sâmbătă, 9 ianuarie 2010
vineri, 8 ianuarie 2010
100%?
Una din condițiile reușitei în viață trebuie musai să fie măsura. Să știi când să te oprești din mâncat, muncit, vorbit, iubit, urât, încercat, și tot așa. Să spui, și să îți spui, gata. Plimbăm ursul, mutăm cortul, pe-aici ne-am lămurit și nu mai e nimic de făcut.
Remarc că cei care au cele mai mari probleme de control (lipsă de control, că îi știm foarte bine și pe amărâții ceilalți, cei cu excesul de control, care sunt altă parcelă în grădina Domnului), atunci când sunt lehămetuiți de miile de promisiuni neîmplinite și obiective ratate, recurg la gesturi extreme. Obezul trece brusc de la munții de chipsuri la supa de varză.
De ce e echilibrul așa pasăre rară?
Remarc că cei care au cele mai mari probleme de control (lipsă de control, că îi știm foarte bine și pe amărâții ceilalți, cei cu excesul de control, care sunt altă parcelă în grădina Domnului), atunci când sunt lehămetuiți de miile de promisiuni neîmplinite și obiective ratate, recurg la gesturi extreme. Obezul trece brusc de la munții de chipsuri la supa de varză.
De ce e echilibrul așa pasăre rară?
joi, 7 ianuarie 2010
Gone baby gone
Nu intenționam să scriu despre dispariția Lhasei; pe cât posibil încerc să onorez oamenii pe care îi apreciez cât trăiesc. Dar am citit ieri articolul de-aici și m-au podidit lacrimile. Nu mi l-aș fi imaginat pe Cristian Tudor Popescu ascultând-o, rezonând cu ea; de ieri mi-e mai simpatic. Dar asta era Lhasa. Făcea atmosferă. Cucerea, îngenunchea. Și după ce și-a cântat tot sufletul, a murit. Și gata.
luni, 4 ianuarie 2010
You're OK, I'm not OK
În ochii părinților nu cresc orice aș face, tot copil rămân. Fă aia, mănâncă tot, pune-ți fularul, nu ieși cu parul ud, da de ce nu mai faci un master? sunt refrene cu care m-am obișnuit și care îmi ridică mecanic o armură muncită, lupte perdante și de la o vreme parcă fără miză pentru mine. Ca grotescul să fie deplin, mă surprind la rându-mi de prea multe ori în exact același pattern, aștept aprobări absurde, iubiri restante. When will I ever grow up?
duminică, 3 ianuarie 2010
Mic dejun
De mâine reîncep(em) munca și gândul ăsta mi-e drag ca un ghimpe în talpă. Mă gândesc cu groază că mai am câțiva zeci de ani buni de muncă înainte-mi, cum o să mă descurc în stilul ăsta?? Când eram mai mică auzeam de oameni care își urăsc serviciul și care 20 sau 30 de ani au mers în fiecare zi la muncă detestând fiecare moment. Eu nu cred că aș fi în stare.
Unul din motivele pentru care mai mult mă târăsc spre birou e că nu sunt mulțumită de cât câștig. Pe de altă parte, cine este, nu? Aș prefera să am mai multe surse de venit, să am surprize financiare, evident plăcute. Da' de unde? Case n-am, 'tui mama ei de sărăcie. Talente deosebite n-am. Inteligență stelară n-am. Voință deosebită n-am, și aici e buba cea mare. Stau ca o curcă și le întorc pe toate părțile în minte, dar bat pasul conștiincios pe loc. Poate că dacă nu aș depinde atât de mult de salariu m-aș bucura mai mult de muncă. Așa însă... mă tot roade gândul că ăștia profită de mine.
Oh well.
Partea bună a vacanței – în care, exact cum prevedeam, am făcut numai jumătate din câte mi-am propus – e că am început să dau jos kilogramele adăugate cu ocazia Crăciunului. Anul acesta mi-am controlat mult mai bine decât anii trecuți hărpăiala dar tot am sărit calul și pe cale de consecință zona simpatică a cântarului. Și uite așa mă regăsesc a nu știu câta oară pe terenul familiar al regretelor culinare și nemulțumirii de mine.
Prietenii mei par toți puși pe schimbări, experimente, pe viață, se declară optimiști și au un sentiment foarte bun legat de 2010. Eu nu simt nimic, decât că universul ar fi bine să-mi arunce un os nene daca vrea de la mine ceva deosebit în perioada următoare, pentru că mă simt destul de resemnată și altfel prevăd un an conformist și banal.
Pe de altă parte, niciodată nu știm ce ne-așteaptă. Singurul gând care mă liniștește este că Dumnezeu nu-mi va da mai mult decât pot duce.
Pe curând și bucurați-vă de ultimele ore de vacanță!
Unul din motivele pentru care mai mult mă târăsc spre birou e că nu sunt mulțumită de cât câștig. Pe de altă parte, cine este, nu? Aș prefera să am mai multe surse de venit, să am surprize financiare, evident plăcute. Da' de unde? Case n-am, 'tui mama ei de sărăcie. Talente deosebite n-am. Inteligență stelară n-am. Voință deosebită n-am, și aici e buba cea mare. Stau ca o curcă și le întorc pe toate părțile în minte, dar bat pasul conștiincios pe loc. Poate că dacă nu aș depinde atât de mult de salariu m-aș bucura mai mult de muncă. Așa însă... mă tot roade gândul că ăștia profită de mine.
Oh well.
Partea bună a vacanței – în care, exact cum prevedeam, am făcut numai jumătate din câte mi-am propus – e că am început să dau jos kilogramele adăugate cu ocazia Crăciunului. Anul acesta mi-am controlat mult mai bine decât anii trecuți hărpăiala dar tot am sărit calul și pe cale de consecință zona simpatică a cântarului. Și uite așa mă regăsesc a nu știu câta oară pe terenul familiar al regretelor culinare și nemulțumirii de mine.
Prietenii mei par toți puși pe schimbări, experimente, pe viață, se declară optimiști și au un sentiment foarte bun legat de 2010. Eu nu simt nimic, decât că universul ar fi bine să-mi arunce un os nene daca vrea de la mine ceva deosebit în perioada următoare, pentru că mă simt destul de resemnată și altfel prevăd un an conformist și banal.
Pe de altă parte, niciodată nu știm ce ne-așteaptă. Singurul gând care mă liniștește este că Dumnezeu nu-mi va da mai mult decât pot duce.
Pe curând și bucurați-vă de ultimele ore de vacanță!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)