Paradoxul este ca oamenii vor sa se simta connected; sa cunoasca alti oameni si sa simta ca fac click.
In teorie. Cand cineva le intinde mana, acel cineva e privit cu suspiciune. Propunerile nu inving inertia, opiniile nasc agresivitate. De fapt, nimeni in toate mintile nu isi deschide inima, pur si simplu, nu? Devii prea vulnerabil, sansele sa ti-o iei cresc odata cu varsta.
Binevoitorul se retrage. Adesea mestecand intre dinti o injuratura si promitandu-si (una dintre acele promisiuni pe care, surprinzator, o si respecta) sa nu mai recidiveze.
Si uite asa sfarseste omul singur. Cu trecerea anilor intalnim tot mai putini semeni dispusi sa-si asume riscul de a prelua initiativa si de la un punct incolo nu mai avem nici macar pe cine sa indepartam.
Cu alte cuvinte, multi oameni singuri isi merita soarta.
joi, 29 ianuarie 2009
miercuri, 28 ianuarie 2009
Who cares?
Basically I'm complicated
[I couldn't have said it better myself. Asta imi aminteste de un iubit care mi-a explicat ca-s simpatica de felul meu, dar cam complicata. Inca regret ca n-am avut prezenta de spirit sa-i explic ca nu sunt eu complicata, era el prea simplu. Eram foarte tanara. Ce moron.]
I have a hard time taking the easy way
[You got that right. Unde e the easy way? Nu mi-a iesit nicicand in cale.]
I wouldn't call it schizophrenia
[Cred ca nici doctorii]
But I'll be at least 2 people today
[:):):):) Cum sa nu-i adori instantaneu pe Gnarls Barkley? Cum?!]
If that's okay
[Si chiar daca nu e okay, alte optiuni n-am]
And I can go on and on and on... but who cares?
It's deep how you can be so shallow
[It never ceases to amaze me]
And I'm afraid cause I have no fear
[Ma rog, nu-s inca acolo, I still have loads of fears, dar merci ca m-ai anuntat ce ma asteapta]
And I didn't believe in magic
Until I watched you disappear
[hihihi, nici n-am avut ocazia sa ma dezmeticesc inca]
I wish you where here
[pfff.....]
And I can go on and on and on... but who cares?
[Mie! mie! mie!]
You see, everybody is somebody
[Yeap. Ar trebui sa-mi amintesc mai des]
But nobody wants to be themselves
[Si asta tind sa uit. Unii ma pacalesc grozav]
and If I ever wanted to understand me
[esti cam obligat, de la un punct incolo...]
I'll have to talk to someone else
[Psihoterapie. Asta ne paste pe toti :)]
Cause every little bit helps
[Amin]
And I can go on and on and on... but who cares?
[Mie! mie! mie!]
Feels like... the surreal life
But it's still nice
Wish I could live twice
but I still might
if these bones heal right
I see a little light
though it's still night
[Gnarls, as vrea sa va cunosc. Sa iesim la o bere. Sa-mi povestiti, sa va povestesc.]
And I can go on and on and on... but who cares?
[I couldn't have said it better myself. Asta imi aminteste de un iubit care mi-a explicat ca-s simpatica de felul meu, dar cam complicata. Inca regret ca n-am avut prezenta de spirit sa-i explic ca nu sunt eu complicata, era el prea simplu. Eram foarte tanara. Ce moron.]
I have a hard time taking the easy way
[You got that right. Unde e the easy way? Nu mi-a iesit nicicand in cale.]
I wouldn't call it schizophrenia
[Cred ca nici doctorii]
But I'll be at least 2 people today
[:):):):) Cum sa nu-i adori instantaneu pe Gnarls Barkley? Cum?!]
If that's okay
[Si chiar daca nu e okay, alte optiuni n-am]
And I can go on and on and on... but who cares?
It's deep how you can be so shallow
[It never ceases to amaze me]
And I'm afraid cause I have no fear
[Ma rog, nu-s inca acolo, I still have loads of fears, dar merci ca m-ai anuntat ce ma asteapta]
And I didn't believe in magic
Until I watched you disappear
[hihihi, nici n-am avut ocazia sa ma dezmeticesc inca]
I wish you where here
[pfff.....]
And I can go on and on and on... but who cares?
[Mie! mie! mie!]
You see, everybody is somebody
[Yeap. Ar trebui sa-mi amintesc mai des]
But nobody wants to be themselves
[Si asta tind sa uit. Unii ma pacalesc grozav]
and If I ever wanted to understand me
[esti cam obligat, de la un punct incolo...]
I'll have to talk to someone else
[Psihoterapie. Asta ne paste pe toti :)]
Cause every little bit helps
[Amin]
And I can go on and on and on... but who cares?
[Mie! mie! mie!]
Feels like... the surreal life
But it's still nice
Wish I could live twice
but I still might
if these bones heal right
I see a little light
though it's still night
[Gnarls, as vrea sa va cunosc. Sa iesim la o bere. Sa-mi povestiti, sa va povestesc.]
And I can go on and on and on... but who cares?
marți, 27 ianuarie 2009
Limba romana
Truism: orice limba e vie, sufera transformari permanente. E de asteptat ca periodic sa capate sensuri proaspete, unele cuvinte sa dispara sau sa se demodeze, iar altele sa intre in vocabularul comun.
Pe vremea strabunicilor nostri era chic (astazi trendy) sa asezonezi conversatia cu tot soiul de cuvinte in franceza; de fapt, era de bon ton in lumea celor educati sa tragi concluziile, sa exprimi nuantele sau sa punctezi esentialul in franceza. Astazi e cool sau appropriate, depinde de varsta, sa faci fix acelasi lucru in engleza.
Perceptia generala, si atunci si acum, asupra importului de frantuzisme via intelectuali scoliti afara si apoi repatriati, a fost una pozitiva.
Si-atunci ce avem cu engleza?
Mi-am dat relativ recent seama ca astazi engleza joaca exact acelasi rol, asa ca nu ii mai pot condamna, cel putin nu atat de sever, pe cei care isi impaneaza discursul cu expresii si cuvinte in engleza. Ma gandesc chiar serios sa ma dezbar de rigoarea atenta pe care mi-o impun de un an si ceva incoace de a ma exprima exclusiv in romana, chiar daca asta inseamna uneori sa inlocuiesc un cuvant cu o fraza.
De ce sa nu recurg la cuvinte in alta limba, daca simt ca ele transmit mai bine ceea ce simt sau gandesc? N-am gasit decat o sigura motivatie: orgoliul. Pentru ca as prefera ca limba mea materna sa fie creatoare de sensuri si nu receptoare. Si o iau ca pe o jignire personala ca imprumutam in nestire, pana la a ne pierde identitatea, inclusiv la nivel de limbaj. Si m-am trezit eu, un mic-pitic Don Quijote, sa lupt pentru romanism. Hai sa fim seriosi. Englezisme: here I come!
Pe vremea strabunicilor nostri era chic (astazi trendy) sa asezonezi conversatia cu tot soiul de cuvinte in franceza; de fapt, era de bon ton in lumea celor educati sa tragi concluziile, sa exprimi nuantele sau sa punctezi esentialul in franceza. Astazi e cool sau appropriate, depinde de varsta, sa faci fix acelasi lucru in engleza.
Perceptia generala, si atunci si acum, asupra importului de frantuzisme via intelectuali scoliti afara si apoi repatriati, a fost una pozitiva.
Si-atunci ce avem cu engleza?
Mi-am dat relativ recent seama ca astazi engleza joaca exact acelasi rol, asa ca nu ii mai pot condamna, cel putin nu atat de sever, pe cei care isi impaneaza discursul cu expresii si cuvinte in engleza. Ma gandesc chiar serios sa ma dezbar de rigoarea atenta pe care mi-o impun de un an si ceva incoace de a ma exprima exclusiv in romana, chiar daca asta inseamna uneori sa inlocuiesc un cuvant cu o fraza.
De ce sa nu recurg la cuvinte in alta limba, daca simt ca ele transmit mai bine ceea ce simt sau gandesc? N-am gasit decat o sigura motivatie: orgoliul. Pentru ca as prefera ca limba mea materna sa fie creatoare de sensuri si nu receptoare. Si o iau ca pe o jignire personala ca imprumutam in nestire, pana la a ne pierde identitatea, inclusiv la nivel de limbaj. Si m-am trezit eu, un mic-pitic Don Quijote, sa lupt pentru romanism. Hai sa fim seriosi. Englezisme: here I come!
vineri, 23 ianuarie 2009
Mda
Cred ca e a treia oara cand deschid fereastra sa editez un nou post.
Zilele astea nu se poate vorbi cu mine, iar eu, iata, nu pot vorbi cu nimeni, nici macar aici, ascunsa in acest anonimat confortabil care ar trebui sa functioneze ca o supapa si sa ma lase sa deversez in cuvinte scrise tot ceea ce nu pot exprima in viata mea offline. Poate ca pur si simplu nu mai am nimic de zis, e posibil ca ceea ce simt sa nu fie un blocaj, ci pur si simplu vid.
Uneori imi vine sa scriu lucruri, dar ma cenzurez teribil. De teama - sa nu fiu identificata, sa nu par bizara, sa nu consum biti degeaba. Sa nu fiu mediocra (ce mi-oi imagina eu oare?), sa nu dezamagesc, si tot asa. Cu alte cuvinte, nimic care sa ma deosebeasca de alte miliarde si miliarde de suflete si trairi. Si-atunci, ce scop am eu?
Alteori sunt oarecum "fericita"; folosesc ghilimelele pentru ca imi imaginez ca fericirea autentica nu poate fi starea aia atat de tranzitorie. Dar si atunci evit sa impartasesc ceea ce simt, sa povestesc. De teama ca daca pronunt cuvintele, sentimentul se va destrama si ma va parasi, rusinat si razbunator.
Mai nou insa, incep sa am momente... de impacare. Ma simt, desi inca prea rar si atat de scurt, extrem de impacata cu mine, cu ce se intampla in viata mea acum, cu ceilalti. Chiar daca am inca motive de suferinta, sperante neimplinite, obiecte ale dorintelor care se apropie suficient incat sa-mi para tangibile si care apoi se indeparteaza brusc. Nu m-am lamurit inca daca asta e inceputul sfarsitului sau doar inceputul.
Ma simt infiorator de singura.
Zilele astea nu se poate vorbi cu mine, iar eu, iata, nu pot vorbi cu nimeni, nici macar aici, ascunsa in acest anonimat confortabil care ar trebui sa functioneze ca o supapa si sa ma lase sa deversez in cuvinte scrise tot ceea ce nu pot exprima in viata mea offline. Poate ca pur si simplu nu mai am nimic de zis, e posibil ca ceea ce simt sa nu fie un blocaj, ci pur si simplu vid.
Uneori imi vine sa scriu lucruri, dar ma cenzurez teribil. De teama - sa nu fiu identificata, sa nu par bizara, sa nu consum biti degeaba. Sa nu fiu mediocra (ce mi-oi imagina eu oare?), sa nu dezamagesc, si tot asa. Cu alte cuvinte, nimic care sa ma deosebeasca de alte miliarde si miliarde de suflete si trairi. Si-atunci, ce scop am eu?
Alteori sunt oarecum "fericita"; folosesc ghilimelele pentru ca imi imaginez ca fericirea autentica nu poate fi starea aia atat de tranzitorie. Dar si atunci evit sa impartasesc ceea ce simt, sa povestesc. De teama ca daca pronunt cuvintele, sentimentul se va destrama si ma va parasi, rusinat si razbunator.
Mai nou insa, incep sa am momente... de impacare. Ma simt, desi inca prea rar si atat de scurt, extrem de impacata cu mine, cu ce se intampla in viata mea acum, cu ceilalti. Chiar daca am inca motive de suferinta, sperante neimplinite, obiecte ale dorintelor care se apropie suficient incat sa-mi para tangibile si care apoi se indeparteaza brusc. Nu m-am lamurit inca daca asta e inceputul sfarsitului sau doar inceputul.
Ma simt infiorator de singura.
miercuri, 21 ianuarie 2009
Despre prietenii din viata mea
Uneori ma gandesc ca numai cativa prieteni ma tin in viata. Ma pastreaza intreaga la minte, mai ostoiesc arsura sentimentului de singuratate deplina si definitiva care ma cuprinde prea des - chiar daca undeva profund am convingerea ca ma amagesc numai - si imi creeaza, chiar daca iluzoriu, senzatia plasei de siguranta care-mi va atenua caderea.
Putine lucruri ma sperie mai tare decat sa pierd prieteni. Fiecare dintre ei e o oglinda atat de necesara, un mic tezaur nepretuit, o ancora pe care tind s-o desconsider si nedreptatesc in rarele mele momente de euforie, cu superficialitatea si slaba memorie caracteristice momentelor bune.
De curand am asistat la o lectie splendida despre toleranta, intelepciune si iubire, de care cred ca aveam mare nevoie. In mizeria oribila a lumii imediate, a zilei de azi si maine, dar si a societatii din care fac parte, a lumii profund tulburate in care nu mai sunt sigura ca vreau sa aduc copii, exista oameni care sclipesc si lumineaza in jurul lor, care inspira si redau speranta. Lor le multumesc acum.
Putine lucruri ma sperie mai tare decat sa pierd prieteni. Fiecare dintre ei e o oglinda atat de necesara, un mic tezaur nepretuit, o ancora pe care tind s-o desconsider si nedreptatesc in rarele mele momente de euforie, cu superficialitatea si slaba memorie caracteristice momentelor bune.
De curand am asistat la o lectie splendida despre toleranta, intelepciune si iubire, de care cred ca aveam mare nevoie. In mizeria oribila a lumii imediate, a zilei de azi si maine, dar si a societatii din care fac parte, a lumii profund tulburate in care nu mai sunt sigura ca vreau sa aduc copii, exista oameni care sclipesc si lumineaza in jurul lor, care inspira si redau speranta. Lor le multumesc acum.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)