La cald

Azi este exagerat de cald, caracterizează situația o domnișoară vorbăreață în compania căreia călătoresc prin forța împrejurărilor astăzi. Și eu simt că mă lichefiez sub soarele arogant care-și aruncă lamele fierbinți cu nepăsare. Asfaltul se încinge, ca de obicei mintea îmi fuge aiurea și sunt tentată să sparg un ou pe caldarâm ca-n filme, pentru a verifica dacă se coagulează. Bitumul înmuiat îmi memorează pașii, pare dispus să mă-nghită precum nisipurile mișcătoare sau ca o plantă carnivoră, unul din multele mele coșmaruri infantile. Străzile sunt aproape pustii, numai un pui de vrabie căzut din cuib și despicat își arată fără pic de pudoare trecătorilor vintrele însângerate. Copii se stropesc în fața blocurilor cu apă din peturi fără capac, țipă și râd. Sunt încă îngrozitor de tineri.

Toți cădem din cuib cândva, pur si simplu stă în firea lucrurilor să se întâmple și e o simplă chestiune de hazard cât timp îl desparte pe fiecare de pasul gigantic care urmează să îl facă abțibild. Atâta vreme cât mai știi că aripa e aripă și ciocul cioc, ești încă în categoria puilor norocoși.

Azi e curios de cald, curios de înnorat și de imobil totul înăuntrul meu.

Same shit, another day

În unele zile senzația că fiecare merge pe stradă purtând cu sine balonul de sticlă perfect etanș prin care nimeni nu poate trece e mai puternică decât de obicei. Vezi omul, vezi balonul și atunci nu mai insiști, dar nici nu ești mai mulțumit. Azi mi-e greu să bat la porți închise.

Azi nu-mi găsesc locul și încep iar să mă gândesc, desigur!, pentru că de fapt locul meu nu e aici.

Eu nu pot fi cu încrâncenarea asta din jur care-mi stârnește mirare, cu strâmbături devenite riduri, cu hotărârea asta a priori că nimic bun nu se va întâmpla. De aceea mă și indispun atât de mult ceilalți, pentru că de fapt felul lor de-a fi îmi contrazice constant speranța.

Azi mi-e greață de frica asta gelatinoasă, de impostură, de mâncătorii meschine, de înverșunarea cu care cei mai mulți aleg să își afunde capul în nisip, de minciuna devenită adevăr. Stâng tare pleoapele ca atunci când eram mică, azi mi-e greu să redeschid ochii și să privesc în jurul meu.

Manifest contra liftierelor

Ieșitul din casă echivalează în România cu o aventură. Orice se poate întâmpla, în special în jungla manelizată a capitalei, unde înveți de mic că adaptarea înseamnă răbdare, inovație, umor. La noi poți intra oricând în contact cu secvențe din alte secole sau lumi, cu un farmec aparte. Spre exemplu, cu liftierele.

Istoria apariției lor ca specie mi-e necunoscută, admit. Poate știind-o, le-aș înțelege mai bine conduita, aș ghici pârghiile pe care trebuie să le acționez pentru a comunica cu ele. Dar Wikipedia nu știe, așa că sunt pradă ușoară pentru aceste femei călite în meserie.

Nu pot decât să-mi imaginez, să speculez. Probabil că pe vremuri oamenii se încăierau în lifturi, copiii nesupravegheați se jucau cu butoanele până le blocau, așa că o minte înțeleaptă a decis: să luăm cele mai nesimțite scârbe pe care le putem găsi și să le dăm de lucru.

Știrea s-a răspândit cu repeziciune în rândul tuturor scandalagioaicelor încruntate, veșnic amorsate, cu replici răutăcioase mereu gata pe vârful limbii. Lipsite probabil de alte surse de venit mizer dar prea leneșe ca să facă altceva pentru un trai mai bun, clonțoasele au răspuns apelului și și-au preluat posturile strategice. Exponate spectaculoase pot fi în continuare observate în biotopul lor practic necontaminat de contemporaneitate, în special în institutii de stat cu trafic mare de vizitatori unde au ocazia de a juca tontoroiul pe nervii a mii de persoane în fiecare zi.

Vizitatorii din viitor (dupa Ungaria înspre vest) care observă o femeie revărsată pe un scaun în lift pot crede poate ca aceasta este o persoană suferindă care își caută un sprijin până la destinația dorită. Greșit! Macramé-ul din poală, sticla de plastic din colț cu etichetă scorojită și plină cu apă, halatul de molton scămoșat și mai ales privirea superior-batjocoritoare cu care măsoară din cap până-n picioare toate persoanele din raza lor vizuală sunt indicii suficiente pentru a fi siguri că se află față în față cu unul dintre ultimele exemplare ale acestei veritabile caste profesionale.

Liftierele sunt persoane agresive, probabil având nevoie de această abilitate întru performarea optimă a jobului lor complex, care numai pentru neinițiați pare a se limita la apăsatul pe butoane. Ele organizează personalul auxiliar, triază călătorii, dau lecții de viață și comportament în spațiul lor sacru, liftul. Liftierele sunt persoane importante, pătrunse de caracterul vital al misiunii lor pe pământ și au o atitudine care ar reprezenta o lecție de statură morală și pentru un neurochirurg. De altfel, liftierele subliniază importanța rolului pe care îl joacă în cadrul mecanismul cosmic mai larg cu orice prilej, fie unul oferit accidental de amărâții din lift, fie creat de ele special în acest scop.

Așa că după ce ai așteptat 15 minute mila unei liftiere să își facă naibii datoria și să te petreacă cele 10 etaje pe care trebuie să le urci a treia oară pe ziua respectivă și nu te mai țin plămânii la alt sprint pe scări, după ce îți inghiți replica în fața disprețului cu care ești informat că nu poți urca acum ci trebuie s-o aștepți să ducă mai întâi pe naiba-știe-cine-și-de-ce-are-prioritate-în-lumea-ei, atunci nu-ți mai rămâne decât un sigur lucru de făcut. Odată ajuns la destinație, aștepți ca ușile să se închidă și liftul să o ia din loc ca tu să începi să bați cu toată puterea cu o cheie în ușa metalică, neîntrerupt până simți că ai amorțit. Ecourile urletelor isterice pe care le receptezi prin puțul liftului vin ca un adevărat balsam care anulează toată enervarea de mai devreme și care îți permite să te învârtești pe călcâie din nou proaspăt, gata de următorul război ridicol pe care aproape sigur ziua ți-l va aduce.

Tu votezi?

Se vorbește tot mai des despre despre absenteism la urne, dezinteres față de politică, inutilitatea participării la viața publică.

Se emit opinii.

Le urmăresc cu involuntară atenție – undeva, în interior, o coardă sensibilă vibrează.

Pe mine mă interesează politica. Nu mă cert la bere în preajma alegerilor (OK, poate mi s-a întâmplat de câteva ori, dar doar la prezidențiale) și nu trăiesc din asta, dar sunt la curent cu temele majore ale zilei, urmăresc discursuri și talkshow-uri. Când mă întorc din concediu, mă interesez ce s-a mai întâmplat. Îmi formez opinii, suport analiza critică mai mult sau mai puțin rațională a oponenților, uneori îmi ajustez convingerile în fața unor argumente irefutabile. Și din când în când, duminica, îmi asum ideile și risc votând.

Cum altfel?

Sigur că risc. Risc în primul rând ca omul pe care l-am ales să nu iasă câștigător. Risc ca personajul politic pe care îl disprețuiesc cel mai tare, de care mă tem cel mai mult, să câștige. Or asta doare. Angoasează.

Apoi, risc ca omul pe care l-am ales să câștige. Oooh, da. Risc să constat că m-a prostit. Eu am crezut și-acum mi-o iau în bot. Prin vot, i-am dat puterea mea și acum îmi văd reprezentantul întorcându-se împotriva tuturor lucrurilor pe care le susțin.

Dar cred că fiecare dintre noi a trecut prin asta.

Iar ca rezultat, ne „tocim”. Avem un capital afectiv limitat și la un moment dat politica devine o investiție dezastruoasă, pe care începem s-o evităm.

Dacă suntem speculanți și nu investitori.

La bursă, un investitor poate pierde bani acum pentru că vede the return on investment peste 2, 5 sau chiar 10 ani. Și el mai pierde, poate chiar mai des decât câștigă. Dar și când câștigă, rezultatele compensează toate pierderile anterioare.

De fapt, mai toți investitorii de succes vorbesc despre nevoia eșecului, a lecției învățate.

When you lose, don't lose the lesson too.

Eu cred în puterea votului. Sigur că sunt terifiată de prostia și superficialitatea majorității, de halul de degradare în care se află societatea românească în prezent și modul cum acest lucru se oglindește fidel în clasa politică. Și eu sunt uneori tentată să cred că nu toată lumea are dreptul la ștampilă. Și totusi, votul rămâne pentru mine unul dintre acele multe lucruri pe care nici nu le bagi în seamă atunci când le ai, dar pe care le-ai regreta amarnic dacă ți-ar fi luate.

Nu cred în renunțări. Cred în votul responsabil. Mai rău chiar decât non-votul mi se pare votatul de-a-n p...lea, întemeiat pe pseudoargumente precum: „hai mă că e simpatic”, „nu-mi place fața lui” (cumplit de răspândit), „ăsta face spectacol, să vezi ce circ o să iasă, hă, hă, hă”, „las' că și ceilalți fură”, „nu leagă două vorbe dar e în gașca care trebuie”, etc.

Văd votul ca pe o expresie a maturității și a responsabilizării personale. Să critici fără să-ți asumi nici cel mai mic efort, risc sau implicare e extrem de simplu. Probabil tocmai de aceea a și prins așa de bine la public si a devenit un sport national. Să judeci, să admiți uneori că ai greșit, să revii din drum și să încerci altă cărare, să acționezi conform convingerilor tale în mod consecvent, să nu te dai bătut e mult mai greu. Mai greu, dar mult mai productiv.

Eu votez.

Lucruri care nu mi-ar fi lipsit

Zi grea, agasantă, până și cel mai mic lucru cere un efort dublu comparativ cu o zi normală. Orele alunecă disprețuitoare, iau cu ele insignifiantele victorii și aduc în schimb noi îndatoriri.

Simt mici broboane de apă cum se formează la rădăcina bretonului, în ritmul asta și nasul îmi va deveni lucios în câteva minute și nimic nu mă jenează mai tare decât un nas lucios. Mă simt brusc murdară, merg cu privirea în pământ.

Prin toată alergătura, înregistrez fragmente ce-mi rămân întipărite în minte ca poze-ntr-un album.

În vizită la spital. O femeie în vârstă e adusă din sala de operații goală până la brâu. Cu un cearșaf mototolit îngrămădit în jurul taliei nu mă îndoiesc că o pală de vânt ar pune-o într-o situație delicată. Îi vedem toți foarte bine formele pline, pielea curată, aproape translucidă. Abia în salon rudele care o asteaptă se grăbesc să o acopere. Brancardierul împinge mecanic patul mobil, asistenta se îngrijeste impasibilă de perfuzie.

Alături, o altă pacientă profită de apariția personalului pentru a se plânge de dureri. Și ea a fost operată, un bandaj imens îi maschează bazinul iar pe pat se văd picături de sânge tulbure. Asistenta plutește, o asigură din zborul ei nestingherit printre paturi că durerile sunt absolut firești. În alt context, i-aș da dreptate.

Mult mai târziu, pe stradă. O femeie poartă pantaloni trei-sferturi, expunându-și degajată gambele pe care părul negru, des si aparent țepos voalează varicele. E foarte încruntată, dar mă îndoiesc că alege mental cea mai bună soluție pentru epilare.

Agitație pe un refugiu de tramvai. O doamnă corpolentă blochează coborârea călătorilor, în ciuda căldurii, înghesuielii și proastei dispozitii generale. Unui bărbat care se pregateste să coboare manevrând cu finețe un cărucior îi sare țandăra: „Faceți vă rog loc la coborâre! Doamnă, se coboară înainte să urcați!”. În ciuda zbuciumului creat, a tensiunii crescânde, femeia nu cedează un centimetru. Picioarele sunt pe refugiu, dar brațele sunt hotărât încolăcite de bara de sprijin. Înverșunarea i se citește pe chip, nimeni nu mai insistă. Barbatul îsi face loc cu greu, iar ea țâșnește înăuntru. Spera să prindă loc, așa că rânjesc larg când observ că nu găsește scaun liber.

Tresar: nu e nici prânz măcar.