Happiness takes work

Mi-am dorit să scriu în fiecare zi a săptămânii. Nu am putut, dar sunt din noi aici. Pot iar să zâmbesc pe parcursul zilei încercând să-mi dau seama cum ar suna una sau alta pe blog.

Într-o dimineață, foarte devreme, mi-am dat seama că sunt fericită. Stăteam într-o intersecție foarte aglomerată și așteptam o mașină. Mă uitam calmă la furnicarul de oameni, întorceam capul după femeile zvelte și îngrijite care se grăbeau spre birouri. Nu bătea vântul, soarele poleia totul, iar eu eram fericită. Happy to be. Mulțumită că sunt acolo, că sunt cine sunt, că știu ce știu, că am evoluat așa cum am evoluat. M-am tot gândit cât de mult am crescut în ultimii 4-5 ani, nu mai zic de mai mult în urmă. Aș fi putut să fiu tot acolo. Și totuși, cu unele ocoluri notabile :), am reușit să mă desprind de unele porcării și să merg mai departe, să încerc altceva.

Câștigă tot mai mulți adepți teoriile conspirației, se discută cu înverșunare despre control, supunere consimțită, jugul plasmei și-al microundelor (considerate totuși necesare!) asupra libertății individuale. Cei ce cred cel mai tare că nu contează susțin ideile astea cu un inexplicabil sentiment-pansament de superioritate. Tac cu eforturi, nu semnalez zecile de abateri pe oră de la logică, regret ocazionalele răbufniri. Vreau cărți, blog, muzică, meditație, copii. Nu exisă jug mai greu decât cel pe care ni-l impunem singuri, sunteți orbi?

Ceea ce suntem fiecare dintre noi as a person se revarsă incontrolabil în joburi, se vede din elicopter dacă suntem împăcați cu noi, nesiguri, complexați, fricoși, îndrăzneți, toleranți, etc.

E atât de trist că uneori am putea merge mai departe dar nu o facem. Avem o idee, o soluție, dar nu o putem aplica pentru că cei din jur nu sunt pregătiți. Batem pasul pe loc așteptând o sosire de multe ori improbabilă.

E dureros când te gândești cât de frumoasă și simplă ar fi viața, cât timp am avea să stăm în intersecții zâmbind lumii, dacă ne-am mai relaxa și nu ne-am pierde timp și energie cu rahaturi complet inutile.

Moving on takes a lot of work.

Într-o cu totul altă ordine de idei, după îndelungată gândire am ajuns la concluzia că între rockul britanic și cel american, îl aleg totuși pe cel american.

Cu bine, pe curând.

Timpul regăsit

Eram practic hotărâtă să renunț la blog. După mai mult de o lună în care mi-a fost imposibil să găsesc timp și starea de spirit necesară pentru a mai scrie, mi-am spus că locul ăsta nu mai are sens.

Dar într-o seară am găsit la comentarii o întrebare - dacă sunt OK. Oarecum, da. Așa că m-am răzgândit. Păstrez blogul.

E ciudat, de câteva săptămâni trăiesc într-o lume atât de separată de asta. O lume a fricii de gripa porcină, sticlă și căldură, prânzuri improvizate și coloane nesfârșite de mașini. Momentan nu mă deranjează, e ca o scufundare în mare. Privesc cu curiozitate, dar nu confund corali cu pomi.

Ascult Paraziții si Pink Floyd și mă pregătesc să merg la vot. Pe curând, sper.

Noi muncim, nu gândim

Mi-e rușine de când n-am mai scris. Nu c-aș fi uitat, nu că viața mea ar fi devenit brusc captivantă. Pur și simplu am un job nou, la capătul pământului.

Jobul e super OK. Prima săptămână a decurs mai ușor decât era logic să sper. Colegii din departament sunt super. Foarte diferiți, dar toți isteți, inimoși și cu simțul umorului. Din punctul ăsta de vedere sunt o mare băftoasă.

În rest, muncă gârlă din ziua 2, reguli noi, zeci de fețe pe care va trebui să le învăț cu nume cu tot. Sper să fac față. Sediul e cumplit de departe de unde stau, așa că mă trezesc când afară este încă noapte. Într-o dimineață respirația îmi aburea gura. M-am întristat puțin. E iarnă iar, a mai trecut un an. Într-o zi voi muri, și asta s-ar putea produce mai devreme decât mi-ar veni să cred. În metroul arhiplin îmi imaginez cu o voluptate bolnavă propria mea înmormântare, priveghiul, parastasul. Cu ce mă vor îmbrăca? Cine va plânge? Cine nu mă va putea uita?

E ceva oribil în muncă. Nouă-zece ore în care ești forțat să iei o pauză de sine, fie că vrei sau nu. Joci un rol străin și artificial. Toată lumea bravează, toată lumea se teme. Open space-uri ca niște hale ordonează trupuri și minți după reguli corporatiste. E greu să te simți ca și cum contezi într-un open-space. Poate că de-aia managerii au mai mereu biroul lor.

Veșnica dilemă: muncim până la depersonalizare pentru bani? Sau trăim pe restul vieții într-o magherniță prost luminată, rugându-ne ca mâine să ne dea drumul la căldură? Oscilez, nu mă pot hotărâ.

Îmi pare rău că n-am mai scris. Sper ca de săptămâna următoare să îmi regăsesc puterea de a-mi face mai des timp pentru viață.

The only way out is through

Din păcate titlul nu-mi aparține. Mi-ar fi plăcut să fi putut sintetiza ceea ce simt așa; dar Alanis Morissette a făcut-o mai demult. Mda, singurul mod de a depăși un obstacol e să-l iei la scărmănat.

Lupta - asta e singura șansă de rezolvare. Nu există rezolvări de la sine. Cineva, ceva trebuie să intervină. Iar tu poți fi victimă sau agent al schimbării. Nu există o altă variantă. Nu poți fi spectatorul propriei vieți. Ești fie găina paralizată ce se lipește de pământ pe măsură ce uliul se apropie, sau ciuta care aleargă până când abandonează leul.

Partea neplăcută e că nimeni nu-ți garantează succesul. E posibil să duci zeci de bătălii și să rămâi doar cu buza umflată. De-aia e greu. De-aia poate părea că e mai isteț să te-ascunzi, să amâni la nesfârșit, să „uiți”, să minți, să te prefaci. E și-acolo un ceva ce nu-ți dă pace, dar în această două variantă eșecul e diluat în ani, administrat în porții mici, mult mai ușor suportabile. La final însă ești inevitabil și iremediabil învins.

Așa că dacă ții la victorie, dacă vrei să ai măcar o șansă infimă la un altfel de viitor, nu poți decât să lupți, oricât de greu ți-ar fi să te mobilizezi. Spun luptă, dar nu mă gândesc la violență. N-au legătură. Șeful ăla imbecil, vecinul nerezonabil, politicienii corupți până în măduva oaselor, părinții care-ți dezaprobă stilul vestimentar, medicul iresponsabil și nepăsător, educatoarea care-ți bruschează copilul, toți pot fi învinși, de obicei mult mai ușor decât ne imaginăm. La luptă, așadar!

Să borâți bine!

Deși am cunoscut sau am auzit de câteva secături la viața mea (calculez aici și personaje literare), Cătălin Avramescu takes the fuckin' cake. Ființă mai vomitivă, mai profund grețoasă nu am văzut niciodată. Mi-e scârbă și nu pot decât spera că întâlnirea cu cel ce va avea ac de cojocul lui se va produce în public, ca să mă distrez și eu.

Blank

Mă mișc mecanic, fără gânduri elaborate, fără paranteze imaginare și comentarii interiorizate. Îndosariez, sortez, șterg, merg, mănânc, citesc ca și cum fiecare activitate e singura pe lume. Fără visări, fără regrete. Senzația continuă de grabă, de teamă, de speranță a luat o pauză. Și pe stradă parcă merg altfel. Mintea mea cealaltă se odihnește după heirupuri înlănțuite, în scurte răgazuri se satură cu biscuiți cu ciocolată și tace.

Doar murmurul nedeslușit de pe fundal rămâne solo noaptea și așa adorm mai greu.

Lămurire

De ce să duci o idee până la capăt când poți sări de la una la alta?

Majoritatea nici măcar n-o să se prindă.

In intuition we trust

Experiența mi-a arătat că unele persoane au niște fețe care cer prin sine bătaie. Nu e cazul să vorbească, cu atât mai puțin să mi se adreseze direct. E suficient să le privesc câteva minute ca să mă apuce o dorință viscerală de-a le pocni. Intensitatea trăirii este variabilă. Unora dintre reprezentanții acestei categorii nesuferite le-aș da numai o pereche de palme. Pe alții i-aș bate până aș obosi, după care mi-aș trage sufletul și aș lua-o de la capăt.

Multă vreme mi-a fost imposibil să înțeleg ce este ceea ce mă irită atât de tare și atât de repede în privința lor. Vorbesc de oameni din viața publică pe care nu pot pretinde că îi cunosc cu adevărat, foști colegi de serviciu pe care i-am privit cu scepticism din prima lor zi de muncă, necunoscuți cu care am de-a face accidental. Pe toți i-aș cârpi fără să mă gândesc de două ori. O vreme m-am învinuit pe tema asta, crezând că sunt lipsită de toleranță și empatie. Rea. M-am crezut mărginită, îndemnându-mă să mă concentrez pe părțile bune ale respectivului (el sau ea), pentru că – nu-i așa? - fiecare dintre noi are ceva bun în el (măcar un 2-3%!) și nimeni nu e mânat doar de dispreț, prostie sau răutate.

Greșit! Acum sunt convinsă că ostilitatea pe care mi-o inspiră aproape instinctiv unele persoane se datorează unei procesări subconștiente, extrem de rapidă și eficace, a unor semnale subtile dar limpezi. Privirea sticloasă și goală, direcția ei, rânjetul mascat aduc de fapt mărturii cu privire la adevăratele gânduri și intenții ale celui din fața noastră.

Da, toți avem ceva bun în noi și este socialmente sănătos să păstrăm asta în minte. Din punct de vedere individual însă este și mai sănătos să recunoaștem lupii înveșmântați în piei de oi și cum îi zărim să le ardem una după cum merită. De altfel, bătaia e ruptă din rai, nu-i așa?