Fac parte din categoria celor care se aprind greu și apoi se sting la fel de greu, când restul a găsit deja o nouă jucărie cu mai mult sclipici. Eu nu renunț la prudență, la o loialitate desuetă, inutilă și dureroasă. Nu știu să-mi pierd capul. Lentoarea cu care mă entuziasmează un cunoscut nou, o idee inedită vine probabil dintr-un anume scepticism, dintr-o constatare mai veche că ambalajele se rulează, nu conținutul. Nu neg că există și surprize minunate, întâlnesc și prospețime, dar nu e genul de eveniment pentru care ar fi înțelept să îmi țin răsuflarea. E o filozofie care m-a protejat de multe țepe și eșecuri, o apărare disprețuită de iresponsabilii care își ascund neputințele în spatele unui carpe diem neînțeles. Îmi simt ochii strălucind din ce în ce mai rar, or asta e fără îndoială trist. Pe măsură ce înaintez în vârstă cercul meu de cunoștințe se restrânge tot mai tare, iar rarisimii nou-intrați se dovedesc a fi dezamăgiri spectaculoase.
E uimitor cât de puțin ne ocupăm de mintea noastră, mai ales comparativ cu corpul. Nu e nimic original în ce spun, dar fascinația rămâne, inexplicabilul desconsiderării aproape depline a celui mai sensibil și capabil organ omenesc mă șochează. Nu fac nici eu excepție: mă spăl, mă pieptăn, mă fardez, mănânc, fac mișcare timp de multe ore pe zi, dar vai de gimnastica mentală la care renunț prea des, fără măcar să conștientizez cât rău îmi fac.
De cele mai multe ori răutatea e doar un reflex de apărare, o protejare a propriei farfurii de poftele de multe ori imaginare ale celorlalți, un cot în burta invadantă a vecinului de călătorie. Oricând dorești să-ți amintești că oamenii rămân în definitiv doar niște animale, și nu dintre cele adorabile, mergi dimineața cu autobuzul sau du-te sâmbăta la supermarket.
sâmbătă, 13 februarie 2010
luni, 8 februarie 2010
Wazzzzaaaap?
Credeați că am sucombat? Că mi-am rupt ceva? Ei bine, nu! Un nu ho-tă-rât! Am luat doar o pauză bine-meritată de la mai multe. De exemplu, week-endul trecut n-am făcut nimic. Bă, da' nimic! De obicei alerg ca o găină fără cap mai ales sâmbăta, numai că zilele trecute am rămas inertă în așternut gândindu-mă: da' io de ce mă zbat?! Să încercăm ceva nou! Să mă mai relaxeeez. Să iau lucrurile mai ușoor. Că doar n-o să moară nimeni dacă (nici eu) nu mișc un deget. (Perfect adevărat, btw; cu hainele curate e mai greu, dar în rest... nimic ieșit din comun.)
So. Ce-am mai facut eu.... hmm.... de exemplu, am meditat la modul serios (fără chicoteli în sală, vă rog!) la acceptarea necondiționată a celorlalți! Ha ha ha! Râd eu, dar nu prea e râsul meu. Nu mi-e clar încă dacă ideea e complete and utter bulshit sau nu, în orice caz am nevoie stringentă de o nouă rețetă în viață, așa că măcar caut. Păcat că teoria nu vine și cu un manual de instrucțiuni, sau poate asta apare într-o altă carte și acum va trebui s-o cumpăr și p-aia.
O altă chestiune care mă frământă teribil este mâncatul. Deci eu, când ajung seara acasă, așa îmi vine să dau iama prin frigider de nu pot să zic! O zi, două mă mai fentez eu singură prin bucătărie, îmi distrag atenția cum pot, dar fapt rămâne că în 5 zile din 7 recuperez din plin toate celelalte abțineri din timpul zilei. Comfort food! Ce-o fi în mintea femeilor de se alină bâgând la maț?!?!? Adică... zău! De ce nu ne alinăm pieptănându-ne, sau dându-ne cu creme, sau.... măcar uitându-ne la OTV? Nu găsesc nimic mai liniștitor decât durerea din tâmple provocată de mestecarea unei serii lungi de migdale, a unei ciocolăți cu lapte, a unor fursecuri d-alea făcute fără zgârcenie. Până la găsirea unei soluții reale, înlocuiesc mestecatul cu băutul. De vin, că doar sucul are prea multe calorii iar ceaiul mi se pare chiar moartea pasiunii.
Mda, cam slăbuț ca revenire după asemenea pauză, dar adevărul e că nu am făcut mai nimic demn de interes, sau am făcut și nu pot să spun că îmi pun în pericol anonimatul, așa că... mă limitez la atât. Mi-am dat seama că nu am făcut adresa aia de email cu care vă amenințam, dar nici nu stă planeta-n loc din pricina asta. Mă gândesc - oare devin și eu neserioasă? În sfârșit, mă adaptez???
Oh well, poate data viitoare va ieși mai bine. Take care, pe curând.
So. Ce-am mai facut eu.... hmm.... de exemplu, am meditat la modul serios (fără chicoteli în sală, vă rog!) la acceptarea necondiționată a celorlalți! Ha ha ha! Râd eu, dar nu prea e râsul meu. Nu mi-e clar încă dacă ideea e complete and utter bulshit sau nu, în orice caz am nevoie stringentă de o nouă rețetă în viață, așa că măcar caut. Păcat că teoria nu vine și cu un manual de instrucțiuni, sau poate asta apare într-o altă carte și acum va trebui s-o cumpăr și p-aia.
O altă chestiune care mă frământă teribil este mâncatul. Deci eu, când ajung seara acasă, așa îmi vine să dau iama prin frigider de nu pot să zic! O zi, două mă mai fentez eu singură prin bucătărie, îmi distrag atenția cum pot, dar fapt rămâne că în 5 zile din 7 recuperez din plin toate celelalte abțineri din timpul zilei. Comfort food! Ce-o fi în mintea femeilor de se alină bâgând la maț?!?!? Adică... zău! De ce nu ne alinăm pieptănându-ne, sau dându-ne cu creme, sau.... măcar uitându-ne la OTV? Nu găsesc nimic mai liniștitor decât durerea din tâmple provocată de mestecarea unei serii lungi de migdale, a unei ciocolăți cu lapte, a unor fursecuri d-alea făcute fără zgârcenie. Până la găsirea unei soluții reale, înlocuiesc mestecatul cu băutul. De vin, că doar sucul are prea multe calorii iar ceaiul mi se pare chiar moartea pasiunii.
Mda, cam slăbuț ca revenire după asemenea pauză, dar adevărul e că nu am făcut mai nimic demn de interes, sau am făcut și nu pot să spun că îmi pun în pericol anonimatul, așa că... mă limitez la atât. Mi-am dat seama că nu am făcut adresa aia de email cu care vă amenințam, dar nici nu stă planeta-n loc din pricina asta. Mă gândesc - oare devin și eu neserioasă? În sfârșit, mă adaptez???
Oh well, poate data viitoare va ieși mai bine. Take care, pe curând.
luni, 25 ianuarie 2010
De prin haznale adunate
Văd că am câțiva followeri noi, lucru ce mă onorează. Din păcate debutăm prost, cu un articol urât mirositor, dar... viața e plină de chestii maro (în apărarea mea, arhiva mi-e martoră că de cele mai multe ori rămân o doamnă). Nu pot decât să le promit că loialitatea le va fi răsplătită.
Ce vroiam eu să spun e cam așa.
De câteva ore întorc expresia ”căcat cu ochi” pe toate părțile și nu îi pot găsi niciun cusur. Scurt, vizual, simbolic. E grozavă, zău.
E una din convingerile mele intime că atunci când decizi să te piși în capul cuiva, înțelept este să-ți faci socotelile atent înainte. Excreția e perfect conștientă după primii ani de viață, așa că nimeni nu te va ierta că ți-a venit, așa, pe la 30, 40 sau 50 de ani să te piși, drept care ți-ai dat drumul pur și simplu. Odată dovedită grădinița, nu poți să te piși și pe urmă să te mire că receptorul dejecțiilor tale se supără și eventual ripostează. Posibilitatea face parte obligatoriu din artimetica ante-pișare. Te-ai pișat, plătești.
Oamenii care se pișă pe alții sau pe lucrurile construite cu greu de alții put, fără excepție. În prezența lor, te sâcâîe izul inconfundabil de pișat, deși nu știi exact de unde vine. E ca într-un birou înghesuit unde cineva a tras clandestin un pârț silențios. Pute, dar de la cine? Cam așa și cu pișăcioșii, care trebuie să se împace ab initio cu duhoarea și precauția pe care o stârnesc. Te piși pe alții, te stropești și miroși. Popularitatea ți-e amenințată. Scurt pe doi. Pentru noi ceilalți, lecția ar fi că la mirosul de pișat ar fi bine să devenim brusc atenți, jetul e pe aproape. Trust me.
O ultimă convingere și mă duc dracu' să mă-mbăt. Majoritatea pare a fi sub imperiul impresiei cu totul eronate că legătura de sânge dă verde la multe mișelii. Na, boul/vaca ce-o să facă? Doar sunt mă-sa/tac-su/sor-sa/fra-su. Transcriere pe curat: it doesn't. Sângele are niște proprietăți gumilastice admirabile, dar până la un punct. De ai tăi trebuie să ai grijă cel puțin la fel de mult ca de șeful de care îți depinde slujba de căcat care îți plătește toate lucrurile pe care le ai deși nu ți le permiți și pe care îl pupi în fund conștiincios în fiecare zi. Familia necesită timp, efort, înțelegere, compasiune, multă iertare, răbdare, etc, etc, etc, etc, etc, etc, etc, etc. Pișă-te pe familie și ajungi în căcat.
Si de final: mai sunt și alte nații pe acest pămând care protestează dându-și foc?!
Ce vroiam eu să spun e cam așa.
De câteva ore întorc expresia ”căcat cu ochi” pe toate părțile și nu îi pot găsi niciun cusur. Scurt, vizual, simbolic. E grozavă, zău.
E una din convingerile mele intime că atunci când decizi să te piși în capul cuiva, înțelept este să-ți faci socotelile atent înainte. Excreția e perfect conștientă după primii ani de viață, așa că nimeni nu te va ierta că ți-a venit, așa, pe la 30, 40 sau 50 de ani să te piși, drept care ți-ai dat drumul pur și simplu. Odată dovedită grădinița, nu poți să te piși și pe urmă să te mire că receptorul dejecțiilor tale se supără și eventual ripostează. Posibilitatea face parte obligatoriu din artimetica ante-pișare. Te-ai pișat, plătești.
Oamenii care se pișă pe alții sau pe lucrurile construite cu greu de alții put, fără excepție. În prezența lor, te sâcâîe izul inconfundabil de pișat, deși nu știi exact de unde vine. E ca într-un birou înghesuit unde cineva a tras clandestin un pârț silențios. Pute, dar de la cine? Cam așa și cu pișăcioșii, care trebuie să se împace ab initio cu duhoarea și precauția pe care o stârnesc. Te piși pe alții, te stropești și miroși. Popularitatea ți-e amenințată. Scurt pe doi. Pentru noi ceilalți, lecția ar fi că la mirosul de pișat ar fi bine să devenim brusc atenți, jetul e pe aproape. Trust me.
O ultimă convingere și mă duc dracu' să mă-mbăt. Majoritatea pare a fi sub imperiul impresiei cu totul eronate că legătura de sânge dă verde la multe mișelii. Na, boul/vaca ce-o să facă? Doar sunt mă-sa/tac-su/sor-sa/fra-su. Transcriere pe curat: it doesn't. Sângele are niște proprietăți gumilastice admirabile, dar până la un punct. De ai tăi trebuie să ai grijă cel puțin la fel de mult ca de șeful de care îți depinde slujba de căcat care îți plătește toate lucrurile pe care le ai deși nu ți le permiți și pe care îl pupi în fund conștiincios în fiecare zi. Familia necesită timp, efort, înțelegere, compasiune, multă iertare, răbdare, etc, etc, etc, etc, etc, etc, etc, etc. Pișă-te pe familie și ajungi în căcat.
Si de final: mai sunt și alte nații pe acest pămând care protestează dându-și foc?!
marți, 19 ianuarie 2010
Despre panică și mame
Îmi plac conversațiile pe care le am acum cu mama. Într-un fel sunt tardive - pentru mine.
Aș spune că recuperăm. Acum avem luxul să pierdem timpul, dezbatem nimicuri într-o atmosferă de teatru de amatori. Mama e o artistă, o cheamă scena. Vorbim și brusc, din când în când, porți nevăzute se deschid, ca și cum din neatenție ne sprijinim de pereți glisanți și declanșam mecanisme ascunse. Și uite așa, hop!, elefantul roz e brusc în încăpere. (Mama nu se intimidează ușor, plus că s-a obișnuit să trăiască în prezența unor mari animale. Pe mine elefanții roz mă întărâtă. Mama s-a obișnuit și cu asta.)
Așa se face că recent m-am pomenit din senin povestindu-i maică-mii despre atacurile mele de panică. Cum stări de neliniște au devenit din ce în ce mai intense până când, înainte să-mi dau seama că sunt o oală sub presiune, capacul s-a izbit de tavan. Cât de nedumerită am fost, cât mi-a luat să caut ajutor, să le-nțeleg. Reacția ei? ”Hehe, să fii tu sănătoasă, fata mea, făceam atacuri de panică și câte trei pe zi.” ”Făceam”, adică pe vremea când muncea zi lumină, creștea copii, spăla, călca, taia orașul în lung și-n lat. Se chinuia, ca mai toate femeile din generația ei, cu degetele deformate de sodă și plase. Între o plăcintă și o rufă, maică-mea mai băga un atac de panică.
De-abia aștept să văd Precious.
Aș spune că recuperăm. Acum avem luxul să pierdem timpul, dezbatem nimicuri într-o atmosferă de teatru de amatori. Mama e o artistă, o cheamă scena. Vorbim și brusc, din când în când, porți nevăzute se deschid, ca și cum din neatenție ne sprijinim de pereți glisanți și declanșam mecanisme ascunse. Și uite așa, hop!, elefantul roz e brusc în încăpere. (Mama nu se intimidează ușor, plus că s-a obișnuit să trăiască în prezența unor mari animale. Pe mine elefanții roz mă întărâtă. Mama s-a obișnuit și cu asta.)
Așa se face că recent m-am pomenit din senin povestindu-i maică-mii despre atacurile mele de panică. Cum stări de neliniște au devenit din ce în ce mai intense până când, înainte să-mi dau seama că sunt o oală sub presiune, capacul s-a izbit de tavan. Cât de nedumerită am fost, cât mi-a luat să caut ajutor, să le-nțeleg. Reacția ei? ”Hehe, să fii tu sănătoasă, fata mea, făceam atacuri de panică și câte trei pe zi.” ”Făceam”, adică pe vremea când muncea zi lumină, creștea copii, spăla, călca, taia orașul în lung și-n lat. Se chinuia, ca mai toate femeile din generația ei, cu degetele deformate de sodă și plase. Între o plăcintă și o rufă, maică-mea mai băga un atac de panică.
De-abia aștept să văd Precious.
luni, 18 ianuarie 2010
Thank God for snow
Am cântat într-o cheie cam tristă pe-aici în ultima vreme, așa că m-am gândit că cinstit ar fi să mărturisesc cu aceeași conștiinciozitate si momentele de bucurie, neașteptate, vitale. În seara asta mergeam pe străzi zâmbind ninsorii, jucându-mă infantil cu fulgii minusculi care împrospătează obraji încinși și pavează strada cu alb, făcând loc unui nou început.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)