Spooning imaginar

Nopțile visez moarte, zilele iubire.

De câteva săptămâni de fiecare dată când adorm îmi apar în minte colegi morți, necunoscuți morți. Numai eu sunt vie. Mă trezește strângerea de inimă a pierderii ireparabile, a însingurării progresive și certe.

Aseară înainte să adorm mi-am amintit de bilele de sticlă transparente, cu miez colorat, cu care mă jucam când eram copil. Erau cred vreo cinci culori și formau o stea ale cărei contururi erau desenate pe un carton perforat. E una din puținele amintiri pe care le mai am despre copilărie. Azi mi s-au părut o metaforă frumoasă. Eu sunt așa, cred. Rece dar limpede, cu miezul colorat. You have to break me to get to me. Mie mi se pare că merită efortul, dar pot să înțeleg că oamenii au alte priorități. Oricum, îmi dau seama că îmi plac foarte mult limpezimea, curățenia și liniștea.

Muzica e grozavă ea dar periculoasă, îți imaginezi că o melodie nu înseamnă decât câteva minute de deconectare când de fapt ea îți îmbată vigilența și îți dă cu perfidie la o parte sistemele de apărare și uite așa rămâi complet vulnerabil în fața visării, a speranței, a aspirațiilor statistic vorbind aproape imposibil de pus în practică. Mie muzica îmi spune că există iubire așa cum îmi imaginez eu. Muzica mă face să conștientizez un gol pe care în viteza mundanului îl ignor, dar el e fix acolo și nu pleacă nicăieri. De ce aș fi fost creată cu un gol dacă nu există undeva un ceva capabil să îl umple?

Există melodii care mă fac să-mi vină să mă așez pe caldarâm și să nu mai fac nimic, așteptând doar să fiu salvată. Da, agresiva, raționala, orgolioasa, aparent independenta de mine nu vrea decât să fie salvată (asta mă face oare ipocrită în rest?). Dureros al naibii când știu că majoritatea dintre noi pur și simplu nu vor întâlni niciodată acea iubire și pentru ei/noi pariul e să facem viața suportabilă cu surogate cât mai puțin degradante, dar unele melodii nenorocite mă determină să mă rog lui Dumnezeu ca toate greutățile și urâțeniile pe care le-am trăit până acum să fie compensate de iubire.

Mi-l imaginez uneori pe el. Are atingerea catifelată, miroase a proaspăt, e curajos. Mă ia în brațe și își lipește cu blândețe tot corpul de al meu. Nu mă feresc pentru că el nu mă rănește. Cu el, pentru prima oară în existența mea mediocră și chinuită, mă relaxez.

Masturbare intelectuală, tâmpită și neproductivă.

În prag de an nou, îmi doresc iubire dar (just in case) și puterea de-a rămâne un om bun chiar și fără ea. Și sănătate, că-i mai bună decât toate. Și să mă ocup mai mult de mine, să învăț, să fiu mai puternică, mai calmă, mai înțeleaptă. Mai răbdătoare, mai înțeleaptă. Și să scriu mai mult pe blog :). La fel vă doresc și vouă. La multi ani!

Potpuriu, rămășițe

Sfârșit de săptămână încărcat, derulat pe fast forward. Amintirea lui persistă sub forma ingrată a unei dureri mocnind în tâmpla dreaptă. Mai întâi, examenul. Ore de tensiune, satisfacția inspirației și a temelor familiare, dar și nervi pe unele subiecte, pe mine. Îmi gestionez prost timpul când sunt evaluată, mă panichez, pierd șirul ideilor, apoi minute prețioase ca să-l regăsesc. Undeva în mine pândește o armată care miroase slăbiciunea autorității și pregătește o rebeliune. Din fericire mă dezmeticesc rapid. Peste toate sunt mulțumită, m-am descurcat bine. Sunt optimistă în privința rezultatelor, curând cred că îmi voi putea freca mulțumită mâinile în fața prietenilor mai puțini încrezători.

Repede înapoi acasă, baie, îmbrăcat, machiat, parfumat. Urmează o petrecere, trebuie și vreau să merg. Strâng multe mâini – unele reci, altele moi. Domnii par incomodați de ținuta formală, mulți au renunțat la sacouri în prezența doamnelor fără a le trece măcar prin cap să ceară permisiunea acestora. Prea puțini se comportă degajați, poartă costume care le cad ca turnate. Emană ceva animalic, o masculinitate cu atât mai tentantă cu cât este ținută în frâu. Doamnele au făcut și ele eforturi, majoritatea au vizitat în mod evident coaforul. Eu n-am avut timp, nu am putut decât să-mi pieptăn părul de zeci de ori în bătaia foehnului. O doamnă poartă gene false, nu-mi pot lua privirea de la umbrele lungi de pe obraji, crețurile vizibile de sub pleoapele îngreunate.

Urmăresc avidă conversațiile. Majoritatea sunt stângaci, din nou prea puțini înoată elegant prin marea de cuvinte. Afluența de necunoscuți, familiaritatea celor mai dezghețați, pericolul unei abordări directe îi determină pe o parte a invitaților să se izoleze în muțenii zâmbărețe iar pe alții să poate conversații lungi la telefon. Se vorbește tare, se râde ostentativ. Manifest interes, întreb, răspund. Aleg să ignor replici discutabile, mă prefac că nu le-am sesizat.

Ore mici, care nu m-au mai prins veghind de multă vreme. Somn puțin, agitat, în valurile unui păr care păstrează miros de țigări. Cafea cu lapte, scorțișoară, internet. Casa pare vandalizată, o iau metodic. Repun fiecare haină pe umerașul său, fiecare fard în sertarul nimerit, fiecare pantof la loc în cutia din care provine. Aburi de mâncare îmi amintesc că n-am mai mâncat de peste 16 ceasuri. Îmi vine să vomit, așa pățesc când mi se face foarte foame. Duș rapid, trebuie să fug iar. În drum, ocol prin magazinul de cosmetice. O domnișoară care afișează pe chip o parte din produsele din standuri se apropie zâmbitoare. Îi spun „bună ziua” și-i zâmbesc și eu. E doar o fată care poate depinde de comision. Mă măsoară expert din priviri, după o secundă de ezitare îmi raspunde „bună”. Mă indispun, în pofida complimentul implicit. M-am răzgândit, cosmeticele vor mai aștepta. Părăsesc magazinul rapid, cu mâna goală.

Pe seară merg la „Toți fiii mei”. Maestrul Rebengiuc e ca de obicei desăvârșit, perfect pentru roluri de bărbat cu vulnerabilități nebănuite, vibrant, luminează scena. Toți ceilalți actori performează admirabil, exceptând o domnișoară stridentă care mă jenează ca un instrument dezacordat într-o orchestră de elită. Mă încântă în special Costina Ciuciulică, o actriță necunoscută mie până acum. Își joacă rolul impecabil. Mimica, postura, intonația, toate conlucrează eficient și convingător. Radiază grație și frumusețe.

Acasă pun capul pe pernă cu o mulțumire difuză. În puținele minute de conștiență rămase mi se derulează în minte un caleidoscop: întrebări cu patru varinte de răspuns dintre care numai una corectă, pantofi nemaivăzut de frumoși, butoni argintii. Fond de ten, parfum, lichioruri prea dulci, muzică, baloane de săpun. Răspunde la fiecare întrebare, dacă nu ești sigură just take your best guess. Rapid. Rochia de mătase a lui Annie, părul ei blond frumos aranjat. Măr, Mircea Badea. Și nimic.

Conspect

Dacă vă întrebați cum a fost la mare, păi să vă răspund: bine. Dacă nu... vorbim mâine.

Zic, a fost OK. N-am cum să sar într-un picior de fericire, nu numai pentru că mă suspectez tot mai des că m-am născut fără gena acestui tip de trăire, dar și din pricină că litoralul românesc (atât am putut de data asta) e incapabil să producă frisoane de plăcere.

După o scurtă raită prin stațiunile pe care le cunoașteți foarte bine – neschimbate fundamental, de altfel – am decis, pentru a câta oară?, să ne oprim în Vamă. Mereu regret și îmi spun că dacă inerția nu ar fi fost atât de mare, am fi putut coti oricând la stânga, mai spre Deltă, dar până acum nu am avut niciodată răgazul și starea de spirit necesară (a-propos, primesc recomandări pentru concedii viitoare). Că așa sunt eu, prefer mediocrul cunoscut decât riscul de-a bănănăi - eventual noaptea - ca o găină fără cap. Vârsta probabil își spune și ea cuvântul.

Așa că Vamă a fost, din nou. Comparația cu celelalte sălașe turistice fiind proaspătă, am reușit să mă concentrez pe lucrurile pozitive, așa cum plimbi prin gură bucata de mămăligă uscată după un regim prelungit cu supă de varză. Am apreciat media de vârstă redusă, disponibilitatea cvasi-generală pentru dialog cu necunoscuți, posibilitatea de a te plimba în pielea goală pe plajă dacă asta te face să te simți bine, muzica live. Am strâns tare din dinți – noroc că am deja antrenament – în fața jegului, caliciei, prostului gust și țepelor de tot felul pe care nu ai cum să le eviți, cel mult să le ignori. În ciuda mai multor vizite decât mi-aș fi dorit prin zonă, caut în continuare răspunsul la o serie de întrebări cruciale precum: unde ai putea să faci pipi (femeie fiind, domnii am văzut că pot fi foarte dezinvolți în găsirea soluțiilor alternative) în condiții civilizate? Unde poți bea o tărie după care să nu te apuce crampele sau migrena? De câte miliarde de ori poți reprăji uleiul (inițial) alimentar? Cam cât poți să ceri pe o clătită obosită? ș.a.

Dar nu vreau să vă plictisesc.

În rest, vreme frumoasă, apă caldă, valuri incitante, zdrăngănele colorate, dans pe plajă, citit mult. Și am descoperit un loc (nou, oare?) cât se poate de normal, cu mâncare bună, cafea aromată și servicii prompte pe care merită să-l fac cunoscut. Se cheamă Amphora, e vis-a-vis de Tequila Sunrise. Mie mi-a plăcut, zic că merită măcar o încercare dacă vă aflați prin zonă.

Acum că am făcut-o și pe reporterul In Your Pocket mă simt mult mai liniștită. De mâine, nimic altceva decât subiecte citadine.

A sight for sore eyes

Azi mi-am luat inima-n dinți și i-am zâmbit unui domn necunoscut pe stradă. În fine, domnul nu era chiar domn ci mai degrabă un tinerel, iar strada era chiar un bulevard. Eu à pied pe trotuar, domnia sa pe motocicletă. M-au binedispus costumul, cămașa și cravata care mi-au amintit brusc de toate orașele splendide în care oamenii merg în mod curent la serviciu sau la plajă pe doar două roți, naturalețea cu care se foia la semafor, probabil cautând o poziție cât mai comodă, seninătatea cu care iscodea curios ambianța din spatele vizierei. Am dat liber reacției spontane și am zâmbit cu simpatie, deși în mod normal aș fi ultra-sensitive despre cum ar putea fi interpretat gestul meu. Zâmbet adevărat, prelung, privire susținută. Nicio reacție din partea domnului meu, mă întreb dacă din pricina surprizei sau pur și simplu nu i-am fost simpatică.

Oh, well. Mă duc la film.

Dimineață pierdută

Dna. Adameșteanu e rugată să nu mă acuze de furarea titlului pentru că, iată, o amintesc, o salut și îi recomand cartea.

Moving on:

Când te trezești cu noaptea-n cap nu ajungi neapărat mai departe, dar în mod sigur ai mai mult timp de pierdut.

Astăzi am chef de mixed playlist în surdină, cu muzică nouă care se tot strânge și așteaptă să fie ascultată, evaluată, sortată. Uite-așa mai zâmbești singur(ă) prin casă prinzând frânturi precum:

„Lonely, lonely, lonely
Don’t you go change it for me”.

Îți captează interesul.

Pentru echilibru și motivație, presar playlist-ul cu un album la care țin mult – Songs of Mass Destruction.

O dimineață perfectă pentru bloguri, emailuri, muzică și nelipsita cafea. Nu crezi?

Salut

Azi mi-am dat seama că în jumătatea de an de când am început să scriu pe blog și – pe cale de consecință – să citesc și producțiile altora, mi s-a mai întremat speranța. Trăire timidă și fragilă, mi-e si teamă s-o aduc în discuție ca să n-o sperii, totuși pe undeva se schimbă ceva. O rotiță gripată din adâncuri își reia discret mișcarea, as we speak.

Cred că explicația stă în faptul că înainte de blog începusem să mă simt un freak. Vedeam cum mă îndepărtam lent dar sigur de toate persoanele a căror părere conta pentru mine, nu mai reușeam să intru pe aceeași frecvență cu lumea. Or asta îmi lăsa un gust amar, deveneam element marginal, deviant chiar poate, începusem să îmi asum o neadaptare rușioasă ce zădărnicea încrederea pe care am avut-o mereu în opiniile mele.

Prin bloguri am descoperit oameni care îmi plac ca mod de gândire și exprimare. Un lux tot mai rar. Majoritatea nu sunt nici ei deloc senini și chiar și cele mai destinse însemnări ale lor sunt râsu’-plânsu’. Dar nu mai sunt singură în ceea ce simt. Am zilnic confirmarea faptului că undeva, cineva strânge din dinți exact ca mine.

Și asta e un tonic excelent. Când poți să numești ce te scârbește ai declanșat deja schimbarea. Poate nu una pe care s-o mai apuci și tu, dar orișicât, e consolator să constați că nu faci umbră pământului degeaba.

De aceea spun: deprimați din toate zările, vă salut!

"There is so much beauty in the world"

In ultima vreme am mers destul de des la teatru. E o placere invatata (an acquired taste, vorba 'ceea) pe care o savurez in toata profunzimea ei de relativ putina vreme.

Nu am indoieli ca exista o categorie din pacate prea saraca de persoane care traiesc din, in si pentru teatru, fie ca actori, fie ca spectatori. Ii suspectez de altfel pe acestia ca sunt intr-o interdependenta stransa, ca unul fara celalalt nu si-ar afla vreun sens.

Admir enorm actorii, am mult respect chiar si pentru cei mai slabi sau pentru aceia care nu vor depasi vreodata nivelul teatrului local cvasi-necunoscut sau al rolisorului ultrasecundar. In primul rand, pentru ca fiecare a depasit de mult inhibitiile, nesigurantele si temerile mele/noastre. Nu am dubii ca toate trairile astea le sunt arhi-cunoscute, de aici si admiratia mea fara rezerve fata de victoria pe care o repurteaza in fiecare seara. Actorii vin in conul de lumina si se arata, risca, se expun; inainte de a capata forta cu care subjuga o sala sau o lume intreaga, mai intai se leapada de invelis si ni se arata goi. Apoi, ii invidiez pentru lumea profunda, non-materialista in care traiesc. Viata lor este una a clasicilor si non-conformistilor, a ideilor, a valorilor, a experimentelor, a indraznelii si a emotiilor. Mi-e greu sa-mi imaginez un actor trezindu-se intr-o dimineata si gandindu-se cu lehamite la noua zi de lucru care il asteapta: „pfff, iar tre’sa repetam Shakespeare azi”. Nu vad timpii goi in viata lor profesionala , dar ma rog, aici sunt sigura ca romantez eu mult.

Un lucru care ma face paf la fiecare piesa este linistea si modul in care e ea gestionata, iertare!, imblanzita de actori. Poate ati remarcat si voi ca in fiecare reprezentatie la un moment dat sau altul e cel putin o scena in care actorul/actorii evolueaza in liniste deplina. Le poti auzi rasuflarea, fosnetul aerului la fiecare miscare pe care o fac. Nimic mai intimidant, mai paralizant pentru mine. Pun pariu ca la scoala la ei e un semestru dedicat linistii.

Sunt foarte curioasa si care este relatia actorului cu publicul. Remarca ei spectatorii ca fiinte separate, cu reactii si trairi distincte, sau se raporteaza la public ca la un tot? Imi place sa cred ca fiecare actor isi fixeaza in timpul fiecarui spectacol cate o ancora, o privire pe care o va urmari pentru reactii si incurajare pe parcursul intregului spectacol, cu care isi creeaza o complicitate pe termen definit; ma alint cu gandul ca uneori eu sunt o astfel de reper.

Nu cunosc personal niciun actor si poate asta imi alimenteaza si mai mult mitul pe care il zamislesc despre lumea lor in perioada asta. Oricum, nu conteaza. Mergeti la teatru! Ascultati, ganditi-va, simtiti. Merita, va promit.

Fumuri

Zilele astea am avut o pofta teribila sa-mi aprind o tigara. In defintiv, de ce nu? Fac eforturi supraomenesti, pentru ce? Lucrurile par complet in afara controlului meu, afirmatie pe care anticipez ca multi „psihologi” (ghilimelele mi se pare ca se impun) vor sari sa o critice. Dar, cu tot riscul de a frustra teoriile gandirii pozitive, responsabilizarii, eului-adult si mai stiu eu ce balarii, apreciez ca exista situatii care ne arata fara echivoc ca nu suntem decat niste furnici agitate si penibile, care fac filosofia firului de praf in asteptarea pantofului apocaliptic.

Asa ca m-am gasit de mai multe ori decat anunta forumurile anti-tabac inspirand adanc, incercand sa regasesc in gol senzatia aia, atat de familiara, atat de ... eliberatoare, macar pentru o fractiune de secunda. M-am jucat chiar cu o bricheta, am deschis un pachet, mi-a tremurat mana. N-am fumat, nici macar n-am pus tigara in gura. Ma gandesc la cat de terci ma va face un simplu fum, la cat de infiorator de invisa ma voi simti atunci. Vechea poveste: nu stii ce ai pana nu pierzi.

Mda. Nu fac mare lucru zilele astea (de fapt fac diverse, dar doar din perspectiva furnicii agitate si penibile). La un moment dat discut cu o fata si in timp ce vorbeam, ma uit la un baiat care trece pe langa noi plimband un caine magnific. Cata frumusete, gandesc eu cu voce tare. Cine, baiatu’?, ranjeste companioana mea cu o licarire proaspata in priviri. Cred ca in sfarsit discutia ii captase atentia. Baiatul, tanar, cred ca nici nu se radea inca. Asta o sa fie barbat frumos, saliveaza iar fata cu pricina, cu privirea fixa. Concludent, am simtit eu, cu privire la valoarea de soare a nadragilor in unele sisteme planetare feminine.

O zi speciala

Nu incetez sa ma minunez ce rollercoaster poate fi viata. O singura zi poate depasi ca intensitate un an intreg, despre care nu-ti poti aminti mare lucru. Sus, jos, iar sus, dar doar cat sa te prabusesti in adancuri, sa revii pe culmi cu picioarele tremurand si sa incerci sa-ti prelungesti cat mai mult echilibrul precar inainte de viitoarea noua cadere.

As ceda fara sa clipesc anii din care nu-mi pot aminti nimic deosebit pentru zile ca aceasta, chiar daca mi-ar fi greu pe urma sa ma imprietenesc cu ridurile ivite peste noapte.

In zile ca astazi ma gandesc serios sa ma arunc cu parasuta, sa plec fara niciun plan in India sau China, sa mananc gandaci cu sos, asa cum am vazut la televizor. Lucruri simple, care simt ca mi-ar face in cateva minute ceea ce zeci de carti de personal growth & development nici n-ar putea indrazni.

Lumi

Uneori ma simt ca o particula de praf ce reuseste miraculos sa se strecoare printre miliarde de baloane de sapun.

Traiesc atat de mult in mine, incat in rarele, accidentalele ocazii cand ma indrept spre afara, raman uimita de bogatia, varietatea, intensitatea povestilor de care ma lovesc.

Ador sa studiez oamenii; incerc sa o fac cat mai des, oriunde as fi, privesc insistent chiar daca uneori risc sa fiu luata de guler si pe buna dreptate - pe mine ma irita teribil cei ce fac la fel la adresa mea. Imi dau seama, la mine nu ajung decat franturi, totusi mi-ar placea sa am un instrument magic care sa imi arate in cateva secunde toata povestea din spatele cuiva. As vrea sa stiu daca batranul care imi rupe inima cersind printre masini a fost un om demn sau e doar un nemernic care in sfarsit primeste ceea ce merita; daca femeia inexpresiva, politicoasa dar rece, care imi cantareste fructele are copii sau nu. Eu nu-mi pot da seama.

Traiesc prea mult in mine, cred, e timpul sa ies mai des prin lume, sa cunosc, sa inteleg. Exista oare vreun antrenament pentru asa ceva?

James Blunt

Ieri seara pe la 19.30 m-am prezentat corect, imbracata nici prea-prea nici foarte-foarte, cu o dispozitie moderat binevoitoare si fara asteptari foarte clare, la Sala Polivalenta.

Cu o zi inainte, cedand unui impuls de moment, cumparasem bilete la concertul lui James Blunt, un artist fata de care aveam sentimente contradictorii, poate si din pricina faptului ca nu a produs inca suficienta muzica incat sa il pot pune intr-o categorie. Mi-am dat insa seama ca balanta inclina mai mult spre plusuri, asa ca am decis sa nu ratez ocazia de a-l vedea si auzi. Prestatia live ramane unul dintre foarte putinii indicatori exacti si infailibili ai calitatii unui artist si explica de ce in adancul inimii nu pot sa dau doi bani pe Madonna.

Pana la inceperea spectacolului dispozitia mea avea sa fie incercata. Multe femei venisera imbracate ca la teatru, tocurile de 10 cm si fustele-gogosar hidoase erau acompaniate de gentile imense (?!?!) si straturi groase, vizibile de fard (fond de ten intins prost, sprancene creionate din gros cu negru, gene incarcate de mascara; you get the picture, right?). Barbati burtosi, cu cefele rase, duhnind a apa de colonie ieftina si vorbind demonstrativ la telefon se invarteau pretiosi prin hall. La masutele subrede la care se vindeau vesnicele Bake Rolls, Pepsi si sticksuri se formasera deja cozi. Peste toate domnea interiorul salii "polivalente", aceasta imensa cicatrice a Bucurestiului, mostra de arhitectura ruso-comunista, o oroare rece, neprimitoare, cu lumini chioare care desluseau o ceata inexplicabila plutind sub tavan, totul improvizat, carpit, mostenit. Si trupei cred ca i-a fost frig acolo.

Poate tocmai de aceea mi-a placut James Blunt; pentru ca in cateva minute a reusit cu muzica lui sa ma transporte de acolo si sa ma duca oriunde a vrut: pe front in Kosovo, in camere impersonale de hotel, in baia in care am plans pe rupte si ne-am baricadat fiecare la un moment dat, pe terasa vilei din Ibiza unde l-am vazut stand dupa o noapte alba, anesteziat de durere, cu cafeaua in fata si chitara pe genunchi incercand armonii, cautandu-si cuvintele.

James Blunt canta, concerteaza, are chiar momente cand face spectacol. Dar mai intai de toate traieste. Si-a asumat riscuri, a luat decizii, a facut si greseli, dar a vazut totul, a cautat sensul celor intamplate; a simtit iubire, durere, curaj, frica, a ajuns sa pretuiasca adevarul, onoarea mai presus de rest, desi iarta opusul lor. Nu e un tip foarte vesel; muzica lui musteste de tristete, melancolie, regret.

Reteta artistului James Blunt e oarecum simpla si previzibila, si totusi deloc deranjanta. Linia melodica surprinde rar dar este foarte placuta si excelent asezonata cu diverse crescendo-uri, jocuri de tonalitati si intensitati. Se adauga versuri scrise din inima, in care sunt investite inteligenta, sensibilitatea si frumusetea autorului; totul se repeta de mii de ori, pana iese perfect, iar apoi se livreaza in cea mai buna stare spectatorilor, fie ei 10 sau 10 mii. Ca si alti mari artisti pe care am avut onoarea sa ii vad in concert, James Blunt are un spectacol care functioneaza impecabil, trupa functioneaza ca un ceas elvetian, James insusi nu cred ca este capabil de vreo nota falsa.

Din unele puncte de vedere, pentru mine James Blunt ramane un artist aflat inca in etapa adolescentina; mai are de crescut, de invatat, de experimentat, dar aseara am avut sentimentul intens ca are resurse sa ajunga departe. James Blunt canta cu pasiune; ieri am revazut placerea pura de a face muzica si alinarea pe care ea o poate aduce si am simtit un nod in gat. De ieri seara, nu mai e nimic contradictoriu in ceea ce simt fata de James Blunt; e doar respect si admiratie.

LE: Se intampla ca astazi este ziua lui. Happy birthday, James!

Despre prietenii din viata mea

Uneori ma gandesc ca numai cativa prieteni ma tin in viata. Ma pastreaza intreaga la minte, mai ostoiesc arsura sentimentului de singuratate deplina si definitiva care ma cuprinde prea des - chiar daca undeva profund am convingerea ca ma amagesc numai - si imi creeaza, chiar daca iluzoriu, senzatia plasei de siguranta care-mi va atenua caderea.

Putine lucruri ma sperie mai tare decat sa pierd prieteni. Fiecare dintre ei e o oglinda atat de necesara, un mic tezaur nepretuit, o ancora pe care tind s-o desconsider si nedreptatesc in rarele mele momente de euforie, cu superficialitatea si slaba memorie caracteristice momentelor bune.

De curand am asistat la o lectie splendida despre toleranta, intelepciune si iubire, de care cred ca aveam mare nevoie. In mizeria oribila a lumii imediate, a zilei de azi si maine, dar si a societatii din care fac parte, a lumii profund tulburate in care nu mai sunt sigura ca vreau sa aduc copii, exista oameni care sclipesc si lumineaza in jurul lor, care inspira si redau speranta. Lor le multumesc acum.

Simpla observatie

Oamenii au o nevoie insatiabila, intensa, mereu acuta de frumos. Fie ca il cauta in fotografie, muzica, literatura sau joc de copii, au mare nevoie de frumos.