Aceasta este întrebarea

Dacă ceva mă cucerește instantaneu și definitiv la oameni nu poate fi decât impresia că omul din fața mea înoată împotriva curentului. Mai mult sau mai puțin obosit, cu șanse de a ajunge la liman sau nu, nimic nu e pentru mine mai fermecător decât refuzul încolonării docile și al schimonosirii de dragul turmei.
Nu vorbesc aici de rebelii fără cauză, de teribiliști și dezechilibrați care pretind că se răzvrătesc și c-ar fi liberi, când ei de fapt nu caută decât acceptarea altui grup, marginal de data asta. Mă gândesc la adevărații oameni care nu și-au pierdut uzul coloanei vertebrale, invizibili la o privire superficială. Cei care știu ce vor, cărora părerea celorlalti nu le influențează deciziile, cei care nu se tem să spună lucrurilor pe nume, să facă abstracție de ucigătoarea presiune socială, să aleagă pentru ei, să mizeze pe șansa a noua sau a nouăzecișinoua, doar pentru că așa le cere instinctul.
În irish pub-ul de la Unirii am citit acum mulți ani un fragment de geniu: „The reasonable man adapts himself to the world; the unreasonable one persists in trying to adapt the world to himself. Therefore, all progress depends on the unreasonable man” (G.B.Shaw). Despre asta este vorba în viață. Ești follower sau nu.

Între sine și oricine altcineva, omul se alege mai mereu pe sine

Mă uit în jur și nu văd foarte multă dragoste. Cuvintele zboară ca aruncate din praștii invizibile, dar oricine poate învăța să fie convingător când spune „te iubesc”. În locul iubirii abundă frica, nesiguranța, nevoia animalică de culcuș călduț deghizate în iubire filială sau conjugală. Între sine și oricine altcineva, omul se alege mai mereu pe sine. Lucrurile sunt foarte simple. Femeile sunt învățate să-și dorească măritișul, până-ntr-atât încât devine definiția realizării și astfel a fericirii personale. Bărbații sunt învățați să disprețuiască femeile, ceea ce se suprapune dureros peste nevoia lor organică de a fi cu sexul opus. Și uite-așa în hățișul ăsta stupid de trăiri iubirea se diluează, femeile și bărbații bâjbâie ca niște smintiți, mereu nesiguri că iși doresc ceea ce au, mereu tentați de ce e dincolo de gard. Căutarea asta durează câțiva ani, în funcție de curajul fiecăruia. După, se fixează primul venit, se hotărăște unilateral că această căutare a luat sfârșit și se incepe procesul minuțios de mințire a propriei persoane și a audiențelor cum că celebra iubire e cea care le va lega destinele. Frustrările sunt împinse înapoi în oala sub presiune din care au evadat pentru moment și ferească sfântul pe cel asupra căruia se vor dezlanțui cândva aceste furii. De cele mai multe ori copiii care „nu au cerut niciodată să se nască” sunt receptaculele fine și plastice ale acestor revărsări de nemulțumire, durere și senzație de eșec nemărturisite. Pentru că să admiți ce simți rămâne un tabu, așa că jocul continuă aproape fără întreruperi, părinți prefăcându-se că și-au iubit copiii, copii mimînd afecțiunea, soți înșelându-se fără ezitare. Ce poate fi mai simplu de atât?

How low can you go?

Mă știți doar, nu scriu posturi despre ce-am văzut la televizor, dar de data asta pleznesc! Cum stăteam eu și zapam, deodată ințepenesc: Madalin Ionescu moderează o dezbatere pe tema - și acum prindeți-vă bine de ceva fixat în podea sau perete - „Nikita: a murit sau joacă teatru?”! Poate citez inexact, însă ideea era neîndoios aceasta. Întelegeți ce spun? O mână de oameni, inclusiv un travestit in deep need of attention (și căruia aș vrea să-i adresez un sfat pe această cale: fă ceva cu sprâncenele alea!) își exprimau pe rând opinia vis-a-vis de dispariția (?!?!) Nikitei. Nu mi-este foarte clar cine e Nikita și de ce a ajuns o persoană publică. Am înțeles demult că manelizarea si otevizarea țării reprezintă un fapt, iar Dan Puric nu va face veci pururi audiența unei fuste ridicate în direct, indiferent cât de strigător la cer ar fi asta. Că doar n-om fi toți elite, cineva mai trebuie să dea și cu mătura! Dar în a face pariuri în direct (!) despre o femeie însărcinată cu profil standard de unfit mother - amănunt care scapă analizei scrutătoare a formatorilor de opinie - care amenință cu sinuciderea (?!??!!) și apoi nu mai răspunde la telefon (?!?) ceea ce îi pune pe realizatori pe gânduri că femeia respectivă chiar și-a pus amenințările în practică (!!??) sunt atâtea lucruri in neregulă incât m-au apucat pandaliile! Cât de idiot să fii? Cum să faci o asemenea emisiune, să adopți o mină gravă în timp ce expui motive pentru care ipoteza morții Nikitei nu este una fezabilă? Cum să te uiți la așa mizerie? S-au terminat subiectele pe lumea asta? Concluzionez așadar, după ce săptămâna trecută am surprins tot la emisiunea cu pricina un fragment de discuție între o vrăjitoare acuzată de șarlatanie (no shit!) și clienta reclamantă, că emisiunea dlui. Ionescu este o porcărie stupidă care ar stârni până și mila spărgătorilor de semințe cu unghii negre din ultimul colț al Ferentarilor.

Reverie de un minut

Mi-ar plăcea să devin o picătură de apă limpede, parfumată, să mă contopesc cu oceanul și să mă ascund printre stropii valurilor sparte de corăbii vechi, scobite-n lemn, chiar dacă aș fi singura apă dulce în atâta însărare. Mi-ar plăcea să nu am trup, să nu am haine, să nu știu acte sau impozite, să fug fără să obosesc și să respir ușor. As vrea să nasc fără dureri, să-mi pierd cenzura dar nu rațiunea, să nu cunosc îndoiala sau dezamăgirea, să nu înțeleg vârstele.

Mesaje de departe

Primesc mesaje de departe despre oameni pe care îi cunoșteam, cu care am petrecut ore întregi cautându-ne, reîntregindu-mă. Ei sunt acum care încotro, fie pe plaje exotice de care n-am auzit decât în filme, fie în țări curate unde scuipatul pe stradă nu există. Descopăr cu un fior că cei câțiva rămași lângă mine mimează absenți existența și visează să plece și ei într-o zi. Și eu aș da nefericirea certă de azi și de mâine pe necunoscut fără să clipesc. Numai ca eu nu pot, sunt blocată aici și nu pot decât asista din ce în ce mai împietrită la dispariția garantată a sevei din viața mea.

Tristețea asta profundă mi-e atât de familiară încât îi știu fiecare cotlon, n-am nevoie de nicio lumânare ca să mă orientez prin ea. Știu ieșirea din dos, când deschizi într-o dimineață pleoapele și ți-e imposibil să mai găsești un impuls de a ridica din pat. La un moment dat am avut senzația că văd și treptele de marmură din față, unde un covor moale conducea pașii către pajiștea cu flori (just how naive is that?!), dar cum m-am rătăcit iar mă întreb dacă nu cumva era doar o impresie la fel de înșelătoare ca și asfaltul care se unduiește în depărtare pe vreme de caniculă.