Înapoi acasă

Am plecat câteva zile din oraș, în ciuda prognozelor de furtună, în căutarea unui petic de cer unde noaptea mai poți vedea stelele, a unui loc unde se aud încă greierii și pescărușii.

Am încercat să-mi fac prieteni noi dar ca de obicei n-am reușit. Am abandonat ultimele tentative când la masă s-a râs la unison de faptul că sunt singura care își mănâncă ciorba fără s-o soarbă zgomotos. M-au acuzat de superioritate, apoi m-au respins.

M-am bronzat, am râs, m-am îmbătat, am filosofat, am dansat, am cântat, am ținut chiar și un speech, spun cei ce mi-au redat amintirile a doua zi. Și totuși am fost singură, ca și cum m-aș fi urcat în mașină doar eu, cu iPodul înfundat în urechi.

În drum am oprit ca de obicei la fermă. Am aflat că C., câinele meu favorit, a fost otrăvit de vecini. Mă uit la pozele cu el de-acum o lună și încerc să înțeleg că nu mai este. L-aș plânge, dar e inutil.

M-am întors dar nu simt.

Meniul zilei: secretare acre

La începuturile „carierei” mele (nu mă pot abține să nu pun ghilimele) un proaspăt absolvent de facultate nu prezenta mare interes pe piața forței de muncă. Așa se face că mulți din generația mea se considerau norocoși dacă dobândeau acces într-o firmă printr-un post de asistențiat. Mai pe românește, noi fetele ne băteam pe joburi de secretară, singurele la care aveam o șansă, sperând că de la telefoane vom urca apoi ușor-ușor the corporate ladder spre postul dorit. Misiune nu întotdeauna posibilă și care îți putea lua ani, dar așa era pe vremea aia.

Nu am facut nici eu excepție. Primul meu loc de muncă după facultate a fost exact ăsta: secretară. Nu era loc de fițe și mofturi, 150 de dolari pe lună erau mai mult decât nimic și adevărul fie spus, nu mai văzusem un fax în viața mea, sau oricum, nu-l mai privisem cu atenție :). Din zeci de întâlniri minutate, cafele plimbate prin săli de consiliu și toate nimicurile (de multe ori critice) care pică de obicei pe capul secretarei, am înțeles treptat cum merg lucrurile într-o firmă. Am avut norocul de a fi rapid promovată, dar prețuiesc și acum experiența cu pricina.

O prețuiesc pentru că m-a învățat multe, lucruri super-basic de business dar mai ales date importante legate de oameni. Am trecut prin umilința de a nu mi se răspunde la salut doar pentru că biroul meu era chiar front-deskul, prin frustrarea de a nu putea răspunde când mi se reproșa gustul cafelei sau proasta aprovizionare cu papetărie. Dar printre toate asperitățile inerente jobului, am tras de mine și am fost utilă, remarcată și ulterior aprobată spre faza doi.

Am început așa deoarece astăzi am fost nevoită să sun la foarte multe firme, majoritatea multinaționale cu renume, și să solicit o serie de informații cu caracter general. Am avut de-a face, așadar, vreme de vreo 6 ore cu multe secretare. Trebuie să spun că dacă ar exista clubul secretarelor, acesta ar fi unul cu un IQ extrem de scăzut. Prostia și mai ales lipsa de profesionalism crasă care transpar de la telefon (ce-o mai fi și în persoană, Dumnezeu cu mila) m-a amuzat, enervat, plictisit pe alocuri. Majoritatea secretarelor se bâlbâie, se „ăăă”-ie, înghit în receptor (poate le-am nimerit eu în timpul mesei), plescăie, se pisicesc și tabloul poate continua. Întrebări precum „mă puteți ajuta cu o adresa de e-mail?” le lasă perplexe, am avut de câteva ori senzația că le-aș fi rugat să saboteze firma. N-au nici cea mai vagă idee ce e confidențial și ce nu, câtă informație pot sau trebuie să ofere după caz, încep să emită opinii personale (care evident nu interesează pe absolut nimeni) din senin. Uită că scopul lor este să fie utile. Cazurile extreme se stropșesc la vocea fără chip care are impertinența de a insista într-o direcție legitimă de altfel, dar care presupune efortul ridicării fundului lor plat de pe scaunul în care stau, cu o lipsă de chef care trece prin fir ca vocea.

Nici nu-i de mirare că atunci când mai spun că am început ca secretară majoritatea oamenilor își mijesc disprețuitor ochii.

(So) much ado about everything

Ai remarcat că există persoane pentru care viața este o succesiune de drame, mai mici sau mai mari, toate insă ineluctibile, epuizante, exasperante, gălăgioase și obositoare – in special pentru nevinovații din jur? Și eu. Mici aranjamente, telefoane de dat, propuneri de facut, scuze de invocat se transformă în tot atâția declanșatori de scenarii catastrofale, dileme etice paralizante, suspense chinuitor ce frange mâini neputincioase si țigări fumate nervos.

Mister pentru mine de ce unele persoane nu își conservă energia întru scopuri mai practice ci par să prefere această agitație continuă, cântăreală nesfârșită de pe un picior pe altul. Ți-e greu? N-ai chef? Ai vrea ca viața să fie o croazieră de lux? Newsflash: toată lumea simte la fel. Diferența este însă că, odată cu depășirea vârstei mentale de 15 ani, persoanele mature și echilibrate (ha!) înțeleg, acceptă și adoptă un principiu simplu, care ulterior se dovedește de mare ajutor în viața printre semeni: mai taci și fă în schimb ceva. Ceva, orice, spre binele tău și al celor din jur. Lamentările din orice nimic întind nervii celorlalți, într-o lume oricum suficient de tensionată.

Oare de ce sunt oamenii incapabili să facă față onorabil adevărului? Aș vrea să pot spune exact ce-am scris aici tuturor celor cu care am de-a face și care mă ucid în chinuri cu învârtitul lor în jurul cozii. Mai ales unora le-as spune exact asta, pentru ca țin la ei și știu că pot mai mult. Dar tac și scriu, pentru că azi nu mai pot o nouă dramă.

Rușine și lehamite

În lumea strâmbă în care m-am născut naturalețea s-a transformat în excentricitate, ofensă chiar adusă majorității care supraviețuiește cameleonic. Învățăm din timp că adevărul se plătește, că rețeta succesului cuprinde controlul până la extincție al spontaneității (mama tuturor gafelor), așa că adulți fiind suntem puși în încurcătură în fața celor care încă n-au uitat să fie ei.

Prea multe reguli, prea multe false modele, prea multe scopuri ce ne sunt de fapt străine, plastic pretutindeni și credem că ne salvăm închizându-ne sub un chepeng, astfel încât esența noastră devine buruiană ițită prin plesniturile asfaltului.

Sunt o naivă anacronică și neadaptată plictisită de sfaturile nesolicitate ale mediocrității, încăpățânată și însingurată, cu acces la internet. Viața ar putea fi atât de simplă și frumoasă.

Mute

"Love is simple to define, but it seldom happens in the series of beings."

Wish I could argue with that.