You're OK, I'm not OK

În ochii părinților nu cresc orice aș face, tot copil rămân. Fă aia, mănâncă tot, pune-ți fularul, nu ieși cu parul ud, da de ce nu mai faci un master? sunt refrene cu care m-am obișnuit și care îmi ridică mecanic o armură muncită, lupte perdante și de la o vreme parcă fără miză pentru mine. Ca grotescul să fie deplin, mă surprind la rându-mi de prea multe ori în exact același pattern, aștept aprobări absurde, iubiri restante. When will I ever grow up?

In intuition we trust

Experiența mi-a arătat că unele persoane au niște fețe care cer prin sine bătaie. Nu e cazul să vorbească, cu atât mai puțin să mi se adreseze direct. E suficient să le privesc câteva minute ca să mă apuce o dorință viscerală de-a le pocni. Intensitatea trăirii este variabilă. Unora dintre reprezentanții acestei categorii nesuferite le-aș da numai o pereche de palme. Pe alții i-aș bate până aș obosi, după care mi-aș trage sufletul și aș lua-o de la capăt.

Multă vreme mi-a fost imposibil să înțeleg ce este ceea ce mă irită atât de tare și atât de repede în privința lor. Vorbesc de oameni din viața publică pe care nu pot pretinde că îi cunosc cu adevărat, foști colegi de serviciu pe care i-am privit cu scepticism din prima lor zi de muncă, necunoscuți cu care am de-a face accidental. Pe toți i-aș cârpi fără să mă gândesc de două ori. O vreme m-am învinuit pe tema asta, crezând că sunt lipsită de toleranță și empatie. Rea. M-am crezut mărginită, îndemnându-mă să mă concentrez pe părțile bune ale respectivului (el sau ea), pentru că – nu-i așa? - fiecare dintre noi are ceva bun în el (măcar un 2-3%!) și nimeni nu e mânat doar de dispreț, prostie sau răutate.

Greșit! Acum sunt convinsă că ostilitatea pe care mi-o inspiră aproape instinctiv unele persoane se datorează unei procesări subconștiente, extrem de rapidă și eficace, a unor semnale subtile dar limpezi. Privirea sticloasă și goală, direcția ei, rânjetul mascat aduc de fapt mărturii cu privire la adevăratele gânduri și intenții ale celui din fața noastră.

Da, toți avem ceva bun în noi și este socialmente sănătos să păstrăm asta în minte. Din punct de vedere individual însă este și mai sănătos să recunoaștem lupii înveșmântați în piei de oi și cum îi zărim să le ardem una după cum merită. De altfel, bătaia e ruptă din rai, nu-i așa?

La pândă

În top-3-senzații-idioate-of-all-times eu bag așteptatul telefonului să sune. Nu așa în general, se înțelege, și nici din greșeală, ci datorită încercării deliberate a unei persoane anume de a intra în legătură directă cu sublima mea ființă.

Pe mine așteptarea asta, dansul ăsta indian în jurul telefonului doar s-or îndupleca spiritele să-l facă să arate cuvântul magic „calling” mă obosește mai ceva ca trasul la galere. Nu că aș fi avut ocazia să practic acest sport forțat dar am o imaginație bogată. Nu-mi vine să fac nimic (că nu știu cum e mai bine să mă organizez până nu primesc telefonul cu pricina), nici nu mă-ndur să mă duc nicăieri (colo e zgomot și-o să dea prost fundalul sonor, dincolo nu e acoperire bună), că dac-o suna. Ca deh, dacă pierd apelul, pe urmă poate respectivul nu mai are timp să vorbim sau rămâne fără baterie și tot așa.

Și uite așa mi-am petrecut eu ziua și presimt că-mi voi petrece și o bună parte din seară amorțită mental de muțenia îndărătnică a acestui aparat. De data asta e ceva legat de muncă, cred că dacă m-aș vedea cu vreun tip care să-mi placă și care m-ar suna cu țârâita m-aș urca pe pereți.

Retardul la adulți

Ieri l-am sunat pe R. dar n-am putut intra în foarte multe detalii, în plus părea destul de nehotărât așa că m-am gândit c-ar fi perfect dacă ar avea un pic de timp de gândire. Am stabilit să ne auzim din nou în această dimineață, să putem discuta mai pe larg, înainte de a program. Aseară când mă băgam în pat m-a străfulgerat amintirea promisiunii pe care i-o făcusem, cu un suspin am pus ceasul să sune cu o oră mai devreme decât de obicei și am adormit cu semnul exclamării în minte.

Așa că la prima oră am sunat. Dar ghici ce? Nu mai răspunde.

Atât astăzi

Astăzi m-am delectat cu efectele amabilității, iscusinței și înțelepciunii unor domni întreprinzători din cartier care au decis că blocul în care locuiesc nu moare fără apă caldă (perfect adevărat) și ne-au tăiat accesul la acest element de desfrâu, oferindu-ne (impunându-ne chiar, dacă stau bine și mă gândesc) oportunitatea rară de a ne căli trupurile și desigur, caracterele. În goana procedurii de curățire trupească la o temperatură caracteristică mai mult nordului continentului, nu m-am putut opri să meditez, la fel de grăbită, la profunzimea expresiei „ca un duș rece”.

Oamenii au început să converseze insistent pe teme de vacanță, unde pleci?, cu cine?, cât stai?, etc., dând încă o dată dovadă de obișnuita lipsă de inventivitate în arta conversației. Ascultând astăzi forțată de împrejurări emoțiile anticipative ale unora care analizau pe net fiecare fir de nisip de pe plaja X și costurile implicate, mi-am dat seama că pentru o anumită categorie o mare parte a plăcerii produse de vacanță este una conexă ideii de statut. Vacanța, ca și telefonul sau mașina, e astăzi un reper ce te expediază rapid într-un sertar, de mai sus sau de mai jos, al marelui scrin social.

Mă enervează din ce în ce mai tare plescăitul în public, suptul dinților (bleaaah), trasul inutil al mucilor (pardon!), în general gama generoasă de sunete pe care corpul uman le poate produce. Sunt o victimă deplin neputincioasă a badărăniei generale care va trebui să învețe să se apere cât mai bine și de astfel de agresiuni.

Atât astăzi, vă spuneam.

Perspectivă feminină asupra căsătoriei, sau cum o dai tot prost iese

Am și eu o întrebare: ce mama naibii vor bărbații? Vorbesc serios. Ce-ar fi ca jumătatea mai musculoasă a speciei să se gândească pe bune și să ne zică și nouă, chinuitelor femei?

Scărpinându-mă în creștet și punând lucrurile cap la cap, eu aș zice momentan așa:
Băieții cresc. Printr-un miraculos, fascinant joc al hazardului unii dintre băiețeii de ieri reușesc chiar să devină bărbații de mâine. Restul capătă doar mașină, burtă și chelie, dar nimeni nu-i perfect și slavă Cerului sunt și infantile gârlă, așa că până la urmă toți avem șanse reale de a găsi pe cineva potrivit, indiferent cât de șui sau de neterminați am fi.

Fără a ține seama de finalitatea ultimă a tonelor de șnițele cu cartofi prăjiți consumate de un bărbat obișnuit pe parcursul dezvoltării sale fizice și mentale, există un șlagăr pe care acesta îl ascultă constant, de mic: femeile au un singur scop, și-anume să pună gheara pe-un fraier. Îmi imaginez că totul debutează cu mama superprotectivă a infantului care privește retrospectiv, trage concluziile propriei experiențe și hotărăște să-și protejeze odrasla de haina care într-o zi îi va strica odorul. Mă rog, îmi dau și eu cu părerea.

Băiatul/Bărbatul ajunge astfel la o vârstă când hormonii și anturajul îl presează să-și caute pereche, numai că el este deja programat ontogenetic să fie într-o permanentă gardă față de sexul opus și oricum, să se aștepte la ce e mai rău. Pe parcursul anilor de încercări mai mult sau mai puțin fericite de a-și găsi o spălătoreasă stabilă și gratis de cămăși și ciorapi pe restul vieții, bărbatul poate avea reacții (numai aparent) bizare. Lansezi o idee pentru viitoarea vacanță? Wow, ia-o mai încet. Zâmbești unui copil pe stradă? Las' ca știu eu, de-abia aștepți să-mi torni un copil. Îți place să gătești? Nimic întâmplător în asta.

Ca reacție, femeile se retrag ca melcii în cochilie și încep să rumege ideea măritișului, dacă nu o făcuseră deja.

Eh, asta este ceea ce se-ntâmplă de obicei, numai că viața tinde să ne ia prin surprindere. Spre șocul lor, unii bărbați care abia și-au făcut curajul necesar să facă pasul spre onorabilitate sunt informați de partenera lor că ea nu vrea să se mărite. Variantă nemaiîntrevăzută până atunci: pentru unele femei scopul lor în viață (atunci când se întâmplă să fie conturat) e cu totul independent de Oficiul Stării Civile, ba mai mult, dacă ar fi după ele, s-ar lipsi cu totul de procedura amintită. Scandalos, abracadabrant! Fie că părinții au divorțat (eventual urât), fie că vor să fie altfel sau pur și simplu au analizat beneficii vs. obligații și li se pare mai simplu așa, uite că în ciuda așteptărilor mai există și femei care sfidează involuntar cutumele și și-ar dori să continue o relație în absența binecuvântării instituțiilor statului, urmată de îmbuibarea aferentă colectivă și obligatorie.

Dacă vă gândiți că femeia din a doua categorie se bucură de mai mult succes, mai gândiți-vă odată. Bărbații privesc cu mare suspiciune un asemenea specimen, clatină din cap neconvinși de orice argumentație, rezolvând în cele din urmă dilema în termeni accesibili și pentru ei: nu-l iubește, bă, pe fraier! Nu că altfel ar fi de părere că iubirea le mână pe femei la altar, dar asta e altă mâncare de pește.

Recapitulând, o femeie care își dorește să se mărite e o disperată periculoasă, una care nu vrea să se mărite e o dubioasă fără sentimente. Cum ar spune un amic pățit, „femeile nu e oameni”.

Am o vagă bănuială că răspunsul la întrebarea mea e simplu: habar n-au.

Mens sana in corpore sano autem obesus

Lăsatul de fumat vine cu o serie de complicații: ce să faci cu mâinile când ieși la suc/bere cu prietenii, cum să omori zece minute de așteptare, cum să te calmezi după ce un coleg cretin îți pasează un task urgent exact când te pregăteai să pleci acasă și multe altele. Cel mai rău însă mi se pare mâncatul obsesiv-compulsiv.

Probabil că gura simte nevoia de activitate (Freud avea parcă o teorie în sensul ăsta...) și de-aia înlocuiește pe nesimțite trasul din cancer-stick cu mestecatul până te dor fălcile. Ar fi interesant de urmărit dacă există o relație direct proporțională între numărul de țigări consumate de subiect și cantitatea de snacksuri îngurgitate în perioada de cleansing, dar n-am avut timp și ocazia să studiez fenomenul în amănunt.

Nu cred însă că greșesc atunci când afirm că (mai) toată lumea care s-a lăsat de fumat are pe urmă o problemă cu greutatea. Lucrurile se petrec în felul următor: decizi că te lași de fumat, de data asta pe bune. E greu, numeri orele, marchezi zilele pe calendar. Ai craving-uri severe, în primele săptâmâni ale nou-cultivatei abstinențe te trec toate transpirațiile gândindu-te obsesiv la țigări, noaptea visezi că le sudezi, dimineața te scoli panicat că te-ai chinuit degeaba, negociezi continuu cu tine („doar un fum și gata”/ „nuuu, știi doar că un fum devine o țigară și pe urmă un pachet” / „te rog, numai un fum și pe urmă gata, jur” / „nu, nu, nu”), îți dau lacrimile (mă rog, mie mi-au dat...) când vezi oameni fumând câte-o țigară pe stradă. Eh, și după toată lupta asta cu tine din care ieși cam paradit dar, cu puțin noroc, semi-eliberat de dependența de tutun, taman când te consideri oarecum la liman și îți sufleci mânecile gata să te delectezi cu deliciile unei vieți cu mai puține toxine administrate voluntar, realitatea îți trage una tare peste ochi: ai cel puțin 5 kg. în plus.

De reținut că vestea vine pe un fond sensibil. Ești oarecum debil și vulnerabil după lupta epuizantă cu țigările, despre care ți-ai imaginat că-ți vor strecura un pachet până și-n coșciug. Așa că te apucă disperarea. Te gândești: păi dacă m-a mâncat în fund? Nu-mi era mai bine cu țigările?? If it ain't broke, why try to fix it?? Crizele de nervi si de depresie pe care această dură constatare le provoacă inevitabil îi determină pe cei mai mulți să dea naibii traiul sănătos și își aprindă o țigară, aducându-și subit aminte de vreun bunic care a fumat până la 90 de ani și n-a avut nimic. Eu, masochistă fiind, am optat pentru cealaltă cale: împăcarea (sanchi! dar așa scrie în revistele de pop-psychology) cu noua mea imagine corporală devenită brusc caraghioasă pe alocuri, alocarea unui timp pentru regruparea mentală și-apoi contraatacul: sportul și dieta. Ceea ce, pentru o sedentară dependentă de ciocolată (aren't all women?), face situația cu atât mai sumbră.

Sunt convinsă că mulți dintre voi și-au dat deja seama că acest post a fost inspirat de propunerea unei amice de-a pleca iar un week-end la mare. Ar fi fost tare plăcut dacă sezonul costumelor de baie nu m-ar fi prins în plin război cu ravagiile ronțăielii ca o disperată, dar asta e. În viață cică trebuie să iei partea bună a lucrurilor (?!??).

Într-o cu tot altă ordine de idei, mor după Gavin DeGraw. În general dar și în particular. Ultimul lui album (Free) mă invadează prin urechi, doboară orice opoziție, îmi înfășoară creierul, îmi îmbânzește inima, îmi înmoaie genunchii. Dacă nu aveți ceva mai bun de făcut... give it a shot. Hard-core rockerii să ia aminte că acest album ar putea fi considerat, de rău-voitori desigur, a total chick flick (mă rog, echivalentul său în lumea muzicală), dar zău că nu e.

Angoasă

Trece odată naibii criza asta?

Trebuie neapărat să-mi schimb jobul și încep să-mi pierd răbdarea.

Manifest contra liftierelor

Ieșitul din casă echivalează în România cu o aventură. Orice se poate întâmpla, în special în jungla manelizată a capitalei, unde înveți de mic că adaptarea înseamnă răbdare, inovație, umor. La noi poți intra oricând în contact cu secvențe din alte secole sau lumi, cu un farmec aparte. Spre exemplu, cu liftierele.

Istoria apariției lor ca specie mi-e necunoscută, admit. Poate știind-o, le-aș înțelege mai bine conduita, aș ghici pârghiile pe care trebuie să le acționez pentru a comunica cu ele. Dar Wikipedia nu știe, așa că sunt pradă ușoară pentru aceste femei călite în meserie.

Nu pot decât să-mi imaginez, să speculez. Probabil că pe vremuri oamenii se încăierau în lifturi, copiii nesupravegheați se jucau cu butoanele până le blocau, așa că o minte înțeleaptă a decis: să luăm cele mai nesimțite scârbe pe care le putem găsi și să le dăm de lucru.

Știrea s-a răspândit cu repeziciune în rândul tuturor scandalagioaicelor încruntate, veșnic amorsate, cu replici răutăcioase mereu gata pe vârful limbii. Lipsite probabil de alte surse de venit mizer dar prea leneșe ca să facă altceva pentru un trai mai bun, clonțoasele au răspuns apelului și și-au preluat posturile strategice. Exponate spectaculoase pot fi în continuare observate în biotopul lor practic necontaminat de contemporaneitate, în special în institutii de stat cu trafic mare de vizitatori unde au ocazia de a juca tontoroiul pe nervii a mii de persoane în fiecare zi.

Vizitatorii din viitor (dupa Ungaria înspre vest) care observă o femeie revărsată pe un scaun în lift pot crede poate ca aceasta este o persoană suferindă care își caută un sprijin până la destinația dorită. Greșit! Macramé-ul din poală, sticla de plastic din colț cu etichetă scorojită și plină cu apă, halatul de molton scămoșat și mai ales privirea superior-batjocoritoare cu care măsoară din cap până-n picioare toate persoanele din raza lor vizuală sunt indicii suficiente pentru a fi siguri că se află față în față cu unul dintre ultimele exemplare ale acestei veritabile caste profesionale.

Liftierele sunt persoane agresive, probabil având nevoie de această abilitate întru performarea optimă a jobului lor complex, care numai pentru neinițiați pare a se limita la apăsatul pe butoane. Ele organizează personalul auxiliar, triază călătorii, dau lecții de viață și comportament în spațiul lor sacru, liftul. Liftierele sunt persoane importante, pătrunse de caracterul vital al misiunii lor pe pământ și au o atitudine care ar reprezenta o lecție de statură morală și pentru un neurochirurg. De altfel, liftierele subliniază importanța rolului pe care îl joacă în cadrul mecanismul cosmic mai larg cu orice prilej, fie unul oferit accidental de amărâții din lift, fie creat de ele special în acest scop.

Așa că după ce ai așteptat 15 minute mila unei liftiere să își facă naibii datoria și să te petreacă cele 10 etaje pe care trebuie să le urci a treia oară pe ziua respectivă și nu te mai țin plămânii la alt sprint pe scări, după ce îți inghiți replica în fața disprețului cu care ești informat că nu poți urca acum ci trebuie s-o aștepți să ducă mai întâi pe naiba-știe-cine-și-de-ce-are-prioritate-în-lumea-ei, atunci nu-ți mai rămâne decât un sigur lucru de făcut. Odată ajuns la destinație, aștepți ca ușile să se închidă și liftul să o ia din loc ca tu să începi să bați cu toată puterea cu o cheie în ușa metalică, neîntrerupt până simți că ai amorțit. Ecourile urletelor isterice pe care le receptezi prin puțul liftului vin ca un adevărat balsam care anulează toată enervarea de mai devreme și care îți permite să te învârtești pe călcâie din nou proaspăt, gata de următorul război ridicol pe care aproape sigur ziua ți-l va aduce.

Lucruri care nu mi-ar fi lipsit

Zi grea, agasantă, până și cel mai mic lucru cere un efort dublu comparativ cu o zi normală. Orele alunecă disprețuitoare, iau cu ele insignifiantele victorii și aduc în schimb noi îndatoriri.

Simt mici broboane de apă cum se formează la rădăcina bretonului, în ritmul asta și nasul îmi va deveni lucios în câteva minute și nimic nu mă jenează mai tare decât un nas lucios. Mă simt brusc murdară, merg cu privirea în pământ.

Prin toată alergătura, înregistrez fragmente ce-mi rămân întipărite în minte ca poze-ntr-un album.

În vizită la spital. O femeie în vârstă e adusă din sala de operații goală până la brâu. Cu un cearșaf mototolit îngrămădit în jurul taliei nu mă îndoiesc că o pală de vânt ar pune-o într-o situație delicată. Îi vedem toți foarte bine formele pline, pielea curată, aproape translucidă. Abia în salon rudele care o asteaptă se grăbesc să o acopere. Brancardierul împinge mecanic patul mobil, asistenta se îngrijeste impasibilă de perfuzie.

Alături, o altă pacientă profită de apariția personalului pentru a se plânge de dureri. Și ea a fost operată, un bandaj imens îi maschează bazinul iar pe pat se văd picături de sânge tulbure. Asistenta plutește, o asigură din zborul ei nestingherit printre paturi că durerile sunt absolut firești. În alt context, i-aș da dreptate.

Mult mai târziu, pe stradă. O femeie poartă pantaloni trei-sferturi, expunându-și degajată gambele pe care părul negru, des si aparent țepos voalează varicele. E foarte încruntată, dar mă îndoiesc că alege mental cea mai bună soluție pentru epilare.

Agitație pe un refugiu de tramvai. O doamnă corpolentă blochează coborârea călătorilor, în ciuda căldurii, înghesuielii și proastei dispozitii generale. Unui bărbat care se pregateste să coboare manevrând cu finețe un cărucior îi sare țandăra: „Faceți vă rog loc la coborâre! Doamnă, se coboară înainte să urcați!”. În ciuda zbuciumului creat, a tensiunii crescânde, femeia nu cedează un centimetru. Picioarele sunt pe refugiu, dar brațele sunt hotărât încolăcite de bara de sprijin. Înverșunarea i se citește pe chip, nimeni nu mai insistă. Barbatul îsi face loc cu greu, iar ea țâșnește înăuntru. Spera să prindă loc, așa că rânjesc larg când observ că nu găsește scaun liber.

Tresar: nu e nici prânz măcar.

Gândirea negativă

A. este, și aici o să vă rog să mă iertați de expresie, în rahat cu banii. Rău de tot, la modul că și-a pierdut serviciul, n-o angajează nici naiba – ea speră că doar pe motive impersonale, de criză – iar banii albi strânsi pentru zile negre au fost mereu numai o vorbă din bătrâni. Noroc cu soțul, altminteri... probleme!

A. este însă ceea ce cred că peste ocean s-ar numi a winner. Are atitudine. E pozitivă și încrezătoare-n steaua ei. Sigur, admite că vremurile sunt mizerabile, că e greu după pantofi de 1000RON să faci brusc trecerea la espadrile de 30RON. It really sucks. Cu toate acestea, fruntea nu pleacă. Vede totul doar ca o etapă. Câteodată ești pe val, alteori pe burtă. Indiferent de poziția corporală curentă, îți rămân întotdeuna caracterul și plăcerea intactă a unei cafele, a unei iubiri, a unui film bun. Ceva ce românii din jurul ei nu par să priceapă și pace.

”Vai, faaaaatăăă, da’ cum te descurci? Vaaai, ce nasol de tine. (Bine că io n-am probleme, apropo să-ți arăt pe urmă ce super rochie mi-am luat). Da’ ce-o să faci? Nț, nț, nț, ce aiurea.” Și tot așa, și azi și mâine, neajutând prea tare după cum probabil intuiți. „Da’ dacă te îmbolnăvești?”, „Dacă ți se sparge o țeavă?”, etc. Punem răul înainte, ca să otrăvim și picul de seninătate rămas. Să fim siguri că nu ne scapă fir de optimism și voie bună.

A. își apără pozițiile de săptămâni în șir, în ciuda acestui vibe negativ. Dar parcă în ultima vreme o umbră i s-a pus pe față. Râsul ei devine rictus, dimineața se trezește tot mai târziu. Pentru că, după avalanșe de gânduri negre, at least some of them will stick. Chiar, ce-ar fi dacă mâine îmi rup un picior? Dacă nu-mi găsesc de muncă până la anul? Dacă bărbati-miu își ia lumea-n cap și fuge cu vreo fufă?? Neliniștea se instalează, somnul remontant s-a dus la naiba. Ochii fixează toată noaptea când tavanul, când cifrele fosforescente ale ceasului de pe noptieră, când muntele de om năruit de muncă de lângă ea.

Și-uite așa, gura bate curu’ (iertare iar, azi sunt o nedelicată), din păcate cel mai adesea partea dorsală lovită fiind a altcuiva. După cum ar spune Peculiara, pam paaam!

Bunătăți pierdute

Câtă cruzime să inventezi înghețata cu alune și caramel în exact aceeași epocă în care sexy înseamnă să fii scândură, cel mult o scândură cu fund și sâni. Ce tragedie să nu îți poți lăsa papilele gustative într-un delir orgasmic atât de tangibil, atât de facil, oh nu, în zilele noastre o mărime a echilibrului interior a devenit controlul impulsurilor alimentare. Pe undeva de înțeles, mă trage de mânecă rațiunea, mă uit în jur și mai toată lumea pare cotropită de punguțe adipoase și colăcei inerți, îmi imaginez degetul arătător palpând rontunjimile vizibile și văd unghia pierzându-se între pliurile pielii, alunecând in carnea moale ce nu opune rezistență. Grăsimea înconjoară ca un șarpe trădător coapse și burți, cureaua nimicește farmecul ambelor sexe pentru că taliile bine desenate sunt tot mai rare, surplusul sugrumat se revarsă în lături, mai mult sau mai puțin vizibil. E o luptă dură în care nimeni nu câștigă la nesfârșit, dacă aș fi CEOul unui mare concern farmaceutic aș investi masiv în pastila care taie pofte sau care arde calorii în timp ce ne uităm la televizor. Omul modern e unul static, trebuie voință serioasă ca să faci sport adevărat, și oricât sport ai face tot trebuie să înveți să spui nu ciocolatei, prajiturilor, cremei de zahar ars, grăsimilor, chipsurilor, fursecurilor, fructelor confiate, croissantelor, alunelor, migdalelor, fisticului, bomboanelor, vinului, berii, sosurilor, cartofilor prăjiți și biscuitilor cu unt și, și, si, motiv de veșnică tristețe mereu zgândărită de vizita la magazin.
Ei poftim, acum mi-e foame.

How low can you go?

Mă știți doar, nu scriu posturi despre ce-am văzut la televizor, dar de data asta pleznesc! Cum stăteam eu și zapam, deodată ințepenesc: Madalin Ionescu moderează o dezbatere pe tema - și acum prindeți-vă bine de ceva fixat în podea sau perete - „Nikita: a murit sau joacă teatru?”! Poate citez inexact, însă ideea era neîndoios aceasta. Întelegeți ce spun? O mână de oameni, inclusiv un travestit in deep need of attention (și căruia aș vrea să-i adresez un sfat pe această cale: fă ceva cu sprâncenele alea!) își exprimau pe rând opinia vis-a-vis de dispariția (?!?!) Nikitei. Nu mi-este foarte clar cine e Nikita și de ce a ajuns o persoană publică. Am înțeles demult că manelizarea si otevizarea țării reprezintă un fapt, iar Dan Puric nu va face veci pururi audiența unei fuste ridicate în direct, indiferent cât de strigător la cer ar fi asta. Că doar n-om fi toți elite, cineva mai trebuie să dea și cu mătura! Dar în a face pariuri în direct (!) despre o femeie însărcinată cu profil standard de unfit mother - amănunt care scapă analizei scrutătoare a formatorilor de opinie - care amenință cu sinuciderea (?!??!!) și apoi nu mai răspunde la telefon (?!?) ceea ce îi pune pe realizatori pe gânduri că femeia respectivă chiar și-a pus amenințările în practică (!!??) sunt atâtea lucruri in neregulă incât m-au apucat pandaliile! Cât de idiot să fii? Cum să faci o asemenea emisiune, să adopți o mină gravă în timp ce expui motive pentru care ipoteza morții Nikitei nu este una fezabilă? Cum să te uiți la așa mizerie? S-au terminat subiectele pe lumea asta? Concluzionez așadar, după ce săptămâna trecută am surprins tot la emisiunea cu pricina un fragment de discuție între o vrăjitoare acuzată de șarlatanie (no shit!) și clienta reclamantă, că emisiunea dlui. Ionescu este o porcărie stupidă care ar stârni până și mila spărgătorilor de semințe cu unghii negre din ultimul colț al Ferentarilor.

Looks matter

Bietele romance, majoritatea arata jalnic.

Stiu ca se spune ca romancele sunt frumoase si partial sunt de acord. Da, natura este de multe ori generoasa cu ele iar obezitatea mai are cativa ani (deloc multi) pana cand va intra si la noi in Top 3 al celor mai raspandite afectiuni.

(Ce minunat diagnostic al lumii de astazi obezitatea, aceasta pandemie moderna self-inflicted.)

Desigur, saracia isi are rolul ei si functioneaza ca o explicatie pe cat de evidenta pe atat de cuprinzatoare. But make no mistake about it: prostul gust e marele autor al ororilor pe care le vedem pe strada si in media. Stridenta ca supracompensare a desavarsitei nesigurante de sine sau expresie exacerbata a nevoii de atentie; preluarea complet gresita, ridicola si rizibila a tendintelor; absenta stilului personal explica majoritatea faux-pas-urilor pe care le intalnim la tot pasul, fie ca e vorba de haine, machiaj, incaltaminte sau accesorii.

Sport?! Hai sa fim seriosi. Merge si o infometare, ne facem cat o vaca dupa, dar ce conteaza daca intre timp am prins un prost.

Pe de alta parte... la ce bun sa te ingrijesti? Uneori te mai apuca lehamitea. Masculii nu o duc deloc mai bine decat doamnele, dimpotriva. Cand iti atarna lantul de 500g la gat si ai uitat sa faci dus, nu prea ai o opinie despre strasurile aplicate pe unghii.

Suedezele sunt splendide. Majoritatea polonezelor iti taie respiratia. Iar rusoaicele sunt disperate. Ar fi bine ca romancele sa se trezeasca naibii la realitate.

Iar m-am enervat!

Intrebarea mea de astazi este scurta si clara: cum ajung atatia boi in pozitii sus-puse? Cum e posibil ca toti retardatii incapabili sa emita macar un pui de idee proprie castiga salarii fabuloase, vad toata lumea pe banii altora si dau sfaturi din varful buzelor celorlalti?

Ma lovesc cel putin o data pe saptamana de un nou bou. Boul ultimelor zile a adunat cu mult peste 60 de trandafirasi in buchetelul vietii, de ce nu se pensioneaza odata in ma-sa nu stiu dar banuiesc (in afara jobului nu da nimeni niciun scuipat pe el) si imi explica el mie, de la mii de kilometri distanta, ce ar trebui sa fac. Asta in conditiile in care eu fac ceea ce fac de ani buni si cu rezultate notabile, iar el doar preia informatiile de la mine si altii ca mine si le prelucreaza mai departe. Ceea ce ii asigura traiul placut descris mai sus.

Si atunci, vin si intreb: cum naiba isi imagineaza that old fart ca imi poate explica el mie ceva? Si totusi, omul e imperturbabil in discursul lui nesolicitat si neincurajat, adora sa se auda vorbind minute in sir fara intrerupere. Cand ii spun ca nu sunt de acord cu el, ramane usor perplex, e evident o varianta de raspuns pe care nu a anticipat-o (desi fac asta destul de des cu el, o capacitate minima de adaptare la realitate ar trebui sa il pregateasca pentru o noua reactie de respingere din partea mea), ezita aproape nesesizabil, tace cateva secunde (binecuvantata fie linistea!), dupa care isi reia ideea de mai inainte, fara niciun fel de ajustari.

Si ma mai intreb ceva: cum e posibil sa nu-ti dai seama ca esti prost?! Adica, unii oameni obiecteaza, iti aduc contraargumente, evenimentele te contrazic. Si tu continui sa fii un bou. Cum reusesti? Vorba 'ceea: what's your secret?

Ma scot din minti toti acesti boi care nu pricep si imi complica mie viata. Imi imaginez ca toti bancherii vinovati de criza cu care ne luptam (noi, aia cu cap) erau fix pe tipicul astuia.

Ezitare

Ma enerveaza ca nu pot sa imi dau mereu seama daca e cazul sa fiu draguta cu unii oameni sau nu. Oricat de buna as fi la "citit" oameni, nu ma pot baza pe o impresie de moment. Si daca nu pot fi sigura si vreau sa evit dubii sau remuscari post factum, ma simt obligata sa fiu amabila cu mai toata lumea. Si astfel imi creez zeci de obligatii care imi mananca din timp si energie si nu mai am resurse pentru lucruri mai importante. Ce cuvant urat, "obligatii". Uite-asa ma invart in jurul cozii de vreo 2 zile si nu stiu ce sa fac.

Bleah!

Incep sa fiu din ce in ce mai iritata si mai dezamagita de frecventa, plasticitatea si intensitatea crescanda a limbajului sub-urban adoptat tot mai des de catre bloggerii din Romania.

Sigur ca inteleg ca blogul reprezinta pentru fiecare dintre noi un colt de Hyde Park virtual, unde esti liber sa spui (aproape) orice iti vine la gura. Dar ca de obicei principiul sanatos al libertatii de exprimare este gresit aplicat de majoritate. Inteleg ca un "in p.. mea" bine plasat face uneori cat 1000 de cuvinte, actioneaza ca o supapa si poate provoca hohote de ras. Dar sa fim seriosi, asta nu poate fi o strategie de exprimare pe termen lung si nu va inlocui niciodata substanta. Plus ca ceea ce are efect in limbajul oral nu poate fi totdeauna transpus ad literam in scris.

Noi romanii avem o relatie bolnava cu critica; nu stim nici sa o facem, nici sa o primim. Daca acuzi pe cineva de ceva si folosesti prilejul pentru a aduce in discutie organe genitale, rude si excremente, asta nu te face sa ai mai mult impact. Dimpotriva, scazi in ochii mei si iti reduci credibilitatea.

Ah, si am mai remarcat un lucru. In ultima saptamana, am citit cel putin 3 posturi ale unor autori diferiti in care eram asigurata ca ideea prezentata le-a venit in timp ce erau pe WC. Extrem de gretos. Nu ma intereseaza ce face nimeni pe buda, multumesc frumos.

Din lumea afacerilor

Nu am un MBA, de fapt n-am nici macar un master. Am vrut sa fac unul, candva, undeva, dar n-a fost sa fie. Nu am fost sa-l vad pe vreunul dintre marii (oare?) speakeri internationali care au venit si la Bucuresti pentru a ne explica intr-o dupa-amiaza cum functioneaza economia mondiala. Nu le citesc cartile, desi sunt convinsa ca as avea de invatat din ele, pentru simplul motiv ca prefer sa imi petrec putinul timp alocat lecturii citind literatura. In genere, implicarea mea in mediul privat al afacerilor e destul de discreta, o iau ca pe un ceva necesar supravietuirii, exact ca mersul la hypermarket, pentru ca mi-am dat seama de ceva timp ca daca ma apuca 40 de ani facand extra-hours, avand meetinguri, organizand pitchuri, promovand branduri sau avand interviuri, s-ar putea ca intr-o dimineata sa-mi iau lumea in cap fara vreun preaviz sau sa am un inexplicabil accident in drumul spre munca.

In ciuda acestor fapte care probabil intr-o tara normala, nimic mai mult!, m-ar condamna la mediocritate, in aceasta murdara si stupida comunitate de afaceri, populata de umflati care au descoperit apa curenta doar de cativa ani incoace, se pare ca ies in evidenta prin ideile mele stralucite (??!?!), care m-ar putea propulsa catre o exceptionala cariera de consultant pentru afaceri. Cel putin pentru companiile locale.

Ca sa intelegeti mai bine de ce uneori ma urmareste pregnant senzatia de impostura, va dau mai jos cateva exemple de astfel de idei cu care starnesc valuri:

-Nu vei creste niciodata deasupra genunchiului broastei fara sa investesti. Niciodata, ti-e clar? Nu sunt rautacioasa, nu sunt pesimista, iti semnalez un fapt. Da, nene, mai intai trebuie sa bagi banu ca sa ai o sansa sa iasa mai tarziu. Oricat iti vei hingeri angajatii, oricat de isteti si motivati ar fi acestia, chiar presupunand ca ii platesti regeste (utopie, dar fac presupunerea de dragul argumentului), dincolo de un punct.... s-a terminat. Asa ca trebuie sa alegi. Aspiri catre liga mare sau renunti la fitze si ambitii puerile. E indecent sa fantazezi la momentul in care Google va veni la tine sa iti cumpere afacerea ta de 2 bani, cand notiuni si practici elementare precum business plan, buget de marketing sau cash-flow forecast iti sunt perfect straine. Si pe urma te dai de ceasul mortii ca e statul un bandit si te miri ca te-a prins criza cu pantalonii in vine.

- Construieste relatii pozitive si de durata! Comunica. Vorbeste, exprima-te, fii politicos si mai ales asculta. Fa asta in mod constant, cu angajatii tai, cu clientii, chiar si cu cei nemultumiti. Mai ales cu cei nemultumiti. Daca stai ca boul, pardon, ca strutul, cu capul in nisip si refuzi sa privesti ce e fix in fata ta, se cheama ca te condamni la repetarea unor greseli, care te vor conduce intr-un final la esec. Iti garantez, desi nu stiu cat intelegi, tare mult mi-as dori sa poti pricepe si sa nu ma mai privesti cu ochii aia umezi si lipsiti de stralucire.

- Deschide-ti mintea! In ziua de azi trebuie sa fii mobil, adaptabil. Accepta noutatea, inovatia, calea ocolita; incearca sa tii pasul cu lumea. Daca ti se pare ca e amuzant sa faci misto de toate functiile alea din Excel, ar fi mai bine sa te retragi.

Ma opresc aici, desi e foarte posibil sa mai revin asupra subiectului.

Toata lumea ridica in slavi nou-creata patura de mijloc din societatea romaneasca. Imi pare rau sa imi manifest scepticismul si in aceasta chestiune, dar acest strat social vedeta a momentului e formata intr-o proportie ingrijoratoare din "caldicei" cu o viziune de business de maimuta proaspat coborata din copac si impermeabila la sfaturile oricarui guru, cu o etica profesionala care ar ingrijora si mafia italiana. Si foarte multi sclavi moderni; ii poti contacta oricand pe blackberry, pacat ca nu ai ce sa discuti cu ei.

Orasul urat mirositor

M-am abtinut cu greu sa nu intitulez acest paragraf "Tara urat mirositoare"; asta pentru ca in adancul inimii nu mai cred ca prudenta in fata generalizarilor negative vis-a-vis de acest locsor in care vietuim mai are vreun fundament. Dar fie, hai sa conservam la bonne volonte, chiar daca prin intermediul perfuziilor si al respiratiei artificiale.

Orasul asta pute. Eu scriu gandindu-ma la Bucuresti, dar poate unii dintre voi puteti inlocui numele cu oricare altul. Pute la propriu. Eu, care cedez nervos la traficul din oras, incerc sa merg cat mai mult pe jos si asa simt. Daca acum cativa ani ideea de a parcurge pe jos 1-2 statii de tramvai mi se parea de-a dreptul bizara, mai nou consider ca un drum de 15 min. in pas alert e un fleac. Experienta pietonala insa, in acest oras ignorat de administratii, batjocorit de locuitori, mutilat cu ferocitate pentru urmatorii 300 de ani de comunism, este un act de curaj care nu are cum sa ramana nesanctionat.

Numai astazi am evitat in ultima clipa un les de pisica, o paleta extrem de variata ca forme, culori si se pare, consistenta, de excremente (sper ca nu cititi in timp ce mancati! stiti doar ca nu e sanatos deloc) si ca de obicei mi-am tinut respiratia trecand pe langa vreo 2 curti cu gard inalt care emana niste miasme greu de imaginat, in pofida caselor boieresti (banuiesc ca azi le zice vile...) pe care le apara... de oameni curati, presupun.

Si asta intr-un drum relativ scurt, prin centru, pe strazi umblate. Despre senzatia violenta de voma pe care mi-o provoaca foarte multi oameni cu care se intampla sa intru in contact si care se apropie suficient cat sa le remarc parul lipit perfect de teasta cu sebum si sa le simt duhoarea de transpiratie sau respiratiile care ma fac sa cred ca le-au murit sobolani in gura si nu-i ridica nimeni de multe saptamani, ei bine, despre problemele bucurestenilor cu igiena personala, poate intr-un alt incantator post.

Miros oribil pretudindeni. In casa scarilor, in majoritatea blocurilor in care am calcat vreodata. In lift. In metrou. In sali de asteptare. Pe strazi. La munca. La cinematograf.

Nu pricep si pace cum e posibil sa ne prefacem ca suntem toti niste isteti si niste profesionisti, mandri nevoie mare, cand noi suntem blocati in probleme simple, ce tin de apa si sapun. Parinti ce le reproseaza copiilor ca s-au sacrificat pentru ei, dar n-au stiut sa ii invete sa spele. Jalnic.

Si ce se intampla cand intram in contact cu ceva ce pute? Ni se face sila.

Parole, parole, parole

Cu toate motivele mele de suparare, tristete sau furie cotidiana, fac eforturi considerabile de a nu-mi varsa nervii si pesimismul in capul niciunui nevinovat. Sunt, chiar daca voit si uneori numai aparent, dispusa sa ascult opiniile tuturor celorlalti, sa fiu amabila, politicoasa si pe cat posibil, toleranta. Fac conversatie, incurajez, propun, aleg. Ce mai, uneori sunt mandra de mine.

Oamenii cu care am insa de-a face vorbesc extrem de mult si de cele mai multe ori complet aiurea. Sau incep OK, dar curand, intaratati cumva de rabdarea si politetea cu care i-ai invitat sa se exprime, se lanseaza in cele mai plictisitoare si enervante insiruiri de banalitati sau non-sensuri. Se auto-alimenteaza, fetele se congestioneaza, tonalitatea creste. Tacerea ta e gresit interpretatata drept acord, uimire admirativa sau meditatie la tema discutata. Oamenii isi pierd simtul critic si al ridicolului atunci cand e vorbea despre ei, chiar si cei putini care altfel trec drept ageri si sprinteni la minte.

Vorbirea, acest divin instrument de care dispunem dupa bunul nostru plac, este mult prea des folosit gresit sau irosit. Asa ca, pentru toti cei care nu stiu cand sa isi mai tina naibii gura si sa gandeasca inainte de a scoate porumbelul, le amintesc atat: "mai bine sa taci si sa lasi impresia ca esti prost, decat sa vorbesti si sa inlaturi orice indoiala".