In intuition we trust

Experiența mi-a arătat că unele persoane au niște fețe care cer prin sine bătaie. Nu e cazul să vorbească, cu atât mai puțin să mi se adreseze direct. E suficient să le privesc câteva minute ca să mă apuce o dorință viscerală de-a le pocni. Intensitatea trăirii este variabilă. Unora dintre reprezentanții acestei categorii nesuferite le-aș da numai o pereche de palme. Pe alții i-aș bate până aș obosi, după care mi-aș trage sufletul și aș lua-o de la capăt.

Multă vreme mi-a fost imposibil să înțeleg ce este ceea ce mă irită atât de tare și atât de repede în privința lor. Vorbesc de oameni din viața publică pe care nu pot pretinde că îi cunosc cu adevărat, foști colegi de serviciu pe care i-am privit cu scepticism din prima lor zi de muncă, necunoscuți cu care am de-a face accidental. Pe toți i-aș cârpi fără să mă gândesc de două ori. O vreme m-am învinuit pe tema asta, crezând că sunt lipsită de toleranță și empatie. Rea. M-am crezut mărginită, îndemnându-mă să mă concentrez pe părțile bune ale respectivului (el sau ea), pentru că – nu-i așa? - fiecare dintre noi are ceva bun în el (măcar un 2-3%!) și nimeni nu e mânat doar de dispreț, prostie sau răutate.

Greșit! Acum sunt convinsă că ostilitatea pe care mi-o inspiră aproape instinctiv unele persoane se datorează unei procesări subconștiente, extrem de rapidă și eficace, a unor semnale subtile dar limpezi. Privirea sticloasă și goală, direcția ei, rânjetul mascat aduc de fapt mărturii cu privire la adevăratele gânduri și intenții ale celui din fața noastră.

Da, toți avem ceva bun în noi și este socialmente sănătos să păstrăm asta în minte. Din punct de vedere individual însă este și mai sănătos să recunoaștem lupii înveșmântați în piei de oi și cum îi zărim să le ardem una după cum merită. De altfel, bătaia e ruptă din rai, nu-i așa?

Avem de sărbătorit

Looks like mamma’s got a brand new job... how cool is that?!

Mulțumesc, Doamne, că dincolo zău că nu mai puteam. Mulțumesc frumos.

Yuppyyyy!

Potpuriu, rămășițe

Sfârșit de săptămână încărcat, derulat pe fast forward. Amintirea lui persistă sub forma ingrată a unei dureri mocnind în tâmpla dreaptă. Mai întâi, examenul. Ore de tensiune, satisfacția inspirației și a temelor familiare, dar și nervi pe unele subiecte, pe mine. Îmi gestionez prost timpul când sunt evaluată, mă panichez, pierd șirul ideilor, apoi minute prețioase ca să-l regăsesc. Undeva în mine pândește o armată care miroase slăbiciunea autorității și pregătește o rebeliune. Din fericire mă dezmeticesc rapid. Peste toate sunt mulțumită, m-am descurcat bine. Sunt optimistă în privința rezultatelor, curând cred că îmi voi putea freca mulțumită mâinile în fața prietenilor mai puțini încrezători.

Repede înapoi acasă, baie, îmbrăcat, machiat, parfumat. Urmează o petrecere, trebuie și vreau să merg. Strâng multe mâini – unele reci, altele moi. Domnii par incomodați de ținuta formală, mulți au renunțat la sacouri în prezența doamnelor fără a le trece măcar prin cap să ceară permisiunea acestora. Prea puțini se comportă degajați, poartă costume care le cad ca turnate. Emană ceva animalic, o masculinitate cu atât mai tentantă cu cât este ținută în frâu. Doamnele au făcut și ele eforturi, majoritatea au vizitat în mod evident coaforul. Eu n-am avut timp, nu am putut decât să-mi pieptăn părul de zeci de ori în bătaia foehnului. O doamnă poartă gene false, nu-mi pot lua privirea de la umbrele lungi de pe obraji, crețurile vizibile de sub pleoapele îngreunate.

Urmăresc avidă conversațiile. Majoritatea sunt stângaci, din nou prea puțini înoată elegant prin marea de cuvinte. Afluența de necunoscuți, familiaritatea celor mai dezghețați, pericolul unei abordări directe îi determină pe o parte a invitaților să se izoleze în muțenii zâmbărețe iar pe alții să poate conversații lungi la telefon. Se vorbește tare, se râde ostentativ. Manifest interes, întreb, răspund. Aleg să ignor replici discutabile, mă prefac că nu le-am sesizat.

Ore mici, care nu m-au mai prins veghind de multă vreme. Somn puțin, agitat, în valurile unui păr care păstrează miros de țigări. Cafea cu lapte, scorțișoară, internet. Casa pare vandalizată, o iau metodic. Repun fiecare haină pe umerașul său, fiecare fard în sertarul nimerit, fiecare pantof la loc în cutia din care provine. Aburi de mâncare îmi amintesc că n-am mai mâncat de peste 16 ceasuri. Îmi vine să vomit, așa pățesc când mi se face foarte foame. Duș rapid, trebuie să fug iar. În drum, ocol prin magazinul de cosmetice. O domnișoară care afișează pe chip o parte din produsele din standuri se apropie zâmbitoare. Îi spun „bună ziua” și-i zâmbesc și eu. E doar o fată care poate depinde de comision. Mă măsoară expert din priviri, după o secundă de ezitare îmi raspunde „bună”. Mă indispun, în pofida complimentul implicit. M-am răzgândit, cosmeticele vor mai aștepta. Părăsesc magazinul rapid, cu mâna goală.

Pe seară merg la „Toți fiii mei”. Maestrul Rebengiuc e ca de obicei desăvârșit, perfect pentru roluri de bărbat cu vulnerabilități nebănuite, vibrant, luminează scena. Toți ceilalți actori performează admirabil, exceptând o domnișoară stridentă care mă jenează ca un instrument dezacordat într-o orchestră de elită. Mă încântă în special Costina Ciuciulică, o actriță necunoscută mie până acum. Își joacă rolul impecabil. Mimica, postura, intonația, toate conlucrează eficient și convingător. Radiază grație și frumusețe.

Acasă pun capul pe pernă cu o mulțumire difuză. În puținele minute de conștiență rămase mi se derulează în minte un caleidoscop: întrebări cu patru varinte de răspuns dintre care numai una corectă, pantofi nemaivăzut de frumoși, butoni argintii. Fond de ten, parfum, lichioruri prea dulci, muzică, baloane de săpun. Răspunde la fiecare întrebare, dacă nu ești sigură just take your best guess. Rapid. Rochia de mătase a lui Annie, părul ei blond frumos aranjat. Măr, Mircea Badea. Și nimic.

Cum apare stresul și ce putem face cu el

Spumeg de furie.

Eu mâine am examen. Ce contează la ce? Examen! După mine e genul de subiect la care m-aș descurca binișor și dacă mă prezint au naturel așa că nu m-am agitat prea tare. În ultimele zile am frunzărit niște cărți dar n-aș putea spune că m-am extenuat cu studiul.

Azi vorbesc cu o amică. Mă întreabă ce fac în weekend, eu fără prea multă prevedere răspund drept: dau un examen. La ce? La aia, o lămuresc eu. La care ea – aaaah, păi, și te-ai pregătit? Eu, brusc șovăielnică (onestitatea, săraca, mai bine îmi luam o față de pocher, vorba aia, și băgam din top la greu), recunosc că oarecum, așa și așa. Eeeeh, zice amica (n-am alt cuvânt), sigur o să-l pici! Păi te duci așa, izmană pe călător?

Asta se întâmpla acum câteva ore. Eu încă o rumeg. Băi nene, ti se usucă nasul dacă susții pe cineva? Mori în chinuri dacă încurajezi?

Spumeg.

Sigur, eu sunt nătăfleață că las asemenea prostii să mă afecteze așa tare. Sunt convinsă că persoana cu pricina n-a stat foarte mult pe gânduri înainte de-a deschide gura și nici nu e măcar rău-voitoare, ci numai nesigură și necioplită.

Acum chiar că-mi pare rău că nu m-am pregătit, dar sper să rup mâine. Prima chestie după rezultate – dacă sunt bune :D - va fi să o bombardez cu amănuntele succesului meu insuficient muncit.

Există o prima dată pentru orice

În sfârșit am primit și eu o leapșă!!! Seceta a fost întreruptă de Evergreen, care mă întreabă:

1. Dacă ai putea să intri și să trăiești într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (Dar într-un film? Dar într-un cântec?)

Aș intra în pielea lui Marcel Proust (schimbarea de sex presupusă sper că nu trădează vreun început de schizofrenie...) în „În căutarea timpului pierdut”. Avantajele ar fi următoarele: aș avea servitori, nu ar trebui să muncesc, m-aș delecta vizitând și analizând mii de personaje, aș mânca numai bunătăți.

Într-un film, asta e un pic mai greu.... uite, îmi vin în minte "Friends" (sper că și serialele se pun). Oricum, aș opta pentru o comedie americană tipică, unde dragostea învinge oricum, obstacolele sunt mai mult amuzante decât îngrijorătoare, onestitatea e singura care te scoate la liman, nicio problemă nu e fără soluție etc.

Cântecul în care aș trăi e „I wish you well” – Mariah (sunt în faza Mariah Carey, hihihi). Deși am ascultat-o de sute de ori, încă mi se face pielea găină când o aud. E atâta simplitate, împăcare și iertare acolo.... așa aș vrea să trăiesc, mai mult decât doar câteva minute.

2. Dacă ai putea să-ți alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Sunt foarte happy cu prenumele meu, l-aș alege tot pe ăsta. E o parte importantă din cine sunt și țin mult la îndelung-muncitul meu Eu.

În schimb dac-aș fi gentleman, mi-aș spune Sebastian!!

3. În ce altă țară ai vrea să trăiești pentru 1 an și de ce?

SUA, dar numai într-un oras mare, ca să mă lămuresc eu pe cont propriu care e treaba cu americanii ăștia, dom'le :).

4. Care e visul cel mai neobișnuit pe care l-ai avut și pe care ți-l amintești?

Unul în care mama mă strângea de gât.

5. Povestește o zi din viața ta imaginându-ți că ești un animal.

Deci sunt cățel, asta e clar.

Mă trezesc... mă întind... mă ridic și încep să dau din coadă. Adulmec cea mai apropiată sursă de mâncare și îmi umplu burdihanul. Îmi fac digestia întins la soare. Mă duc să mă hârjonesc cu ceilalți câini, ne mușcăm în glumă. Rod tot ce prind, pentru că mă mănâncă dinții. Mai mănânc o dată. Latru, mai mult de fițe. Mă plimb. Mă culc.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană și de ce ai ales-o?

Aș fi Obama (iar bărbat!, asta mă pune serios pe gânduri). Dacă nici viața lui nu e palpitantă...

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ți-ar fi primele gânduri și ce ai face prima dată?

Mi-aș spune: „Houellebecq e un geniu!!!” și m-aș duce să-mi caut ceva de mâncare.

Asta a fost, dragii moșului, povestea cu leapșa. Și pentru că leapșa fără dat mai departe e ca nunta fără lăutari, invit pe Manjusri, Anca și Delaskela să ne răspundă și ei la întrebările de mai sus.