I'm back!

Salut! Imi pare rau ca in ultimele zile (saptamani chiar) am fost mai mult absenta. N-as vrea sa ingros randurile, si asa destul de consistente, de bloggeri proaspeti care renunta incet-incet la incercarea de a scrie constant. Adica de a tine cu adevarat un jurnal online al propriilor ganduri si trairi. Ca doar asta este blogul, nu?

Dar constat ca asa se intampla de cele mai multe ori. Oamenii incep un blog si apoi... din multe motive renunta ulterior. Sunt sigura ca daca i-am lua la intrebari, autorii nu ar eticheta gestul lor ca abandon :)) ci mai degraba ca 'postari mai rare', 'lipsa de timp' etc.

Bun. Timpul e cu siguranta un element care explica, cel putin partial, rarirea interventiilor unui blogger. Dar mai sunt. Referindu-ma la experienta proprie si la tendintele pe care le-am avut recent, as enumera si senzatia de inutilitate. Deziluzia. Scrisul e o forma de terapie, aici sper ca sunteti de acord cu mine. Fie ca scrii sub plapuma in carnetelul tau secret, pe un site binecunoscut sau literatura in cel mai conventional sens al cuvantului, cred ca toti scriem pentru ca vrem sa schimbam ceva, fie macar doar starea noastra de moment. Si uneori ti se pare ca efortul de a insira cuvinte nu merita.

Alti bloggeri cred ca renunta pentru ca a 'tine' un blog e mai greu decat te-ai gandit la inceput. Ca sa scrii, fie si nimicuri, trebuie sa faci un efort, sa fii atent la ce se intampla in jurul tau si cu tine, sa selectezi ce ti se pare mai interesant (pentru tine sau pentru public?) si apoi sa te concentrezi pe forma pe care o vei da. Or evitarea efortului in schimbul confortului zace inscrisa (sic!) in zestrea noastra genetica.

Zilele astea n-am prea mai scris, dar am citit mult. Carti, reviste, ziare si bine-nteles, bloguri. Multe sunt zero, in ciuda popularitatii. Am descoperit insa si cateva bloguri noi, care imi plac mult. La un moment dat o sa-mi improspatez semnificativ lista celor pe care le urmaresc si pe care vi le recomand.

Care este prima scriitura care va vine in minte si despre care va amintiti ca v-a dat un pumn in stomac? Poate fi carte, articol, maxima scrijelita pe zid, nu conteaza.

Cupluri

Ar fi atat de multe de spus despre ele. Dar azi ma voi referi la un singur lucru.

Mi-am dat seama recent ca nu cunosc decat un cuplu pe care il banuiesc de fericire, pardon, gresit spus, de armonie autentica. Restul "familiilor", cu sau fara urmasi, aflate in faza pre sau post-contractuala, ma fac sa ma indoiesc puternic de faptul ca iubirea exista cu adevarat.

Nu cred ca poti iubi deplin si sincer pe cineva daca nu te iubesti intai pe tine. Daca nu te placi, nu te respecti, daca nu te cunosti bine, inainte de orice altceva. Atata vreme cat vei fi preocupat(a) de ce cred ceilalti, de valorile pe care cei din jur tind sa ti le impuna si tu nu ai taria si integritatea de a alege pentru tine, cand iti pierzi reperele, esti avid(a) de afectiune sau atentie.... este practic imposibil sa ai o relatie adevarata. Adica sa si dai, nu numai sa primesti. Sa il simti pe celalalt, sa renunti la egoism, sa te simti mai liber(a) alaturi de cel ales/cea aleasa si nu mai conditionat.

As vrea sa cunosc, chiar de la distanta, cupluri frumoase, reale. M-am saturat de imitatii si minciuni ridicole.

Banii

Prima oara am aflat ca oamenii isi arata adevarata fata atunci cand au de-a face cu bani cand eram de fapt mult prea mica sa inteleg. Se intampla pe cand inca purtam pampoane in par, iar autoarea revelatiei a fost invatatoarea mea de atunci. O femeie cu o personalitate puternica, prea puternica pentru a se face placuta, care dadea nastere la valva si discutii. Ea ne-a spus atunci, clasei de pici si fetite aflate inca la varsta papusilor si care o priveau cu un amestec de admiratie, teama si nedumerire ca 'oamenii se vad cel mai bine la bani'.

Am uitat practic aceasta mica lectie de viata pana cand mult mai tarziu, propriile-mi experiente au venit sa sustina asertiunea doamnei cu pricina. Astazi sunt mai convinsa ca oricand ca a fost una dintre cele mai limpezi, sintetice si utile invataturi care mi-a fost predata vreodata. Initial, cantarind valoarea de adevar a acestei afirmatii, ma gandeam ca numai sume importante - de la zeci de mii de valuta forte in sus - ar putea determina pe cineva sa-si compromita imaginea, in ochii celorlalti si mai ales in cei proprii, pentru lucruri materiale. Va imaginati socul pe care l-am resimtit atunci cand am constatat contrariata ca de fapt, atunci cand esti zgarie-branza, te dai in vileag si pentru cateva monede.

E extrem de simplu si se vede din avion, daca ai o clipa ragaz pentru a observa conduita celor din jur. Am avut, de exemplu, pe vremea cand castigam o suma echivalenta cu pretul unui cartus de tigari, o sefa care ma trimitea constant sa ii cumpar diverse de la magazinul de la colt uitand sa imi dea banii necesari sau amanand la nesfarsit momentul in care se va duce, in sfarsiiiit, pana la bancomat ca sa scoata niste cash. Un coleg care in ciuda salariului de multe mii de euro pe luna, manca in fiecare zi sticksuri si iaurt. Evident, acelasi coleg ciugulea cu pofta, la orice ora, din mancarea tuturor celorlalti colegi si pandea resturi in bucataria comuna. Am cunoscut persoane care au venituri considerabile si familii mai mult decat instarite, dar care tin cu dintii la o dobanda infima acordata lunar de banca sau care s-ar imbolnavi daca vreodata ar fi siliti sa lase un bacsis normal. Si tot asa.

Se intampla doar la noi? Sunt romanii atat de hamesiti dupa zeci de ani de comunism (=privatiuni) incat mancatul de sub unghii si 'ciupelile' au devenit niste strategii de supravietuire si adaptare inscrise in genele noastre? Experienta m-a convins ca statistic vorbind, exista mai multi oameni... chibzuiti decat cei generosi - de ce? Voi ce parere aveti?

Asteptand

Rabdarea nu s-a numarat niciodata printre punctele mele forte. Stiu bine si incerc sa ma controlez si sa ma educ in acest sens. Imi stabilesc noi obiective de fiecare data cand putina-mi rabdare imi este pusa greu la incercare de-a lungul zilei: in magazin la coada, cand ascult pe cineva care nu are nimic interesant de spus, ori cand raspund la aceeasi intrebare cretina a 5a oara pe ziua de azi. Dar imi lipseste rabdarea cel mai mult atunci cand sunt nevoita sa astept.

Exista momente cand nu ai ce face altceva decat sa astepti. Ai facut tot ce tinea de tine, ai dat ce ai avut mai bun, acum trebuie sa astepti. Nimic mai neplacut. Asteptarea ma oboseste, imi consuma cele mai bune resurse, e ca un vartej care imi inhata energia si creativitatea. Gandurile mi se invart doar in jurul motivelor care imi prelungesc asteptarea - ganduri inutile, pentru ca motivele sunt dincolo de controlul sau macar de puterea mea de cunoastere. Asadar, nu voi sti niciodata in ce masura toata ipotezele pe care le cantaresc atent ore intregi se vor adeveri, care dintre ele se vor fi dovedit absurde. Asta nu ma impiedica totusi sa continui sa ma gandesc, iar si iar, sa ma perpelesc cand pe o parte, cand pe alta. Degetele bat darabana neincetat, ceea ce probabil explica senzatia ciudata pe care o am in ultima vreme in antebrate. Incerc sa imi ocup mintea si mainile cu altceva, sa umplu timpul si sa il fac astfel sa se scurga mai repede pana la mult-asteptatul deznodamant.

De exemplu scriu, la inceput cu speranta ca asta ma va mai linisti in mod miraculos, inexplicabil, la sfarsit cu dezamagirea ca starea mea e neschimbata.

Bad days

Sunt unele zile in calendar la care as renunta fara pic de regret. Zile complet gri, in care nimic nu se intampla cu adevarat. Ma trezesc greu, fara niciun chef. Cafeaua nu mai are efect, nu ma pot concentra, nu ma intereseaza nimic. Zile pe care le-as petrece sub dus, ascultand muzica in surdina, intr-o izolare deplina. Mi-e sila de discutiile sterile si oribil de plictisitoare din jurul meu, de lipsa de orizonturi si speranta a tuturor. Nu vreau decat sa dorm, suficient de mult si de profund incat sa scap de senzatia de sufocare, de neliniste, de tristetea imensa pe care o simt.