Buna ziua!
Ma scuzati. N-am mai scris, sunt in perioada muta. Am zis s-o incerc si p-asta, n-are cum sa strice, nu?
Nu mai pot spune, fie pe gura fie in scris. La ce bun? Simt o sfarseala fara margini, o lehamite deplina. Si as putea continua sa va descriu in multe alte detalii cum somatizez eu, cum am inceput sa traduc organic toata furia si durerea si ingrijorarea si nelinistea si revolta si frica interioara. Dar, la ce bun? Eu nu ma voi simti mai bine, voi nu veti fi invatat nimic.
Asa ca, momentan tac. Ma trezesc, ma imbrac, lucrez, mananc, ma culc. Privesc totul prin ochi neutri; am vrut sa devin mai calma dar cred ca ma apropii de nepasare. Devin neatenta, mi-e greu sa ma concentrez. La ce bun sa fac efortul?
Posturile mele anterioare ma linistesc, marcheaza evolutia ciclica a starii mele de spirit. E doar un episod care va fi urmat, mai devreme sau mai tarziu, de un boost de energie, de iluzia puterii de a schimba lucruri, macar dintre cele mici. Pana atunci insa, nu am decat gol de umplut.
luni, 9 februarie 2009
vineri, 6 februarie 2009
Adevar simplu si practic
Fact: pe oameni ii doare fix sub coada daca iti merge rau.
Altfel, pare sa ii preocupe cum iti merge, chiar te intreaba mimand interesul. E important insa de tinut minte si de avut in vedere ca totul nu e decat fatada atunci cand discuti cu ei. Tendinta de a raspunde sincer trebuie reprimata discret si inlocuita cu banalitati amabile. Sa marturisesti ca iti merge rau, in special din punct de vedere material, te face indezirabil si nefrecventabil. Indispui, esti inadecvat.
Din perspectiva pozitiva, e reconfortant sa ii pui pe ceilalti in situatii delicate si astfel sa le poti privi adevaratul chip. Vei stii pe viitor exact cu cine ai de-a face.
Sa nu mai am asteptari in privinta celorlati - asta cred ca va fi cea mai dificila lectie de viata pentru mine.
Altfel, pare sa ii preocupe cum iti merge, chiar te intreaba mimand interesul. E important insa de tinut minte si de avut in vedere ca totul nu e decat fatada atunci cand discuti cu ei. Tendinta de a raspunde sincer trebuie reprimata discret si inlocuita cu banalitati amabile. Sa marturisesti ca iti merge rau, in special din punct de vedere material, te face indezirabil si nefrecventabil. Indispui, esti inadecvat.
Din perspectiva pozitiva, e reconfortant sa ii pui pe ceilalti in situatii delicate si astfel sa le poti privi adevaratul chip. Vei stii pe viitor exact cu cine ai de-a face.
Sa nu mai am asteptari in privinta celorlati - asta cred ca va fi cea mai dificila lectie de viata pentru mine.
joi, 5 februarie 2009
Ezitare
Ma enerveaza ca nu pot sa imi dau mereu seama daca e cazul sa fiu draguta cu unii oameni sau nu. Oricat de buna as fi la "citit" oameni, nu ma pot baza pe o impresie de moment. Si daca nu pot fi sigura si vreau sa evit dubii sau remuscari post factum, ma simt obligata sa fiu amabila cu mai toata lumea. Si astfel imi creez zeci de obligatii care imi mananca din timp si energie si nu mai am resurse pentru lucruri mai importante. Ce cuvant urat, "obligatii". Uite-asa ma invart in jurul cozii de vreo 2 zile si nu stiu ce sa fac.
marți, 3 februarie 2009
Bleah!
Incep sa fiu din ce in ce mai iritata si mai dezamagita de frecventa, plasticitatea si intensitatea crescanda a limbajului sub-urban adoptat tot mai des de catre bloggerii din Romania.
Sigur ca inteleg ca blogul reprezinta pentru fiecare dintre noi un colt de Hyde Park virtual, unde esti liber sa spui (aproape) orice iti vine la gura. Dar ca de obicei principiul sanatos al libertatii de exprimare este gresit aplicat de majoritate. Inteleg ca un "in p.. mea" bine plasat face uneori cat 1000 de cuvinte, actioneaza ca o supapa si poate provoca hohote de ras. Dar sa fim seriosi, asta nu poate fi o strategie de exprimare pe termen lung si nu va inlocui niciodata substanta. Plus ca ceea ce are efect in limbajul oral nu poate fi totdeauna transpus ad literam in scris.
Noi romanii avem o relatie bolnava cu critica; nu stim nici sa o facem, nici sa o primim. Daca acuzi pe cineva de ceva si folosesti prilejul pentru a aduce in discutie organe genitale, rude si excremente, asta nu te face sa ai mai mult impact. Dimpotriva, scazi in ochii mei si iti reduci credibilitatea.
Ah, si am mai remarcat un lucru. In ultima saptamana, am citit cel putin 3 posturi ale unor autori diferiti in care eram asigurata ca ideea prezentata le-a venit in timp ce erau pe WC. Extrem de gretos. Nu ma intereseaza ce face nimeni pe buda, multumesc frumos.
Sigur ca inteleg ca blogul reprezinta pentru fiecare dintre noi un colt de Hyde Park virtual, unde esti liber sa spui (aproape) orice iti vine la gura. Dar ca de obicei principiul sanatos al libertatii de exprimare este gresit aplicat de majoritate. Inteleg ca un "in p.. mea" bine plasat face uneori cat 1000 de cuvinte, actioneaza ca o supapa si poate provoca hohote de ras. Dar sa fim seriosi, asta nu poate fi o strategie de exprimare pe termen lung si nu va inlocui niciodata substanta. Plus ca ceea ce are efect in limbajul oral nu poate fi totdeauna transpus ad literam in scris.
Noi romanii avem o relatie bolnava cu critica; nu stim nici sa o facem, nici sa o primim. Daca acuzi pe cineva de ceva si folosesti prilejul pentru a aduce in discutie organe genitale, rude si excremente, asta nu te face sa ai mai mult impact. Dimpotriva, scazi in ochii mei si iti reduci credibilitatea.
Ah, si am mai remarcat un lucru. In ultima saptamana, am citit cel putin 3 posturi ale unor autori diferiti in care eram asigurata ca ideea prezentata le-a venit in timp ce erau pe WC. Extrem de gretos. Nu ma intereseaza ce face nimeni pe buda, multumesc frumos.
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
Poezia contemporana
Imi place sa citesc, desi marturisesc ca nu am fost nicicand o mare consumatoare de poezie. Prefer proza, o receptez mai usor, o procesez mai repede. Probabil ca e o chestiune de structura interioara, de circuit al sensibilitatii.
Desigur, am fost si eu atinsa de marea poezie, dar cam atat. Reperele mele in poezie se rezuma la clasici, la numele sonore, marii creatori care transcend (inca) vremuri si culturi si care reusesc sa miste chiar si profani si sceptici ca mine.
Intamplarea a facut ca in ultima vreme sa am contact cu poezia romaneasca a zilelor noastre. Aceasta poezie a anilor 2000, care ma uimeste, ma intristeaza si ma revolta. Sunt contemporan cu ea, traim in aceeasi lume - la naiba! de multe ori chiar in acelasi oras! - si totusi nu comunicam.
Pentru cine scrie poetul roman al generatiei 2000? Pentru publicul larg? Cu siguranta nu! Eu pot garanta asta, tocmai pentru ca sunt reprezentativa pentru acel public insuficient educat in ale poeziei, dar poate tocmai de aceea mai deschis, mai sincer, cu perceptii nealterate.
Poezia romaneasca contemporana nu mai are de mult legatura cu oamenii obisnuiti, ca mine, a devenit auto-suficienta. Mai stii, poate ca asta e old news in randul poetilor si eu abia am inceput sa pun lucrurile cap la cap... Aceasta poezie este scrisa de poet pentru ceilalti poeti, pentru critica, pentru o mana de initiati si de adepti ai unui mod anume de simtire.
Cu toate acestea, poetul roman al zilelor noastre viseaza sa fie publicat. Nu conteaza cat de obscura este editura sau daca si-au finantat volumul din propriul buzunar. De ce? Din pura vanitate, cu siguranta, pentru ca legatura cu masele, cu cititorul inocent a fost demult dinamitata. Tirajul redus, umilitor, e o buna dovada a dramei poeziei romanesti contemporane. Nu poti sa ignori publicul si apoi sa te surprinda dezinteresul acestuia.
Cat vinde un poet roman al generatiei 2000? In ce tiraj e publicat?
Mai grav, poezia romaneasca contemporana pare, in mare masura, sa refuze mesajul, care nu mai este in gratiile autorilor, la fel cum rima a alunecat in uitare si dispret. Una dintre marile ofense pe care o poti aduce unui poet de astazi este sa il intrebi: ce ai vrut sa spui in poezia asta? Cei mai multi se vor balbai, iti vor spune ca nu despre mesaj e vorba acum, traim in epoca in care simtirea, chiar de moment, e regina, iar ideile nu mai au cap si coada. E OK sa fii abstract daca asa te exprimi cel mai bine, nu e OK insa sa fii incoerent. Eu, biet cititor neinitiat si indaratnic in fata filosofiei curente a exprimarii poetice, voi cauta mereu planul secund, sensul, ideea. Poezia obisnuia sa fie un vehicul al unui mesaj, nu? Era rabufnire intr-o alta forma, strigat, atentionare, fragment de viata. Acolo ma influenteaza statornic opera artistului. Nu pot accepta reducerea, din nou, a omului la simplu organ senzitiv, la animal cu nimic mai breaz decat necuvantatoarele. De ce sa izolam iar omul in exclusiva traire si sa abandonam ideea? De ce?!
Mesajul, rima, comunicarea cu masele nu sunt desuete. Exista insa efortul de a contura ideile, de a le da forma perfecta, teama de esec. Cititorul de poezie needucat (ca mine, repet asta) este ca un copil inainte de a intelege limbajul si de a invata sa vorbeasca; simte trairea reala, dincolo de aparente.
Si-atunci, cuprinsa de amaraciune, privesc toti autorii acestia care recita in fata audientelor din ce in ce mai sarace, publica in volume din ce in ce mai subtiri la edituri tot mai obscure, isi manevreaza angoasa artistica (pe care nu o pun o clipa la indoiala) si traiesc in lipsuri si necunoastere si ma intreb: cand ne-am despartit atat de tare?
Proza noastra are alt destin, in ea am reinceput sa cred. Se zbate, mai invinge pe alocuri, isi croieste cu chin, cu compromis uneori, cu sacrificiu si mai ales cu foarte multa munca drum inapoi catre mine, catre noi.
Am scris acest post doar din amaraciune. Nu vreau sa dau nastere la neintelegeri: admir si incurajez creatia artistica, indiferent de forma si audienta. Nu vreau sa provoc conflicte: nu critic pe nimeni, incerc doar sa dau feedback onest. Nu vreau sa fiu nedreapta: fireste ca ma refer la situatiile majoritare si nu la acei cativa poetese si poeti actuali autentici, pe care am avut norocul sa ii identific printre maldarele de versuri voit ermetice si care au reusit sa provoace emotie, sa scrie cu adevarat. Deplang doar starea poeziei romanesti de astazi, care imi pare legata la ochi si la gura, hotarata sa isi refuze accesul la sublim.
Desigur, am fost si eu atinsa de marea poezie, dar cam atat. Reperele mele in poezie se rezuma la clasici, la numele sonore, marii creatori care transcend (inca) vremuri si culturi si care reusesc sa miste chiar si profani si sceptici ca mine.
Intamplarea a facut ca in ultima vreme sa am contact cu poezia romaneasca a zilelor noastre. Aceasta poezie a anilor 2000, care ma uimeste, ma intristeaza si ma revolta. Sunt contemporan cu ea, traim in aceeasi lume - la naiba! de multe ori chiar in acelasi oras! - si totusi nu comunicam.
Pentru cine scrie poetul roman al generatiei 2000? Pentru publicul larg? Cu siguranta nu! Eu pot garanta asta, tocmai pentru ca sunt reprezentativa pentru acel public insuficient educat in ale poeziei, dar poate tocmai de aceea mai deschis, mai sincer, cu perceptii nealterate.
Poezia romaneasca contemporana nu mai are de mult legatura cu oamenii obisnuiti, ca mine, a devenit auto-suficienta. Mai stii, poate ca asta e old news in randul poetilor si eu abia am inceput sa pun lucrurile cap la cap... Aceasta poezie este scrisa de poet pentru ceilalti poeti, pentru critica, pentru o mana de initiati si de adepti ai unui mod anume de simtire.
Cu toate acestea, poetul roman al zilelor noastre viseaza sa fie publicat. Nu conteaza cat de obscura este editura sau daca si-au finantat volumul din propriul buzunar. De ce? Din pura vanitate, cu siguranta, pentru ca legatura cu masele, cu cititorul inocent a fost demult dinamitata. Tirajul redus, umilitor, e o buna dovada a dramei poeziei romanesti contemporane. Nu poti sa ignori publicul si apoi sa te surprinda dezinteresul acestuia.
Cat vinde un poet roman al generatiei 2000? In ce tiraj e publicat?
Mai grav, poezia romaneasca contemporana pare, in mare masura, sa refuze mesajul, care nu mai este in gratiile autorilor, la fel cum rima a alunecat in uitare si dispret. Una dintre marile ofense pe care o poti aduce unui poet de astazi este sa il intrebi: ce ai vrut sa spui in poezia asta? Cei mai multi se vor balbai, iti vor spune ca nu despre mesaj e vorba acum, traim in epoca in care simtirea, chiar de moment, e regina, iar ideile nu mai au cap si coada. E OK sa fii abstract daca asa te exprimi cel mai bine, nu e OK insa sa fii incoerent. Eu, biet cititor neinitiat si indaratnic in fata filosofiei curente a exprimarii poetice, voi cauta mereu planul secund, sensul, ideea. Poezia obisnuia sa fie un vehicul al unui mesaj, nu? Era rabufnire intr-o alta forma, strigat, atentionare, fragment de viata. Acolo ma influenteaza statornic opera artistului. Nu pot accepta reducerea, din nou, a omului la simplu organ senzitiv, la animal cu nimic mai breaz decat necuvantatoarele. De ce sa izolam iar omul in exclusiva traire si sa abandonam ideea? De ce?!
Mesajul, rima, comunicarea cu masele nu sunt desuete. Exista insa efortul de a contura ideile, de a le da forma perfecta, teama de esec. Cititorul de poezie needucat (ca mine, repet asta) este ca un copil inainte de a intelege limbajul si de a invata sa vorbeasca; simte trairea reala, dincolo de aparente.
Si-atunci, cuprinsa de amaraciune, privesc toti autorii acestia care recita in fata audientelor din ce in ce mai sarace, publica in volume din ce in ce mai subtiri la edituri tot mai obscure, isi manevreaza angoasa artistica (pe care nu o pun o clipa la indoiala) si traiesc in lipsuri si necunoastere si ma intreb: cand ne-am despartit atat de tare?
Proza noastra are alt destin, in ea am reinceput sa cred. Se zbate, mai invinge pe alocuri, isi croieste cu chin, cu compromis uneori, cu sacrificiu si mai ales cu foarte multa munca drum inapoi catre mine, catre noi.
Am scris acest post doar din amaraciune. Nu vreau sa dau nastere la neintelegeri: admir si incurajez creatia artistica, indiferent de forma si audienta. Nu vreau sa provoc conflicte: nu critic pe nimeni, incerc doar sa dau feedback onest. Nu vreau sa fiu nedreapta: fireste ca ma refer la situatiile majoritare si nu la acei cativa poetese si poeti actuali autentici, pe care am avut norocul sa ii identific printre maldarele de versuri voit ermetice si care au reusit sa provoace emotie, sa scrie cu adevarat. Deplang doar starea poeziei romanesti de astazi, care imi pare legata la ochi si la gura, hotarata sa isi refuze accesul la sublim.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)