Noi muncim, nu gândim

Mi-e rușine de când n-am mai scris. Nu c-aș fi uitat, nu că viața mea ar fi devenit brusc captivantă. Pur și simplu am un job nou, la capătul pământului.

Jobul e super OK. Prima săptămână a decurs mai ușor decât era logic să sper. Colegii din departament sunt super. Foarte diferiți, dar toți isteți, inimoși și cu simțul umorului. Din punctul ăsta de vedere sunt o mare băftoasă.

În rest, muncă gârlă din ziua 2, reguli noi, zeci de fețe pe care va trebui să le învăț cu nume cu tot. Sper să fac față. Sediul e cumplit de departe de unde stau, așa că mă trezesc când afară este încă noapte. Într-o dimineață respirația îmi aburea gura. M-am întristat puțin. E iarnă iar, a mai trecut un an. Într-o zi voi muri, și asta s-ar putea produce mai devreme decât mi-ar veni să cred. În metroul arhiplin îmi imaginez cu o voluptate bolnavă propria mea înmormântare, priveghiul, parastasul. Cu ce mă vor îmbrăca? Cine va plânge? Cine nu mă va putea uita?

E ceva oribil în muncă. Nouă-zece ore în care ești forțat să iei o pauză de sine, fie că vrei sau nu. Joci un rol străin și artificial. Toată lumea bravează, toată lumea se teme. Open space-uri ca niște hale ordonează trupuri și minți după reguli corporatiste. E greu să te simți ca și cum contezi într-un open-space. Poate că de-aia managerii au mai mereu biroul lor.

Veșnica dilemă: muncim până la depersonalizare pentru bani? Sau trăim pe restul vieții într-o magherniță prost luminată, rugându-ne ca mâine să ne dea drumul la căldură? Oscilez, nu mă pot hotărâ.

Îmi pare rău că n-am mai scris. Sper ca de săptămâna următoare să îmi regăsesc puterea de a-mi face mai des timp pentru viață.

Potpuriu, rămășițe

Sfârșit de săptămână încărcat, derulat pe fast forward. Amintirea lui persistă sub forma ingrată a unei dureri mocnind în tâmpla dreaptă. Mai întâi, examenul. Ore de tensiune, satisfacția inspirației și a temelor familiare, dar și nervi pe unele subiecte, pe mine. Îmi gestionez prost timpul când sunt evaluată, mă panichez, pierd șirul ideilor, apoi minute prețioase ca să-l regăsesc. Undeva în mine pândește o armată care miroase slăbiciunea autorității și pregătește o rebeliune. Din fericire mă dezmeticesc rapid. Peste toate sunt mulțumită, m-am descurcat bine. Sunt optimistă în privința rezultatelor, curând cred că îmi voi putea freca mulțumită mâinile în fața prietenilor mai puțini încrezători.

Repede înapoi acasă, baie, îmbrăcat, machiat, parfumat. Urmează o petrecere, trebuie și vreau să merg. Strâng multe mâini – unele reci, altele moi. Domnii par incomodați de ținuta formală, mulți au renunțat la sacouri în prezența doamnelor fără a le trece măcar prin cap să ceară permisiunea acestora. Prea puțini se comportă degajați, poartă costume care le cad ca turnate. Emană ceva animalic, o masculinitate cu atât mai tentantă cu cât este ținută în frâu. Doamnele au făcut și ele eforturi, majoritatea au vizitat în mod evident coaforul. Eu n-am avut timp, nu am putut decât să-mi pieptăn părul de zeci de ori în bătaia foehnului. O doamnă poartă gene false, nu-mi pot lua privirea de la umbrele lungi de pe obraji, crețurile vizibile de sub pleoapele îngreunate.

Urmăresc avidă conversațiile. Majoritatea sunt stângaci, din nou prea puțini înoată elegant prin marea de cuvinte. Afluența de necunoscuți, familiaritatea celor mai dezghețați, pericolul unei abordări directe îi determină pe o parte a invitaților să se izoleze în muțenii zâmbărețe iar pe alții să poate conversații lungi la telefon. Se vorbește tare, se râde ostentativ. Manifest interes, întreb, răspund. Aleg să ignor replici discutabile, mă prefac că nu le-am sesizat.

Ore mici, care nu m-au mai prins veghind de multă vreme. Somn puțin, agitat, în valurile unui păr care păstrează miros de țigări. Cafea cu lapte, scorțișoară, internet. Casa pare vandalizată, o iau metodic. Repun fiecare haină pe umerașul său, fiecare fard în sertarul nimerit, fiecare pantof la loc în cutia din care provine. Aburi de mâncare îmi amintesc că n-am mai mâncat de peste 16 ceasuri. Îmi vine să vomit, așa pățesc când mi se face foarte foame. Duș rapid, trebuie să fug iar. În drum, ocol prin magazinul de cosmetice. O domnișoară care afișează pe chip o parte din produsele din standuri se apropie zâmbitoare. Îi spun „bună ziua” și-i zâmbesc și eu. E doar o fată care poate depinde de comision. Mă măsoară expert din priviri, după o secundă de ezitare îmi raspunde „bună”. Mă indispun, în pofida complimentul implicit. M-am răzgândit, cosmeticele vor mai aștepta. Părăsesc magazinul rapid, cu mâna goală.

Pe seară merg la „Toți fiii mei”. Maestrul Rebengiuc e ca de obicei desăvârșit, perfect pentru roluri de bărbat cu vulnerabilități nebănuite, vibrant, luminează scena. Toți ceilalți actori performează admirabil, exceptând o domnișoară stridentă care mă jenează ca un instrument dezacordat într-o orchestră de elită. Mă încântă în special Costina Ciuciulică, o actriță necunoscută mie până acum. Își joacă rolul impecabil. Mimica, postura, intonația, toate conlucrează eficient și convingător. Radiază grație și frumusețe.

Acasă pun capul pe pernă cu o mulțumire difuză. În puținele minute de conștiență rămase mi se derulează în minte un caleidoscop: întrebări cu patru varinte de răspuns dintre care numai una corectă, pantofi nemaivăzut de frumoși, butoni argintii. Fond de ten, parfum, lichioruri prea dulci, muzică, baloane de săpun. Răspunde la fiecare întrebare, dacă nu ești sigură just take your best guess. Rapid. Rochia de mătase a lui Annie, părul ei blond frumos aranjat. Măr, Mircea Badea. Și nimic.

Furtuni zadarnice

Doar fiindcă adevărul meu nu coincide cu adevărul altora nu înseamnă că e mai bine să-l dosesc. Să mi-l rezerv în exclusivitate în vreme ce-n afară mă limitez la răspunsuri de complezență.

Cam asta am susținut aseară, într-o conversație cu cineva apropiat. M. e de părere că adevărul e overrated; convingerile mele pot diferi radical de convingerile celuilalt care are la rândul său aceeași încredere în veridicitatea argumentelor și a raționamentului propriu. A spune în aceste conditii că eu am dreptate e o inexactitate care va conduce în mod cert la indispoziție și chiar conflicte.

Previzibil, eu am ținut partea onestității. Chiar dacă acceptăm că lumea este un amalgam de tonuri de gri, rămâne mai util să numim exact ceea ce vedem în fața ochilor. Singurul lucru de schimbat e modul – mai atent, mai grijuliu – prin care ne exprimăm punctul de vedere. Viața, încercam eu să explic, s-ar simplifica teribil dacă noi toți am spune mai adesea ce gândim.

Poate am fost eu ieri într-o dispoziție aparte, predispusă la dezbateri. Într-un alt context, m-am arătat neconvinsă de soliditatea mariajelor cunoscute în cercul nostru de cunoștințe. Mi-e imposibil să invidiez un cuplu care are acte dar niciun cont bancar comun. Te iubesc, dar până la PIN. Nu percutez.

Dar asta e doar adevărul meu; ca de obicei schilod, borderline, drogat, speriat.

Că veni vorba, fac depozite constante în contul meu karmic. Mărturisesc că-n sinea mea nădăjduiesc la livrarea divină a dobânzii. Până una alta, mă pregătesc să fug din nou la mare. De data asta voi sta mai mult decât doar un sfârșit de săptămână, voi citi, mă voi bronza, voi bea, voi tremura. Pentru că pot și vreau.

Pe curând.

În gol

Aseară m-am uitat la Sunshine Cleaning și spre final am început să plâng. Filmul nu mi-a încercat deloc răbdarea, ca atâtea altele, dimpotrivă. M-a impresionat povestea simplă și sinceră despre viața sub-mediocră a unor oameni ne-mediocri, despre goluri mereu prezente și eliberarea care vine atunci când încetezi să mai cauți să le umpli. Azi mă gândeam că devin tot mai receptivă la durerea de dincolo de ecran, cumva compensând desensibilizarea pe care o trăiesc în fața scenariului prost scris al realității.

Anesteziată m-am simțit și azi, traversând orașul în drum spre mama. Întoarcerea în cartierul mărginaș și sărac mă tulbură inexiplicabil de fiecare dată. Merg întotdeauna cu tramvaiul, așa cum am făcut atâția ani, încercând să prind din mers noutățile de la stradă ale cartierului. Fără surprize alunec printre aceleași expresii dezolate, ochi stinși deveniți incapabili de speranță sau entuziasm, corpuri pe care carnea a fost invinsă de murdărie, boli și gravitație. Nu mi-am putut desprinde privirea de ridurile de expresie ale oamenilor, opace astăzi pentru mine, linii bizare schițate neglijent, alocuri caricatural.

Spre casă am trecut pe lângă un salon „de înfrumusețare” și deși l-am depășit rapid reclama de pe placa de plexiglas m-a urmărit un timp. Promisiunea crud-mincioasă m-a indispus, m-am întrebat de când e frumusețea un sticker aplicabil contra unui bon fiscal.

Am discutat aprins despre NLP cu B., il admir pentru refuzul său îndârjit de a trăi ca o legumă. Poate că nu-și dă seama, dar orice s-ar întâmpla a câștigat deja.

Acum adulmec împăcată mirosul de pământ ud și pepene.

Mens sana in corpore sano autem obesus

Lăsatul de fumat vine cu o serie de complicații: ce să faci cu mâinile când ieși la suc/bere cu prietenii, cum să omori zece minute de așteptare, cum să te calmezi după ce un coleg cretin îți pasează un task urgent exact când te pregăteai să pleci acasă și multe altele. Cel mai rău însă mi se pare mâncatul obsesiv-compulsiv.

Probabil că gura simte nevoia de activitate (Freud avea parcă o teorie în sensul ăsta...) și de-aia înlocuiește pe nesimțite trasul din cancer-stick cu mestecatul până te dor fălcile. Ar fi interesant de urmărit dacă există o relație direct proporțională între numărul de țigări consumate de subiect și cantitatea de snacksuri îngurgitate în perioada de cleansing, dar n-am avut timp și ocazia să studiez fenomenul în amănunt.

Nu cred însă că greșesc atunci când afirm că (mai) toată lumea care s-a lăsat de fumat are pe urmă o problemă cu greutatea. Lucrurile se petrec în felul următor: decizi că te lași de fumat, de data asta pe bune. E greu, numeri orele, marchezi zilele pe calendar. Ai craving-uri severe, în primele săptâmâni ale nou-cultivatei abstinențe te trec toate transpirațiile gândindu-te obsesiv la țigări, noaptea visezi că le sudezi, dimineața te scoli panicat că te-ai chinuit degeaba, negociezi continuu cu tine („doar un fum și gata”/ „nuuu, știi doar că un fum devine o țigară și pe urmă un pachet” / „te rog, numai un fum și pe urmă gata, jur” / „nu, nu, nu”), îți dau lacrimile (mă rog, mie mi-au dat...) când vezi oameni fumând câte-o țigară pe stradă. Eh, și după toată lupta asta cu tine din care ieși cam paradit dar, cu puțin noroc, semi-eliberat de dependența de tutun, taman când te consideri oarecum la liman și îți sufleci mânecile gata să te delectezi cu deliciile unei vieți cu mai puține toxine administrate voluntar, realitatea îți trage una tare peste ochi: ai cel puțin 5 kg. în plus.

De reținut că vestea vine pe un fond sensibil. Ești oarecum debil și vulnerabil după lupta epuizantă cu țigările, despre care ți-ai imaginat că-ți vor strecura un pachet până și-n coșciug. Așa că te apucă disperarea. Te gândești: păi dacă m-a mâncat în fund? Nu-mi era mai bine cu țigările?? If it ain't broke, why try to fix it?? Crizele de nervi si de depresie pe care această dură constatare le provoacă inevitabil îi determină pe cei mai mulți să dea naibii traiul sănătos și își aprindă o țigară, aducându-și subit aminte de vreun bunic care a fumat până la 90 de ani și n-a avut nimic. Eu, masochistă fiind, am optat pentru cealaltă cale: împăcarea (sanchi! dar așa scrie în revistele de pop-psychology) cu noua mea imagine corporală devenită brusc caraghioasă pe alocuri, alocarea unui timp pentru regruparea mentală și-apoi contraatacul: sportul și dieta. Ceea ce, pentru o sedentară dependentă de ciocolată (aren't all women?), face situația cu atât mai sumbră.

Sunt convinsă că mulți dintre voi și-au dat deja seama că acest post a fost inspirat de propunerea unei amice de-a pleca iar un week-end la mare. Ar fi fost tare plăcut dacă sezonul costumelor de baie nu m-ar fi prins în plin război cu ravagiile ronțăielii ca o disperată, dar asta e. În viață cică trebuie să iei partea bună a lucrurilor (?!??).

Într-o cu tot altă ordine de idei, mor după Gavin DeGraw. În general dar și în particular. Ultimul lui album (Free) mă invadează prin urechi, doboară orice opoziție, îmi înfășoară creierul, îmi îmbânzește inima, îmi înmoaie genunchii. Dacă nu aveți ceva mai bun de făcut... give it a shot. Hard-core rockerii să ia aminte că acest album ar putea fi considerat, de rău-voitori desigur, a total chick flick (mă rog, echivalentul său în lumea muzicală), dar zău că nu e.

Bookfest ’09

Azi am fost la Bookfest. Ca-n fiecare an am oscilat între aversiunea pe care mi-o produce impresia că Bookfest se transformă într-un eveniment la care e bine să fii văzut și, în celălalt taler al balanței, posibilitatea de a găsi carți minunate la prețuri de nimic. Idee copilăroasă (ca atâtea altele), nesusținută (dacă nu chiar contrazisă) de realitate în fiecare an.

Nici 2009 nu a fost o excepție. Cele câteva volume pe care le-am ochit de mult dar pe care nu mă pot îndura să dau o căciulă de bani rămân inaccesibile și pe rafturile improvizate de la Romexpo. Mai rău, am salivat în fața noilor apariții, blestemând ziua în care Bookfestul a fost inventat. În plus, dispunerea standurilor mi s-a părut mult mai puțin user-friendly decât la edițiile anterioare, când te învârteai ca un... ca o planetă în jurul soarelui și erai sigur că ai bifat tot. Anul ăsta labirintul cărților și-a testat vizitatorii, încercare în fața căreia eu m-am dat învinsă curând, sleită de oboseală și sete. În aerul închis și caldura umedă de-acolo mi s-a părut că respirația a mii de oameni îmi mângâie fața, mi se prinde în păr, îmi intră prin pori. Ezitând de această dată între leșin și un atac de panică, am abandonat aventura rapid. Afară am traversat fuiorul de fum de la grătarul cu mici pentru a-mi cumpăra o sticlă de apă de 500ml la prețul promoțional de numai 4RON, meditând împăcată dar cu picioarele tremurânde că măcar am fost, am văzut, m-am liniștit. Important în viață e să nu te întrebi „ce-ar fi fost dacă”, or eu, iată, am mai dobândit o certitudine.

Normal că până la urmă mi-am cumpărat și eu două cărțulii, niște ciosvârte amărâte care nu-mi ajung nici pe-o măsea. În slalomul printre cărți și plasele grele aplicate pe gambe de o medie de un vizitator din trei, înghiontită și înghesuită, m-am mirat încă o dată de cantitatea de maculatură care ajunge să vadă lumina tiparului. Sutele de titluri din gama self-help, curiozități erotice și multe poze m-au dus cu gândul la toți scriitorii nepublicați care suferă în anonimat.

Pe drumul spre casă și spre duș am remarcat o femeie hipnotizant de urâtă, plimbând de mână un băiețel bălai, de vreo 2-3 ani. Pe cât de hidoasă era mama pe atât de frumos era copilul și am făcut un exercițiu dificil de inventivitate încercând să mi-l imaginez pe tată. Expresia tâmpă a femeii m-a făcut să mă gândesc la o bolnavă psihic violată de un coleg de sanatoriu, două trupuri care funcționeaza perfect sub stăpânirea unor minți betege.

Înapoi acasă

Am plecat câteva zile din oraș, în ciuda prognozelor de furtună, în căutarea unui petic de cer unde noaptea mai poți vedea stelele, a unui loc unde se aud încă greierii și pescărușii.

Am încercat să-mi fac prieteni noi dar ca de obicei n-am reușit. Am abandonat ultimele tentative când la masă s-a râs la unison de faptul că sunt singura care își mănâncă ciorba fără s-o soarbă zgomotos. M-au acuzat de superioritate, apoi m-au respins.

M-am bronzat, am râs, m-am îmbătat, am filosofat, am dansat, am cântat, am ținut chiar și un speech, spun cei ce mi-au redat amintirile a doua zi. Și totuși am fost singură, ca și cum m-aș fi urcat în mașină doar eu, cu iPodul înfundat în urechi.

În drum am oprit ca de obicei la fermă. Am aflat că C., câinele meu favorit, a fost otrăvit de vecini. Mă uit la pozele cu el de-acum o lună și încerc să înțeleg că nu mai este. L-aș plânge, dar e inutil.

M-am întors dar nu simt.

La cald

Azi este exagerat de cald, caracterizează situația o domnișoară vorbăreață în compania căreia călătoresc prin forța împrejurărilor astăzi. Și eu simt că mă lichefiez sub soarele arogant care-și aruncă lamele fierbinți cu nepăsare. Asfaltul se încinge, ca de obicei mintea îmi fuge aiurea și sunt tentată să sparg un ou pe caldarâm ca-n filme, pentru a verifica dacă se coagulează. Bitumul înmuiat îmi memorează pașii, pare dispus să mă-nghită precum nisipurile mișcătoare sau ca o plantă carnivoră, unul din multele mele coșmaruri infantile. Străzile sunt aproape pustii, numai un pui de vrabie căzut din cuib și despicat își arată fără pic de pudoare trecătorilor vintrele însângerate. Copii se stropesc în fața blocurilor cu apă din peturi fără capac, țipă și râd. Sunt încă îngrozitor de tineri.

Toți cădem din cuib cândva, pur si simplu stă în firea lucrurilor să se întâmple și e o simplă chestiune de hazard cât timp îl desparte pe fiecare de pasul gigantic care urmează să îl facă abțibild. Atâta vreme cât mai știi că aripa e aripă și ciocul cioc, ești încă în categoria puilor norocoși.

Azi e curios de cald, curios de înnorat și de imobil totul înăuntrul meu.

Dimineață pierdută

Dna. Adameșteanu e rugată să nu mă acuze de furarea titlului pentru că, iată, o amintesc, o salut și îi recomand cartea.

Moving on:

Când te trezești cu noaptea-n cap nu ajungi neapărat mai departe, dar în mod sigur ai mai mult timp de pierdut.

Astăzi am chef de mixed playlist în surdină, cu muzică nouă care se tot strânge și așteaptă să fie ascultată, evaluată, sortată. Uite-așa mai zâmbești singur(ă) prin casă prinzând frânturi precum:

„Lonely, lonely, lonely
Don’t you go change it for me”.

Îți captează interesul.

Pentru echilibru și motivație, presar playlist-ul cu un album la care țin mult – Songs of Mass Destruction.

O dimineață perfectă pentru bloguri, emailuri, muzică și nelipsita cafea. Nu crezi?

Conversație cu mine

Adevărul e că sunt din ce în ce mai puține persoane cu care am ce vorbi, ba mai mult, numărul lor pare să scadă de la zi la alta. Oamenii nu mai au răbdare să te-asculte, pur și simplu nu îi interesezi, ai 5 minute să ii pui la curent înainte să dea cep propriilor gânduri. Nu e nimic personal, de fapt pe ei nu-i mai interează nimeni în afara propriei persoane și după o vreme îndepartarea de tema lor favorită –ei – te va plasa cu siguranță în afara listei de invitați la petrecerea de Crăciun. Tu devii un pretext, un paravan din spatele căruia se ivește insidios „eu” și „aah, dar să vezi mie ce mi s-a întâmplat”. Din punctul meu de vedere, majoritatea conversațiilor se transformă rapid în tot atâtea motive de deziluzie, căutarea compasiunii devine tot mai zadarnică pentru că în locul ei prind rădăcini nepăsarea, oboseala, iritarea, refuzul. Undeva după adolescență, sinceritatea începe să fie amendată, din ce în ce mai dur, până când tendința firească de a spune lucrurilor pe nume dispare și-atunci ajungem la un troc: uite, acum mă laud eu, dup-aia tu, ne menajăm și nu mai spunem ce gândim cu adevărat ci ceea ce știm că vrea celălalt să audă. Partea cu adevărat tristă e că nimic nu poate inversa procesul, once a fake is always a fake, si-atunci bineînțeles că ajunge să te enerverze țârâitul telefonului; ce naiba vor toți de la mine, azi e-nchisă prăvalia și nu am nimic de dat.

Mesaje de departe

Primesc mesaje de departe despre oameni pe care îi cunoșteam, cu care am petrecut ore întregi cautându-ne, reîntregindu-mă. Ei sunt acum care încotro, fie pe plaje exotice de care n-am auzit decât în filme, fie în țări curate unde scuipatul pe stradă nu există. Descopăr cu un fior că cei câțiva rămași lângă mine mimează absenți existența și visează să plece și ei într-o zi. Și eu aș da nefericirea certă de azi și de mâine pe necunoscut fără să clipesc. Numai ca eu nu pot, sunt blocată aici și nu pot decât asista din ce în ce mai împietrită la dispariția garantată a sevei din viața mea.

Tristețea asta profundă mi-e atât de familiară încât îi știu fiecare cotlon, n-am nevoie de nicio lumânare ca să mă orientez prin ea. Știu ieșirea din dos, când deschizi într-o dimineață pleoapele și ți-e imposibil să mai găsești un impuls de a ridica din pat. La un moment dat am avut senzația că văd și treptele de marmură din față, unde un covor moale conducea pașii către pajiștea cu flori (just how naive is that?!), dar cum m-am rătăcit iar mă întreb dacă nu cumva era doar o impresie la fel de înșelătoare ca și asfaltul care se unduiește în depărtare pe vreme de caniculă.

Fumuri

Zilele astea am avut o pofta teribila sa-mi aprind o tigara. In defintiv, de ce nu? Fac eforturi supraomenesti, pentru ce? Lucrurile par complet in afara controlului meu, afirmatie pe care anticipez ca multi „psihologi” (ghilimelele mi se pare ca se impun) vor sari sa o critice. Dar, cu tot riscul de a frustra teoriile gandirii pozitive, responsabilizarii, eului-adult si mai stiu eu ce balarii, apreciez ca exista situatii care ne arata fara echivoc ca nu suntem decat niste furnici agitate si penibile, care fac filosofia firului de praf in asteptarea pantofului apocaliptic.

Asa ca m-am gasit de mai multe ori decat anunta forumurile anti-tabac inspirand adanc, incercand sa regasesc in gol senzatia aia, atat de familiara, atat de ... eliberatoare, macar pentru o fractiune de secunda. M-am jucat chiar cu o bricheta, am deschis un pachet, mi-a tremurat mana. N-am fumat, nici macar n-am pus tigara in gura. Ma gandesc la cat de terci ma va face un simplu fum, la cat de infiorator de invisa ma voi simti atunci. Vechea poveste: nu stii ce ai pana nu pierzi.

Mda. Nu fac mare lucru zilele astea (de fapt fac diverse, dar doar din perspectiva furnicii agitate si penibile). La un moment dat discut cu o fata si in timp ce vorbeam, ma uit la un baiat care trece pe langa noi plimband un caine magnific. Cata frumusete, gandesc eu cu voce tare. Cine, baiatu’?, ranjeste companioana mea cu o licarire proaspata in priviri. Cred ca in sfarsit discutia ii captase atentia. Baiatul, tanar, cred ca nici nu se radea inca. Asta o sa fie barbat frumos, saliveaza iar fata cu pricina, cu privirea fixa. Concludent, am simtit eu, cu privire la valoarea de soare a nadragilor in unele sisteme planetare feminine.

Evadari

Primesc inca de dimineata primele telefoane din partea amicilor care imi propun diverse planuri de weekend. Ma induioseaza, nu pricep cum de continua sa ma sune, sunt absenta de prea multa vreme dar probabil aparentele mele de "sunt aici" functioneaza. Caut de fiecare data o dovada a lucrurilor care ne-au unit in urma cu ani buni si ma intreb de fiecare data cum de-am ramas eu, numai eu, atat de in urma, in vreme ce toata lumea in afara de mine pare sa fi mers mai departe. Sunt si invitatiile acestea un foarte bun indicator al varstei mele si a lor; daca acum zece ani ieseam in parc si acum cinci in club, acum sunt invitata la masa. O cina informala, mei se spune, la ea&el acasa. Desi rational stiu ca ar trebui sa ies din casa, sa socializez, sa ma pierd printre altii, in plan profund am o reactie de respingere, de incapatanata impotrivire. Vad deja masa prea mica, cu fata de masa discret patata si sifonata, aceleasi feluri de mancare la fel de mediocre pe cat au fost dintotdeauna. Simt in haine si in par mirosul impregnat de bucatareala, senzatie odioasa de care ma grabesc sa scap ajungand acasa, cand primul lucru pe care-l fac dupa ce ma descalt e sa alerg in baie si sa dau drumul la apa in cada. Sa vad, nu stiu inca, raspund las, refuzul brutal nu mi-e la indemana, poate pana diseara uitam ca trebuia sa dau un raspuns.

Singurele lucruri care imi aduc alinare zilele astea sunt spectacolele de teatru pe care le consum pe banda rulanta. Ma calmeaza obscuritatea salilor, oamenii de pe scena sunt singurii care mi se mai par curati si curajosi. Plec de-acolo cu senzatia ca pe lume exista inca iubire, creatie, pasiune, frumos.

James Blunt

Ieri seara pe la 19.30 m-am prezentat corect, imbracata nici prea-prea nici foarte-foarte, cu o dispozitie moderat binevoitoare si fara asteptari foarte clare, la Sala Polivalenta.

Cu o zi inainte, cedand unui impuls de moment, cumparasem bilete la concertul lui James Blunt, un artist fata de care aveam sentimente contradictorii, poate si din pricina faptului ca nu a produs inca suficienta muzica incat sa il pot pune intr-o categorie. Mi-am dat insa seama ca balanta inclina mai mult spre plusuri, asa ca am decis sa nu ratez ocazia de a-l vedea si auzi. Prestatia live ramane unul dintre foarte putinii indicatori exacti si infailibili ai calitatii unui artist si explica de ce in adancul inimii nu pot sa dau doi bani pe Madonna.

Pana la inceperea spectacolului dispozitia mea avea sa fie incercata. Multe femei venisera imbracate ca la teatru, tocurile de 10 cm si fustele-gogosar hidoase erau acompaniate de gentile imense (?!?!) si straturi groase, vizibile de fard (fond de ten intins prost, sprancene creionate din gros cu negru, gene incarcate de mascara; you get the picture, right?). Barbati burtosi, cu cefele rase, duhnind a apa de colonie ieftina si vorbind demonstrativ la telefon se invarteau pretiosi prin hall. La masutele subrede la care se vindeau vesnicele Bake Rolls, Pepsi si sticksuri se formasera deja cozi. Peste toate domnea interiorul salii "polivalente", aceasta imensa cicatrice a Bucurestiului, mostra de arhitectura ruso-comunista, o oroare rece, neprimitoare, cu lumini chioare care desluseau o ceata inexplicabila plutind sub tavan, totul improvizat, carpit, mostenit. Si trupei cred ca i-a fost frig acolo.

Poate tocmai de aceea mi-a placut James Blunt; pentru ca in cateva minute a reusit cu muzica lui sa ma transporte de acolo si sa ma duca oriunde a vrut: pe front in Kosovo, in camere impersonale de hotel, in baia in care am plans pe rupte si ne-am baricadat fiecare la un moment dat, pe terasa vilei din Ibiza unde l-am vazut stand dupa o noapte alba, anesteziat de durere, cu cafeaua in fata si chitara pe genunchi incercand armonii, cautandu-si cuvintele.

James Blunt canta, concerteaza, are chiar momente cand face spectacol. Dar mai intai de toate traieste. Si-a asumat riscuri, a luat decizii, a facut si greseli, dar a vazut totul, a cautat sensul celor intamplate; a simtit iubire, durere, curaj, frica, a ajuns sa pretuiasca adevarul, onoarea mai presus de rest, desi iarta opusul lor. Nu e un tip foarte vesel; muzica lui musteste de tristete, melancolie, regret.

Reteta artistului James Blunt e oarecum simpla si previzibila, si totusi deloc deranjanta. Linia melodica surprinde rar dar este foarte placuta si excelent asezonata cu diverse crescendo-uri, jocuri de tonalitati si intensitati. Se adauga versuri scrise din inima, in care sunt investite inteligenta, sensibilitatea si frumusetea autorului; totul se repeta de mii de ori, pana iese perfect, iar apoi se livreaza in cea mai buna stare spectatorilor, fie ei 10 sau 10 mii. Ca si alti mari artisti pe care am avut onoarea sa ii vad in concert, James Blunt are un spectacol care functioneaza impecabil, trupa functioneaza ca un ceas elvetian, James insusi nu cred ca este capabil de vreo nota falsa.

Din unele puncte de vedere, pentru mine James Blunt ramane un artist aflat inca in etapa adolescentina; mai are de crescut, de invatat, de experimentat, dar aseara am avut sentimentul intens ca are resurse sa ajunga departe. James Blunt canta cu pasiune; ieri am revazut placerea pura de a face muzica si alinarea pe care ea o poate aduce si am simtit un nod in gat. De ieri seara, nu mai e nimic contradictoriu in ceea ce simt fata de James Blunt; e doar respect si admiratie.

LE: Se intampla ca astazi este ziua lui. Happy birthday, James!

Kids

Cat de putini adulti suntem, de fapt! Toti butonii din lume si tocurile oricat de inalte nu reusesc sa mascheze copilaria despuiata de inocenta, uneori induiosatoare cel mai adesea grotesca a celorlalti. Copii din ce in ce mai batrani, mai prosti si mai urati care trec surzi si orbi pe langa sansa rara de a deveni grown-ups.

Intr-o cu totul alta ordine de idei, ma gandesc de o ora ce i-as putea spune lui Cristian... Nimic, asa ca tac, pentru ca imi amintesc ca acolo nu exista nimic, cu atat mai putin cuvinte.

Oboseala

Sunt tare obosita. Fizic si nu numai. Dincolo de amorteala din brate si pulpe, imi simt mintea pierzandu-si elasticitatea, tarandu-se ca un bolnav incurabil.

Voi avea curand nevoie de o solutie mai inventiva la cearcanele care se intind sub ochi ca niste stropi de cerneala. Fondul de ten si-a facut pana acum datoria, dar nu mai razbate in fata urmelor tot mai evidente si inconfundabile ale noptilor albe si agitate. In plus, devin artagoasa, "Ce faci?" ma enerveaza, ba simt chiar ca-mi dau lacrimile, rareori cel ce intreba vrea cu adevarat sa stie, as prefera sa nu mai fac efortul de a da raspunsul reconfortant "Bine, tu?". Am nevoie de alta viata, intre timp nu fac decat sa pedalez in gol, sa crosetez mental ca sa mai treaca timpul. Imi imaginez ca Dumnezeu asista exigent la eforturile pe care le fac in ultima vreme dar inca nu L-am convins, clatina din cap probabil, lipsesc deocamdata dovezi ca sunt hotarata sa ma schimb si sa pun toate istoriile de pana acum in urma mea.

Noptile ma zvarcolesc si imi revad viata. Fragmente de oameni care m-au abandonat, nu le-a pasat ce e cu mine, m-au intrebat de ce nu-s fericita dar nu au ascultat raspunsurile mele. As vrea sa plang, cum n-am facut-o atunci, dar ochii imi raman uscati, chiar daca nodul din gat ma sufoca aproape. Ma uit in urma si ma gandesc: vreau sa primesc, mi-e atat de sete de iubire si bunatate si frumusete. Iata momentele mele meschine, cand mi se pare ca eu dau si toti din jurul meu se servesc din mine cu doua maini, ca si cum eu as fi nesecata.

Trebuie sa am rabdare, mi-e imposibil sa cred ca n-am sa fiu si eu profund, teribil de fericita.

Iesire nocturna

Mi se rupe sufletul cand vad cum 'interactioneaza' romanul. Cum 'socializeaza' el. Analfabetismul sau emotional si relational profund se oglindeste perfect in comportamentul schizoid al iesirilor nocturne in club.

Ati ghicit probabil, meditatia pe aceasta tema mi-a fost provocata de o iesire recenta in oras, pe la ore la care, de o vreme incoace, imi fac somnul de frumusete. Nu mai iesisem de o vreme, nu pentru ca nu mi-as dori sa-mi pot clati din cand in cand mintea si ochii cu infatisari ingrijite, conversatii superficiale si combinatii de alcool nemaincercate pana atunci. Ba dimpotriva, periodic simt o pofta sa ieees... asa, din rarunchi, parca. Dupa multe fiasco-uri insa am invatat sa-mi satisfac altfel nevoile de deconectare si sa stau pe fundul meu acasa. In schimb, ma intreb in continuare cum naiba s-or mai cunoaste in ziua de azi oameni care nu lucreaza impreuna.

Dar divaghez, iar. Chiar daca imi propun sa ma simt bine noaptea prin oras, atentia mi-e captata de tristetea celor din jur si ma indispun rapid. Cred ca sunt 2-3 persoane la suta de participanti la smogul colectiv care ies pur si simplu ca sa asculte muzica, sa savureze o bautura, care pot si vor sa initieze sau sa sustina o conversatie din simpla placere de a afla cum gandeste celalalt. In rest... in primul rand vezi foarte multe fete extrem de singure, avide de relatie, fie ea si de o zi sau o noapte. Eu chiar cred ca multe dintre ele sunt fete bune, istete, oneste, bine-intentionate. Cu alte cuvinte, chiar genul cu care merita sa ai o discutie si poate mai tarziu sa incerci sa construiesti o relatie. Au slabe sanse insa, pentru ca ele s-au tot uitat la Sex and The City si spera ca iesitul one day will pay off, dar se inseala amarnic, pentru ca ei au vazut maxim Bond si oricum au fost atenti la explozii, nicidecum la lectiile de seductie. Mi se rupe sufletul cand le vad imbracate in hainele bune, cu parul lor intins regulamentar cu placa!, cu trei straturi (toate evidente) de fond de ten manjit pe fata, cu genele ingreunate de prea mult rimel, incercand sa para senine si relaxate in vreme ce stau aliniate ca la targ si schiteaza de fatada cateva miscari de dans, cu precautie insa, sa nu cumva sa se puna in vreun unghi care nu le avantajeaza. De parca ar interesa pe cineva. Avem, apoi, baietii cumplit de timizi, care nu au nici macar curajul unei priviri hotarate, daraminte a unei abordari. Li se alatura taranii imbracati in maieu (wtf!?!) pentru a-si arata muschii aia gretosi, de pastilat dependent de trasul de fiare, singurul criteriu de masculinitate pe care mintea lor ingusta l-a selectat din suvoiul de informatii, tot mai multe si mai confuze, despre ce isi doresc femeile. Domnisoarele care sorb pretioase prin pai cola light, fumeaza slims fara sa schimbe o vorba intre ele si care isi petrec timpul examinand exigent din priviri fiecare persoana care le intra in campul vizual. Nu in ultimul rand, remarc mosii libidinosi, cu burti si piei cazute, cu ochi rosii si alunecosi, carora cineva ar trebui sa le explice ca varsta la care puteau sa piarda noptile fara a deveni ridicoli si sa isi puna si sanatatea serios in pericol a trecut de mult. Iar fetele alea care le vor raspunde avansurilor lor, da, sunt niste curve care nu dau doi bani pe ei, fix la fel cum nici ei nu dau un chior pe ele.

Oooof da. Cam asa am (re)vazut eu acum cateva seri viata de noapte bucuresteana. Si dupa ce m-am imbibat de fum, am asteptat 10 minute la un bar arhiaglomerat pana am putut comanda o bautura scumpa si foaaarte proasta, m-am strecurat cu greu printr-o multime lipicioasa si agitata, am decis sa plec repede acasa, pentru ca (inca) aleg sa nu beau pana la inconstienta printre straini pentru a uita cat de singura sunt.

Placerea weekendurilor

Am invatat sa ma bucur de sfarsiturile de saptamana relativ recent. De cand nu mai locuiesc cu parintii, de cand am invatat sa spun nu si sa fiu buna cu mine.

Cand eram copil, sambata era ziua curateniei si a cumparaturilor. Mama declansa devreme ciclul bine-cunoscut si strict ca un rozariu al activitatilor care se cereau imperios indeplinite. Cel mai tare uram spalatul pe jos, statul in genunchi pe linoleumul umed si storsul carpei deasupra galetii de plastic.

Duminica mama gatea si toata casa mirosea a mancare. Din bucatarie se auzea zgomot infundat de oale, farfurii si ustensile de inox, dar curiozitatea mea de a deslusi misterele din spatele placintei cu mere sau a ciorbelor cu multi morcovi era rapid si ferm respinsa de catre mama. Eram reprimita in spatiul atat de plin de semnificatii al bucatariei, scena tuturor intamplarilor bune si rele din viata mea pana la 18 ani, doar dupa ce erau reinstaurate ordinea si linistea.

Asteptam chemarea la masa in camera mea, unde citeam, ascultam muzica sau desenam. Ascundeam cu un fior obiectul interesului meu de moment cand auzeam pasii pe hol. Tresaream de fiecare data cand se deschidea usa. De multe ori, eram trimisa dupa noi achizitii: o sticla de apa minerala, inca un kilogram de cartofi sau ceapa, mai multa smantana sau alte servetele. Nu-mi placea sa ma duc, pentru ca trebuia din nou sa imi schimb hainele si mi-era lene.

Mi-au trebuit mai tarziu multi ani ca sa nu ma mai simt apasata daca nu fac nimic in weekend. Nimic casnic, adica. Acum ma bucur de caldura plapumei sub care lenevesc atat cat vreau si de intalnirile spontane cu prietenii, nemaiimpiedicate de 'trebuie sa'.