foame.

Conversație cu mine

Adevărul e că sunt din ce în ce mai puține persoane cu care am ce vorbi, ba mai mult, numărul lor pare să scadă de la zi la alta. Oamenii nu mai au răbdare să te-asculte, pur și simplu nu îi interesezi, ai 5 minute să ii pui la curent înainte să dea cep propriilor gânduri. Nu e nimic personal, de fapt pe ei nu-i mai interează nimeni în afara propriei persoane și după o vreme îndepartarea de tema lor favorită –ei – te va plasa cu siguranță în afara listei de invitați la petrecerea de Crăciun. Tu devii un pretext, un paravan din spatele căruia se ivește insidios „eu” și „aah, dar să vezi mie ce mi s-a întâmplat”. Din punctul meu de vedere, majoritatea conversațiilor se transformă rapid în tot atâtea motive de deziluzie, căutarea compasiunii devine tot mai zadarnică pentru că în locul ei prind rădăcini nepăsarea, oboseala, iritarea, refuzul. Undeva după adolescență, sinceritatea începe să fie amendată, din ce în ce mai dur, până când tendința firească de a spune lucrurilor pe nume dispare și-atunci ajungem la un troc: uite, acum mă laud eu, dup-aia tu, ne menajăm și nu mai spunem ce gândim cu adevărat ci ceea ce știm că vrea celălalt să audă. Partea cu adevărat tristă e că nimic nu poate inversa procesul, once a fake is always a fake, si-atunci bineînțeles că ajunge să te enerverze țârâitul telefonului; ce naiba vor toți de la mine, azi e-nchisă prăvalia și nu am nimic de dat.

Mesaje de departe

Primesc mesaje de departe despre oameni pe care îi cunoșteam, cu care am petrecut ore întregi cautându-ne, reîntregindu-mă. Ei sunt acum care încotro, fie pe plaje exotice de care n-am auzit decât în filme, fie în țări curate unde scuipatul pe stradă nu există. Descopăr cu un fior că cei câțiva rămași lângă mine mimează absenți existența și visează să plece și ei într-o zi. Și eu aș da nefericirea certă de azi și de mâine pe necunoscut fără să clipesc. Numai ca eu nu pot, sunt blocată aici și nu pot decât asista din ce în ce mai împietrită la dispariția garantată a sevei din viața mea.

Tristețea asta profundă mi-e atât de familiară încât îi știu fiecare cotlon, n-am nevoie de nicio lumânare ca să mă orientez prin ea. Știu ieșirea din dos, când deschizi într-o dimineață pleoapele și ți-e imposibil să mai găsești un impuls de a ridica din pat. La un moment dat am avut senzația că văd și treptele de marmură din față, unde un covor moale conducea pașii către pajiștea cu flori (just how naive is that?!), dar cum m-am rătăcit iar mă întreb dacă nu cumva era doar o impresie la fel de înșelătoare ca și asfaltul care se unduiește în depărtare pe vreme de caniculă.

Dear diary,

Încep cu o paranteză, ceea ce - paranteză la paranteză - is so me: nu-mi pot aminti defel cum începeam notițele din vechiul meu jurnal. Acum mulți ani obișnuiam să scriu în cel mai tradițional mod cu putință despre întâmplările și mai ales despre reverberațiile emoționale ale zilei. Toate bune până când mi-am dat seama că restul familiei mi-l citea pe ascuns și astfel se punea la curent cu starea mea de spirit, moment în care m-am potolit. Nu i-am iertat încă definitiv pentru asta.

Noroc însă cu Hollywood-ul, așa că, Diane:
Astăzi am alergat mult, și prin birou și în afara lui. Mai întâi mi-am citit emailurile, ca un angajat conștiincios și responsabil ce sunt. Am răspuns la prima oră celor urgente, le-am marcat atent cu roșu pe cele grave și cu albastru pe cele care mai puteau aștepta. Ulterior, în cursul zilei, pe măsură ce le-am dat de cap le-am șters stegulețele cu câte un click și apoi le-am arhivat în folderele potrivite. După runda obligatorie de telefoane, am fugit la doctor, după rezultatele la analize. În sala de așteptare am cunoscut forțat o doamnă extrem de vorbăreață, care mi-a solicitat insistent atenția în ciuda cărții-armură-steguleț-de-avertizare de care nu mă despart. Cred că era tare singură, altfel nu îmi explic de ce a ținut așa de tare să-mi povestească pe nerăsuflate despre copiii și soțul ei, natura problemelor ei medicale, diagnostic și prognostic și masă de Paști. La final a uitat să se intereseze și de mine, dar presupun că a mizat pe tinerețea mea. Tot așteptând am văzut o groază de oameni bolnavi care m-au întristat tare.

O doamnă doctor în halat imaculat și nesperat de amabilă m-a poftit in cabinetul ei mirosind a dezinfectant si fum de țigară. Nu am vorbit mult, dar mi-a zâmbit și m-a ținut de mână și asta mi-a mers direct la inimă. N-am nimic, mai ales în comparație cu jumătate din cei ce așteptau pe sală.

Când am plecat, Diane, am văzut pe marginea drumului o bătrânică miiiică mică ghemuită în șanț. Plângea cu fața ascunsă in brațe, un tânăr care altfel nu promitea multe stătea ciucit lângă ea și încerca s-o consoleze. De la el am aflat că femeia tocmai fusese evacuată și n-avea unde să se ducă. Lumea trecea întorcând capul dar fără să oprească și trebuie să recunosc Diane că și mie mi s-a strâns inima gândindu-mă ca deja e tare tarziu și trebuie să mă întorc la muncă neapărat.

Azi am primit o palmă Diane, una pe care am cam meritat-o, deși nu-mi face nicio plăcere să recunosc. Azi la birou am facut o boacănă și dădeam din colț în colț neștiind cum s-o întorc. Iulia, fata cu par lung si negru care poartă cercei mari și întreabă mereu cât costă totul a apărut de nicăieri și m-a salvat. I-am mulțumit din inimă de vreo 3 ori, în realitate Diane îmi ceream iertare pentru toate dățile în care am râs în hohote de cerceii ei ridicoli și meschinăriile cu care ne obosește pe toți.

Acasă mi-am pus un film la DVD și un bol cu mâncare de ieri la microunde, apoi am citit bloguri cu televizorul vorbind în gol pe lângă mine. Mi-aș dori tare mult să-mi iau un câine sau măcar o pisică, dar nu mi-am găsit încă locul și cui le las daca mă mut iar?

Noapte buna, Diane. Culcă-te acum, mâine mergem la interviu.

Fumuri

Zilele astea am avut o pofta teribila sa-mi aprind o tigara. In defintiv, de ce nu? Fac eforturi supraomenesti, pentru ce? Lucrurile par complet in afara controlului meu, afirmatie pe care anticipez ca multi „psihologi” (ghilimelele mi se pare ca se impun) vor sari sa o critice. Dar, cu tot riscul de a frustra teoriile gandirii pozitive, responsabilizarii, eului-adult si mai stiu eu ce balarii, apreciez ca exista situatii care ne arata fara echivoc ca nu suntem decat niste furnici agitate si penibile, care fac filosofia firului de praf in asteptarea pantofului apocaliptic.

Asa ca m-am gasit de mai multe ori decat anunta forumurile anti-tabac inspirand adanc, incercand sa regasesc in gol senzatia aia, atat de familiara, atat de ... eliberatoare, macar pentru o fractiune de secunda. M-am jucat chiar cu o bricheta, am deschis un pachet, mi-a tremurat mana. N-am fumat, nici macar n-am pus tigara in gura. Ma gandesc la cat de terci ma va face un simplu fum, la cat de infiorator de invisa ma voi simti atunci. Vechea poveste: nu stii ce ai pana nu pierzi.

Mda. Nu fac mare lucru zilele astea (de fapt fac diverse, dar doar din perspectiva furnicii agitate si penibile). La un moment dat discut cu o fata si in timp ce vorbeam, ma uit la un baiat care trece pe langa noi plimband un caine magnific. Cata frumusete, gandesc eu cu voce tare. Cine, baiatu’?, ranjeste companioana mea cu o licarire proaspata in priviri. Cred ca in sfarsit discutia ii captase atentia. Baiatul, tanar, cred ca nici nu se radea inca. Asta o sa fie barbat frumos, saliveaza iar fata cu pricina, cu privirea fixa. Concludent, am simtit eu, cu privire la valoarea de soare a nadragilor in unele sisteme planetare feminine.

Ruminatii sterile

M-am tot intrebat zilele trecute: despre ce e vorba in blogul asta?
Despre nimic.

Replicile mele pe messenger sunt pline de fetisoare empatice, cand zambitoare, cand triste, nerabdatoare sau hohotind. Judecand dupa reactiile celor cu care vorbesc, le inserez la fix. The not-so-funny thing este ca in fata ecranului chipul meu schiteaza rareori un zambet, cat despre tristete sunt o artista a deghizarii ei in orice, odata ce imi propun asta. Concluzia: eu stiu (imi mai amintesc) ce reactii emotionale ar trebui sa am.

Devine limpede pentru toata lumea ca ma pregatesc sa inchei, cel putin temporar, perioada furioasa a vietii mele. Imi pastrez aceeasi hiperluciditate, dar ecourile ei emotional-fiziologice se sting pe zi ce trece. Avantaj eu! Cred. Incerc trairi contradictorii. Pe de o parte obosisem rau, pe de alta mi-e teama sa nu fie inceputul sfarsitului. Detest magza mentala si infantilismul.

Analizand decadele trecute, mi-e simplu acum sa inteleg fiecare etapa: descoperirea, groaza, confuzia, groaza, pendularea pe marginea prapastiei, mainile salvatoare, amortirea, trezirea, iubirea, nelinistea si apoi furia. Ma intreb ce urmeaza.

Ma obsedeaza cum viata ma repune in situatiile pe care incerc sa le evit, fortandu-ma astfel sa ma confrunt cu ele. Incerc chiar un dram de amuzament, n-am cum sa castig, eforturile mele de a fenta cursul evenimentelor sunt echivalente cu incercarea de a goli un ocean cu lingurita. Astept cu oarecare interes deznodamantul, momentul in care achitandu-ma de toate indatoririle karmice presupun ca viata imi va deschide, in sfarsit, si restul portilor la care bat.

Capat convingerea ca frica este trairea cea mai des incercata in randul oamenilor.

Evadari

Primesc inca de dimineata primele telefoane din partea amicilor care imi propun diverse planuri de weekend. Ma induioseaza, nu pricep cum de continua sa ma sune, sunt absenta de prea multa vreme dar probabil aparentele mele de "sunt aici" functioneaza. Caut de fiecare data o dovada a lucrurilor care ne-au unit in urma cu ani buni si ma intreb de fiecare data cum de-am ramas eu, numai eu, atat de in urma, in vreme ce toata lumea in afara de mine pare sa fi mers mai departe. Sunt si invitatiile acestea un foarte bun indicator al varstei mele si a lor; daca acum zece ani ieseam in parc si acum cinci in club, acum sunt invitata la masa. O cina informala, mei se spune, la ea&el acasa. Desi rational stiu ca ar trebui sa ies din casa, sa socializez, sa ma pierd printre altii, in plan profund am o reactie de respingere, de incapatanata impotrivire. Vad deja masa prea mica, cu fata de masa discret patata si sifonata, aceleasi feluri de mancare la fel de mediocre pe cat au fost dintotdeauna. Simt in haine si in par mirosul impregnat de bucatareala, senzatie odioasa de care ma grabesc sa scap ajungand acasa, cand primul lucru pe care-l fac dupa ce ma descalt e sa alerg in baie si sa dau drumul la apa in cada. Sa vad, nu stiu inca, raspund las, refuzul brutal nu mi-e la indemana, poate pana diseara uitam ca trebuia sa dau un raspuns.

Singurele lucruri care imi aduc alinare zilele astea sunt spectacolele de teatru pe care le consum pe banda rulanta. Ma calmeaza obscuritatea salilor, oamenii de pe scena sunt singurii care mi se mai par curati si curajosi. Plec de-acolo cu senzatia ca pe lume exista inca iubire, creatie, pasiune, frumos.

Der Vorleser

Azi sunt iar cumplit de trista, resimt efortul pe care il fac si pentru cel mai mic gest. Pentru ca am momente, tot mai rare, de volubilitate si sunt de obicei atenta si corecta in societate, multi dintre cei din jurul meu traiesc cu impresia profund eronata ca nu stiu sa imi disimulez momentele proaste. Nimic mai gresit. Daca ar sti cate momente - reusite dupa ei - au fost doar un calvar pentru mine, ar fi extrem de surprinsi si raniti.

Dar nu mastile ma preocupa acum.

De cand am aflat cu incantare ca in sfarsit Kate Winslet a castigat si un Oscar (primul din cat mai multe, sper), in minte au inceput sa mi se deruleze incontrolabil imagini din The Reader. Cred ca sunt invidioasa pe femeia aia teribil de simpla, victima a unor vremuri fara scapare si care a sfarsit aninata de sireturi. Si pe barbatul ala semi-inapt social a carui inima a ramas pentru totdeauna a unei singure femei si pe care a iubit-o profund, in ciuda unor incercari curand abandonate de a se preface ca poate sa "isi refaca viata".

Am nevoie ca de aer de astfel de povesti si The Reader imi aminteste ca le cunosc doar din filme, cantece sau carti. E oare ceva complet gresit cu mine?

Cam multe staruri si fantezii pentru mine in acest weekend. Ce noroc ca a reinceput saptamana de lucru ... yey.

Kids

Cat de putini adulti suntem, de fapt! Toti butonii din lume si tocurile oricat de inalte nu reusesc sa mascheze copilaria despuiata de inocenta, uneori induiosatoare cel mai adesea grotesca a celorlalti. Copii din ce in ce mai batrani, mai prosti si mai urati care trec surzi si orbi pe langa sansa rara de a deveni grown-ups.

Intr-o cu totul alta ordine de idei, ma gandesc de o ora ce i-as putea spune lui Cristian... Nimic, asa ca tac, pentru ca imi amintesc ca acolo nu exista nimic, cu atat mai putin cuvinte.