Let’s agree we disagree

În multe sensuri, eu provin dintr-un loc întunecat. Dintr-un soi de beci obscur unde cerul era doar o promisiune și-n care m-am zbătut înnebunită între patru pereți tot mai strâmți, fără să găsesc capacul salvator.

Simțeam multă înverșunare acolo, o furie cumplită în fața nedreptății, a prostiei, a nepăsării; aveam o listă lungă pe care o purtam tot timpul în buzunar. Chestiunea s-a dovedit obositoare și finalmente păguboasă, pentru că mi-a făcut mie mai mult rău și prea puțin bine celorlalți. Poate greșesc, dar așa văd lucrurile în prezent.

Acum c-am reușit să evadez, respir lumina soarelui și nu a unui bec chior. Deși există și aici o mulțime de capcane, măcar exersez satisfacția unor greșeli noi. Am învățat pe pielea mea julită până la sânge că nu poți viețui urându-i, nici măcar disprețuindu-i prea tare pe alții. În primul rând pentru că sunt prea multe standarde de aplicat iar un om poate fi încadrat simultan în categorii diferite, în funcție de reperul ales. În al doilea rând, împungând cu degetul nu devii deloc mai simpatic sau măcar mai util planetei. Oamenii ți se vor împotrivi precum un măgar tras de căpăstru împotriva voinței sale, iar mesajul tău nu va beneficia de atenția necesară. Și în al treilea și cel mai important rând, pentru că fiecare dintre noi are prea puțin timp pe această lume ca să și-l piardă cu lupte derizorii.

Continui eu să îi judec pe ceilalti? Firește. Îi separ între buni și răi, simpatici și dezagreabili? Sigur. Dar nu mai pun la suflet și sunt dispusă chiar să nuanțez verdictul, în baza a suficiente probe.

Live and let live. Nu știu cum altfel poate fi schimbată lumea, pentru că eu cred în continuare că ne prăbușim. Știu doar că ura sau batjocura nu rezolvă mai nimic, pentru nimeni și că va trebui să mai căutăm.

În multe sensuri vin dintr-o zonă întunecată, unde rațiunea ținea loc de toleranță și iubire. Acum pot asculta opinia celuilalt fără să mă mai ambalez, chiar dacă mi se pare din start o imensă inepție. E atât de relaxant! Și pot acum să continui să apreciez un om, chiar dacă am descoperit că pe un subiect sau altul nu vom găsi nicicând un numitor comun.

Perspectivă feminină asupra căsătoriei, sau cum o dai tot prost iese

Am și eu o întrebare: ce mama naibii vor bărbații? Vorbesc serios. Ce-ar fi ca jumătatea mai musculoasă a speciei să se gândească pe bune și să ne zică și nouă, chinuitelor femei?

Scărpinându-mă în creștet și punând lucrurile cap la cap, eu aș zice momentan așa:
Băieții cresc. Printr-un miraculos, fascinant joc al hazardului unii dintre băiețeii de ieri reușesc chiar să devină bărbații de mâine. Restul capătă doar mașină, burtă și chelie, dar nimeni nu-i perfect și slavă Cerului sunt și infantile gârlă, așa că până la urmă toți avem șanse reale de a găsi pe cineva potrivit, indiferent cât de șui sau de neterminați am fi.

Fără a ține seama de finalitatea ultimă a tonelor de șnițele cu cartofi prăjiți consumate de un bărbat obișnuit pe parcursul dezvoltării sale fizice și mentale, există un șlagăr pe care acesta îl ascultă constant, de mic: femeile au un singur scop, și-anume să pună gheara pe-un fraier. Îmi imaginez că totul debutează cu mama superprotectivă a infantului care privește retrospectiv, trage concluziile propriei experiențe și hotărăște să-și protejeze odrasla de haina care într-o zi îi va strica odorul. Mă rog, îmi dau și eu cu părerea.

Băiatul/Bărbatul ajunge astfel la o vârstă când hormonii și anturajul îl presează să-și caute pereche, numai că el este deja programat ontogenetic să fie într-o permanentă gardă față de sexul opus și oricum, să se aștepte la ce e mai rău. Pe parcursul anilor de încercări mai mult sau mai puțin fericite de a-și găsi o spălătoreasă stabilă și gratis de cămăși și ciorapi pe restul vieții, bărbatul poate avea reacții (numai aparent) bizare. Lansezi o idee pentru viitoarea vacanță? Wow, ia-o mai încet. Zâmbești unui copil pe stradă? Las' ca știu eu, de-abia aștepți să-mi torni un copil. Îți place să gătești? Nimic întâmplător în asta.

Ca reacție, femeile se retrag ca melcii în cochilie și încep să rumege ideea măritișului, dacă nu o făcuseră deja.

Eh, asta este ceea ce se-ntâmplă de obicei, numai că viața tinde să ne ia prin surprindere. Spre șocul lor, unii bărbați care abia și-au făcut curajul necesar să facă pasul spre onorabilitate sunt informați de partenera lor că ea nu vrea să se mărite. Variantă nemaiîntrevăzută până atunci: pentru unele femei scopul lor în viață (atunci când se întâmplă să fie conturat) e cu totul independent de Oficiul Stării Civile, ba mai mult, dacă ar fi după ele, s-ar lipsi cu totul de procedura amintită. Scandalos, abracadabrant! Fie că părinții au divorțat (eventual urât), fie că vor să fie altfel sau pur și simplu au analizat beneficii vs. obligații și li se pare mai simplu așa, uite că în ciuda așteptărilor mai există și femei care sfidează involuntar cutumele și și-ar dori să continue o relație în absența binecuvântării instituțiilor statului, urmată de îmbuibarea aferentă colectivă și obligatorie.

Dacă vă gândiți că femeia din a doua categorie se bucură de mai mult succes, mai gândiți-vă odată. Bărbații privesc cu mare suspiciune un asemenea specimen, clatină din cap neconvinși de orice argumentație, rezolvând în cele din urmă dilema în termeni accesibili și pentru ei: nu-l iubește, bă, pe fraier! Nu că altfel ar fi de părere că iubirea le mână pe femei la altar, dar asta e altă mâncare de pește.

Recapitulând, o femeie care își dorește să se mărite e o disperată periculoasă, una care nu vrea să se mărite e o dubioasă fără sentimente. Cum ar spune un amic pățit, „femeile nu e oameni”.

Am o vagă bănuială că răspunsul la întrebarea mea e simplu: habar n-au.

În gol

Aseară m-am uitat la Sunshine Cleaning și spre final am început să plâng. Filmul nu mi-a încercat deloc răbdarea, ca atâtea altele, dimpotrivă. M-a impresionat povestea simplă și sinceră despre viața sub-mediocră a unor oameni ne-mediocri, despre goluri mereu prezente și eliberarea care vine atunci când încetezi să mai cauți să le umpli. Azi mă gândeam că devin tot mai receptivă la durerea de dincolo de ecran, cumva compensând desensibilizarea pe care o trăiesc în fața scenariului prost scris al realității.

Anesteziată m-am simțit și azi, traversând orașul în drum spre mama. Întoarcerea în cartierul mărginaș și sărac mă tulbură inexiplicabil de fiecare dată. Merg întotdeauna cu tramvaiul, așa cum am făcut atâția ani, încercând să prind din mers noutățile de la stradă ale cartierului. Fără surprize alunec printre aceleași expresii dezolate, ochi stinși deveniți incapabili de speranță sau entuziasm, corpuri pe care carnea a fost invinsă de murdărie, boli și gravitație. Nu mi-am putut desprinde privirea de ridurile de expresie ale oamenilor, opace astăzi pentru mine, linii bizare schițate neglijent, alocuri caricatural.

Spre casă am trecut pe lângă un salon „de înfrumusețare” și deși l-am depășit rapid reclama de pe placa de plexiglas m-a urmărit un timp. Promisiunea crud-mincioasă m-a indispus, m-am întrebat de când e frumusețea un sticker aplicabil contra unui bon fiscal.

Am discutat aprins despre NLP cu B., il admir pentru refuzul său îndârjit de a trăi ca o legumă. Poate că nu-și dă seama, dar orice s-ar întâmpla a câștigat deja.

Acum adulmec împăcată mirosul de pământ ud și pepene.

Coșmar

Cred că e a treia oară când aceeași poveste îmi strică somnul. Visez că aflu cu doar câteva zile înainte că am de pregătit câteva examene importante, genul care te pot împiedica să intri în licență. Se face că am uitat cumva de ele, trebuie că fusesem anunțată însă informația mi s-a șters complet din minte până acum, când aflu cu stupoare ce urmează. Mă cuprinde panica. Furia și rușinea. Sunt fraiera târgului, aparent singura care s-a luat cu prostioare și a pierdut din vedere esențialul. Mă concentrez, mă readun. Hotărăsc să învăț continuu dacă trebuie, astfel încât să particip totuși la examene. Ce mă ucide e că șansele de a fi cea mai bună sunt practic nule și pe-astea totuși nu le mai pot recupera. 10 e, sau mai bine zis era, nota mea.

Mă întâlnesc cu prieteni apropiați. Șocul nr. 2: ei știu foarte bine de examene și sunt în toiul pregătirilor. Numai că nu mi-au spus și mie, impresia mea e că din lipsă de fair-play. Îi dau în mă-sa pe rând și mă retrag doar eu cu cărțile.

Mă trezesc buimacă, stau covrig în pat, mi-e greu să mă mișc. Mă concentrez, mă readun, mă ridic.

Farrah and Michael are gone

Bietul Michael (nu pot evita hot-topicul zilei). A trebuit să moară ca să recâștige respectul lumii. Cu numai câteva săptămâni în urmă mai toată comunitatea de divertisment online arăta cu degetul umbra fostului star cu celebra mască și umbrelă de soare, într-o ținută neobișnuită, formată din ceea ce semăna izbitor cu o pereche de pantaloni de pijama asortați la un sacou cu brizbrizuri, așa cum îi plăcea lui. Fotografiile fuseseră făcute în fața cabinetului unui doctor, una din singurele două locații unei MJ mai putea fi văzut în ultimii ani, cealaltă fiind evident tribunalul. Acum plouă cu RIPsuri, nici măcar respectul în fața trecerii ireversibile spre marele necunoscut nu mai justifică tastarea cuvintelor până la capăt.

Dar despre morți, numai de bine. Să îl ierte Dumnezeu și să sperăm că de-acum este într-un loc mai bun.

Ce trist e totul. Ce îngrozitor este pentru cei rămași în urma celor ce se duc. De exemplu pentru Ryan O'Neal care, întrebat tot ieri de starea lui Farrah, n-a avut de zis decât atât: ”Farrah's gone”.

Și asta e cam tot ce se poate spune.