Pot fi, un el si o ea, doar prieteni? Nu vreau sa analizez exceptiile, desi sunt convinsa ca exista. Eu am avut cativa prieteni cu care ma intelegeam grozav, dar e adevarat ca pe la inceputuri, intr-un fel sau altul, fiecare dintre relatii a avut de depasit momentul atractiei; aceasta fiind insa de fiecare data unilaterala si nu de mare intensitate, nu a constituit o problema. Ma intereseaza foarte mult regula de baza, probabilitatea cea mai mare.
OK, admit ca e pe undeva natural, instinctiv sa evaluezi, macar ultra-superficial, atractivitatea fiecarui exemplar al sexului opus pe care se intampla sa il cunosti si eventual calitatea sa de potential(a) partener(a). Dar dupa... depasim momentul, nu? Sau nu? De la ce premise sa pornim? Sa ne cenzuram gesturile, pentru ca cel mai nevinovat poate fi gresit interpretat? Sa ma astept sa primesc avansuri nedorite? Sau sa continui sa cred ca barbatii si femeile pot fi doar amici?
marți, 6 ianuarie 2009
luni, 5 ianuarie 2009
Prieteni imperfecti
Sunt cam necajita (tipic pentru mine :)) ca toti prietenii mei sunt imperfecti! :)
Sa va explic. Tocmai mi-am dat seama ca eu am prieteni 'pe categorii': prietena cu care imi place sa merg la teatru si apoi sa impartim firul in patru; prietena cu care incerc restaurante noi, barfesc (daaa, barfim! ca doar femei suntem...) si care imi da cele mai bune sfaturi cand ma gasesc in incurcatura; prietena cu care discut despre religie si sensul vietii; prietena care imi explica ce se mai intampla in materie de cluburi; prietena-savant care isi face PhDul in State si care imi explica din perspectiva experimentala cate-n luna si in stele si care imi povesteste intamplari hazoase si inedite. Unele dintre ele nu se cunosc decat din povesti sau din vedere, iar unele nici nu se suporta. Ceea ce mi se pare inexplicabil, dar le priveste, cata vreme nu imi provoaca mie greutati.
Si imi dau seama ca atunci cand una dintre ele lipseste (sa zicem, in concediu in alta tara, fara roaming sau acces la email), raman o vreme cu o serie de subiecte 'neacoperite', 'nevorbite'. Ca nu pot s-o intreb pe artista cum sa procedez la ananghie, si nici pe savanta cu ce sa asortez noua mea fusta. Intelegeti voi.
Si uite asa... Nimeni nu e perfect :). Ma intreb... eu care dintre prietene oi fi pentru fiecare dintre ele? Cred ca m-as distra la culme sa aflu.
Sa va explic. Tocmai mi-am dat seama ca eu am prieteni 'pe categorii': prietena cu care imi place sa merg la teatru si apoi sa impartim firul in patru; prietena cu care incerc restaurante noi, barfesc (daaa, barfim! ca doar femei suntem...) si care imi da cele mai bune sfaturi cand ma gasesc in incurcatura; prietena cu care discut despre religie si sensul vietii; prietena care imi explica ce se mai intampla in materie de cluburi; prietena-savant care isi face PhDul in State si care imi explica din perspectiva experimentala cate-n luna si in stele si care imi povesteste intamplari hazoase si inedite. Unele dintre ele nu se cunosc decat din povesti sau din vedere, iar unele nici nu se suporta. Ceea ce mi se pare inexplicabil, dar le priveste, cata vreme nu imi provoaca mie greutati.
Si imi dau seama ca atunci cand una dintre ele lipseste (sa zicem, in concediu in alta tara, fara roaming sau acces la email), raman o vreme cu o serie de subiecte 'neacoperite', 'nevorbite'. Ca nu pot s-o intreb pe artista cum sa procedez la ananghie, si nici pe savanta cu ce sa asortez noua mea fusta. Intelegeti voi.
Si uite asa... Nimeni nu e perfect :). Ma intreb... eu care dintre prietene oi fi pentru fiecare dintre ele? Cred ca m-as distra la culme sa aflu.
sâmbătă, 3 ianuarie 2009
Amaraciune de inceput de an
Acum multi ani, urmam cursurile unui liceu de vaza din Bucuresti, alaturi de alti 40 de copii in aceeasi clasa cu mine. Da, erau vremurile in care, in clasele dinspre mijlocul alfabetului, erau la nevoie ingramaditi chiar si peste 40 de elevi.
Liceul era si ramane, fara indoiala, bun, desi este (si era si atunci) mult avantajat de comparatia cu celelalte. Un soi de chior cu oaresce aere prin tara orbilor. In fine. 40 de sufletele, parcurgand impreuna momentul cheie al definitivarii caracterului, alaturi de chimie organica si matematici pe paine. Eram extraordinar de diferiti ca provenienta, apartenenta sociala si posibilitati materiale; imi amintesc ca aveam un coleg pe care mama lui il ruga sa cumpere, la revenirea acasa, foi de placinta de la La Fourmi. Pentru mine, copil venit din unul dintre cartierele sarace si rau famate ale orasului, pentru care faptul ca trebuia sa schimb 2 mijloce de transport in comun pana la scoala reprezenta un progres remarcabil si un acces brusc la o lume nemaivazuta, si care nu avusese pana atunci niciun motiv sa intre intr-un supermarket, faptul in sine era un simbol desavarsit al vietii de huzur pe care imi imaginam ca familia respectiva o ducea.
Dupa liceu, ne-am raspandit care incotro. Unii dintre noi au optat pentru studii cu un profil total neasteptat, avand in vedere stilul liceului. Si asa cum se intampla de cele mai multe ori, treptat legaturile dintre noi au slabit, pana ce unele s-au dizolvat complet.
Recent, m-am intalnit cu totul si cu totul intamplator cu un grup de fosti colegi; impreuna, am incercat sa incropim o reuniune mai larga. Am aflat astfel ca multi dintre noi (adica ei), cred ca mai bine de jumatate, sunt plecati din tara. Nu cei mai isteti, pe aceia ii regasesc astazi in joburi (aparent) banale, ducand vieti (aparent) sterse, desi pot sa jur ca pareau meniti pentru mai mult. In schimb, copiii simpli, mai retrasi, mai tacuti, traiesc astazi in marile metropole ale lumii, au familii, pasiuni, ce mai, trebuie ca sunt niste oameni realizati.
Ma doare sa ma uit in urma si ma tem sa stiu ce impresie fac si eu astazi fostilor mei colegi. Mi-e cel mai teama sa nu constate ca m-am ratat, ca n-am facut nimic cu talentul, entuziasmul, optimismul pe care le aveam din belsug la 18 ani. Nimic, nimic, ba dimpotriva, cred ca le-am risipit, le-am investit prosteste in oameni surzi si directii infundate. N-am nimic cu care sa ma mandresc, nu m-am imbogatit, nu m-am infrumusetat, nu m-am maritat, nu am o afacere... nu prea par sa am nimic, in afara de dubii, regrete, un milion de reprosuri si intrebari. Simt multa amaraciune cand ma gandesc asa, dar e o amaraciune care nu dureaza mult, pentru ca refuz sa imi (mai) plang de mila, zau ca trebuie sa incetez, iata unde m-au adus pasivitatea asta bolnava si auto-compatimirea, aceasta otrava cumplita pe care mi-am administrat-o prea mult timp. Asta este viata mea, habar n-am cum e a altora, poate ca trebuie sa imi asum consecintele faptelor mele acum si asa, sau poate aveam nevoie sa ma simt asa ca sa trec in etapa urmatoare a vietii mele.
De-abia astept sa fiu batrana, intreaga la minte si la trup, sa ma uit inapoi si sa am raspunsul la toate intrebarile astea.
Liceul era si ramane, fara indoiala, bun, desi este (si era si atunci) mult avantajat de comparatia cu celelalte. Un soi de chior cu oaresce aere prin tara orbilor. In fine. 40 de sufletele, parcurgand impreuna momentul cheie al definitivarii caracterului, alaturi de chimie organica si matematici pe paine. Eram extraordinar de diferiti ca provenienta, apartenenta sociala si posibilitati materiale; imi amintesc ca aveam un coleg pe care mama lui il ruga sa cumpere, la revenirea acasa, foi de placinta de la La Fourmi. Pentru mine, copil venit din unul dintre cartierele sarace si rau famate ale orasului, pentru care faptul ca trebuia sa schimb 2 mijloce de transport in comun pana la scoala reprezenta un progres remarcabil si un acces brusc la o lume nemaivazuta, si care nu avusese pana atunci niciun motiv sa intre intr-un supermarket, faptul in sine era un simbol desavarsit al vietii de huzur pe care imi imaginam ca familia respectiva o ducea.
Dupa liceu, ne-am raspandit care incotro. Unii dintre noi au optat pentru studii cu un profil total neasteptat, avand in vedere stilul liceului. Si asa cum se intampla de cele mai multe ori, treptat legaturile dintre noi au slabit, pana ce unele s-au dizolvat complet.
Recent, m-am intalnit cu totul si cu totul intamplator cu un grup de fosti colegi; impreuna, am incercat sa incropim o reuniune mai larga. Am aflat astfel ca multi dintre noi (adica ei), cred ca mai bine de jumatate, sunt plecati din tara. Nu cei mai isteti, pe aceia ii regasesc astazi in joburi (aparent) banale, ducand vieti (aparent) sterse, desi pot sa jur ca pareau meniti pentru mai mult. In schimb, copiii simpli, mai retrasi, mai tacuti, traiesc astazi in marile metropole ale lumii, au familii, pasiuni, ce mai, trebuie ca sunt niste oameni realizati.
Ma doare sa ma uit in urma si ma tem sa stiu ce impresie fac si eu astazi fostilor mei colegi. Mi-e cel mai teama sa nu constate ca m-am ratat, ca n-am facut nimic cu talentul, entuziasmul, optimismul pe care le aveam din belsug la 18 ani. Nimic, nimic, ba dimpotriva, cred ca le-am risipit, le-am investit prosteste in oameni surzi si directii infundate. N-am nimic cu care sa ma mandresc, nu m-am imbogatit, nu m-am infrumusetat, nu m-am maritat, nu am o afacere... nu prea par sa am nimic, in afara de dubii, regrete, un milion de reprosuri si intrebari. Simt multa amaraciune cand ma gandesc asa, dar e o amaraciune care nu dureaza mult, pentru ca refuz sa imi (mai) plang de mila, zau ca trebuie sa incetez, iata unde m-au adus pasivitatea asta bolnava si auto-compatimirea, aceasta otrava cumplita pe care mi-am administrat-o prea mult timp. Asta este viata mea, habar n-am cum e a altora, poate ca trebuie sa imi asum consecintele faptelor mele acum si asa, sau poate aveam nevoie sa ma simt asa ca sa trec in etapa urmatoare a vietii mele.
De-abia astept sa fiu batrana, intreaga la minte si la trup, sa ma uit inapoi si sa am raspunsul la toate intrebarile astea.
vineri, 2 ianuarie 2009
Bine-ai venit, 2009!
Mda. Suntem asadar si in anul de gratie 2009.
Marturisesc ca eu nu am intampinat venirea noului an cu entuziasm, desi imi pun mari sperante in urmatoarele 12 luni. De fapt, revelionul ma intristeaza mai mereu, pentru ca este semnalul de sfarsit de vacanta. Gandul ca peste cateva zile va trebui sa revin la munca nu-mi da pace.
Citesc mult, in varf de pat, spijinita pe morman de perne. Nu simt nicio tragere de inima sa ies din casa sau sa fac altceva. Seara imi propun sa vad un film, ceva cu miez, dar nu-mi vine niciunul in minte. Astept sa treaca timpul.
Imi plac soarele care domneste peste ger si linistea de pe strada. Nu ma pot imbarbata sa revin la criza, ingrijorare, concedieri, politica damboviteana, boli. As vrea sa mai prelungesc cumva zilele astea.
Luni dimineata va fi cosmar.
Marturisesc ca eu nu am intampinat venirea noului an cu entuziasm, desi imi pun mari sperante in urmatoarele 12 luni. De fapt, revelionul ma intristeaza mai mereu, pentru ca este semnalul de sfarsit de vacanta. Gandul ca peste cateva zile va trebui sa revin la munca nu-mi da pace.
Citesc mult, in varf de pat, spijinita pe morman de perne. Nu simt nicio tragere de inima sa ies din casa sau sa fac altceva. Seara imi propun sa vad un film, ceva cu miez, dar nu-mi vine niciunul in minte. Astept sa treaca timpul.
Imi plac soarele care domneste peste ger si linistea de pe strada. Nu ma pot imbarbata sa revin la criza, ingrijorare, concedieri, politica damboviteana, boli. As vrea sa mai prelungesc cumva zilele astea.
Luni dimineata va fi cosmar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)