joi, 31 decembrie 2009

Spooning imaginar

Nopțile visez moarte, zilele iubire.

De câteva săptămâni de fiecare dată când adorm îmi apar în minte colegi morți, necunoscuți morți. Numai eu sunt vie. Mă trezește strângerea de inimă a pierderii ireparabile, a însingurării progresive și certe.

Aseară înainte să adorm mi-am amintit de bilele de sticlă transparente, cu miez colorat, cu care mă jucam când eram copil. Erau cred vreo cinci culori și formau o stea ale cărei contururi erau desenate pe un carton perforat. E una din puținele amintiri pe care le mai am despre copilărie. Azi mi s-au părut o metaforă frumoasă. Eu sunt așa, cred. Rece dar limpede, cu miezul colorat. You have to break me to get to me. Mie mi se pare că merită efortul, dar pot să înțeleg că oamenii au alte priorități. Oricum, îmi dau seama că îmi plac foarte mult limpezimea, curățenia și liniștea.

Muzica e grozavă ea dar periculoasă, îți imaginezi că o melodie nu înseamnă decât câteva minute de deconectare când de fapt ea îți îmbată vigilența și îți dă cu perfidie la o parte sistemele de apărare și uite așa rămâi complet vulnerabil în fața visării, a speranței, a aspirațiilor statistic vorbind aproape imposibil de pus în practică. Mie muzica îmi spune că există iubire așa cum îmi imaginez eu. Muzica mă face să conștientizez un gol pe care în viteza mundanului îl ignor, dar el e fix acolo și nu pleacă nicăieri. De ce aș fi fost creată cu un gol dacă nu există undeva un ceva capabil să îl umple?

Există melodii care mă fac să-mi vină să mă așez pe caldarâm și să nu mai fac nimic, așteptând doar să fiu salvată. Da, agresiva, raționala, orgolioasa, aparent independenta de mine nu vrea decât să fie salvată (asta mă face oare ipocrită în rest?). Dureros al naibii când știu că majoritatea dintre noi pur și simplu nu vor întâlni niciodată acea iubire și pentru ei/noi pariul e să facem viața suportabilă cu surogate cât mai puțin degradante, dar unele melodii nenorocite mă determină să mă rog lui Dumnezeu ca toate greutățile și urâțeniile pe care le-am trăit până acum să fie compensate de iubire.

Mi-l imaginez uneori pe el. Are atingerea catifelată, miroase a proaspăt, e curajos. Mă ia în brațe și își lipește cu blândețe tot corpul de al meu. Nu mă feresc pentru că el nu mă rănește. Cu el, pentru prima oară în existența mea mediocră și chinuită, mă relaxez.

Masturbare intelectuală, tâmpită și neproductivă.

În prag de an nou, îmi doresc iubire dar (just in case) și puterea de-a rămâne un om bun chiar și fără ea. Și sănătate, că-i mai bună decât toate. Și să mă ocup mai mult de mine, să învăț, să fiu mai puternică, mai calmă, mai înțeleaptă. Mai răbdătoare, mai înțeleaptă. Și să scriu mai mult pe blog :). La fel vă doresc și vouă. La multi ani!

joi, 24 decembrie 2009

Be yourself, do your thing

Sărbătorile astea devin o năpastă pentru mulți, uitați-vă numai la săraci și la cei singuri. Ciudat animal mai e și omu'. E echipat cu tot ce-i trebuie ca să trăiască independent și na că asta rămâne una din puținele chestii pe care (încă) nu le poate face. Orice-ar avea, oricât ar ști, omu' are nevoie să ia în brațe un alt animal cu sânge cald.

Spiritul Crăciunului? Eu m-am uitat atent prin mall și nu l-am zărit (apropo, la cozile de la case sunt mult mai multe femei decât bărbați, ați remarcat?). Mă gândesc că în loc de goană după cadouri ar fi mai tare ca de Crăciun să ieșim toți pe străzi și să discutăm o oră cu un perfect necunoscut. Te enervează – îi zici. Îți vine să-l iei în brațe – îl iei. Măcar odată pe an să arătăm ce simțim, de control.

De fapt cred că majoritatea strânge din dinți și nu vrea decât să trecă odată și Sărbătorile astea și să-și poată vedea de viață mai departe, fără veselia de staniol a sezonului.

Cel mai tare revelion petrecut vreodată de mine? M-am băgat în pat seara pe 31 decembrie pe la 10-11, m-am trezit pe 1 ianuarie la 8. Liniște și pace, energie, tot ce vrei.

Mă irită disperarea de a ne distra, de a ne conforma, sărbătorile petrecute "în familie" chiar dacă familia asta e formată dintr-o mamă care te critică permanent și nu înțelege nimic din ceea ce ești, sau un tată violent, sau un frate cu venele varză devenit hoț, sau o soră care scrie "cunoștiințe" și "mia-m". Mergem "acasă", locul pe care îl evităm de fapt tot anul și unde măsurăm timpul pe furiș. Băgăm în noi prăjeli și conservanți cu două mâini, urlăm la telefoane, dăm SMSuri cretine. Că așa se face.

Câți dintre noi merg la biserică de Crăciun?

Isus se naște iară pentru noi. Mă uit în mine și mă sperii.

marți, 22 decembrie 2009

Mai lucrează cineva?

Pe măsură ce se apropie vacanța mă cuprinde o amorțeală soră cu moartea. Vreau acasă, vreau afară, mi-e greu să aștept sfârșitul programului. Am senzația că am fost uitată în birou în vreme ce restul omenirii s-a refugiat pe o planetă mai primitoare. Oare am șters din greșeală emailul privind sfârșitul lumii?

Is anybody out there with me?

duminică, 20 decembrie 2009

It’s beginning to look a lot like Xmas, don't you think so?

Navighez atent prin jegul emblematic al orașului, mestecând înjurături pe care le scuip la răstimpuri cu voce joasă, mai mult pentru mine. Când devin nervoasă, mișc buzele și devin audibilă iar trecătorii mă privesc mirați, suspicioși. Îi înjur și pe ei și sar următoarea băltoacă de noroi unsuros, tropăind pentru a-mi încălzi picioarele. Câini abandonați care n-ar fi trebuit în primul rând să se nască cerșesc mâncare și căldură cu ochii lor umezi. Stau covrig peste guri de canal, mi-e milă de ei. Și? Nimic, îmi văd de drum. Salvări nu se produc în fiecare zi.

Dincolo de muzica protectoare a căștilor înfundate înadins în urechi răzbate tânguiala insistentă a cuiva. E o femeie fără adăpost și aparent și fără toate mințile la ea – pe de altă parte, cine le are? Cu deosebire în situația ei, renunțarea la rațiune trebuie că e o condiție esențială pentru supraviețuire. E atât de frig încât și lui Râmaru cred că i s-ar face milă de ea. Mă îngrozesc în special picioarele învelite în zdrențe și legate cu sfori. Cară cu ea o pungă enormă, găurită, agoniseala ei, oricât de mizeră și ridicolă. Se roagă cu vocea înecată în lacrimi de un cuplu – domn si doamnă bine, săriți sigur de 50 de ani. El poartă căciulă înaltă de blană și fular de mătase, ea are mănuși de mohair și părul tapat, dat cu fixativ. Îmi scot căștile și încetinesc mult pasul, mă interesează dialogul. Prind doar parțial reacția lui care începe să se caute de portofel, în vreme ce soția privește cu un amestec de jenă și iritare în altă direcție. Vagabonda așteaptă încordată, ridurile astupate de murdărie se sapă mai adânc pe chipul ei. Domnul ezită – o hârtie sau două de 1 leu? Mă trec frisoane și deschid și eu portofelul, apuc prima hârtie mai de Doamne-ajută și mă apropii de femeie. Nu m-a văzut, nu m-a auzit, tresare violent. Îi zâmbesc, aș vrea să știu cum o cheamă, aș vrea să vad dacă ea mai știe cum o cheamă, dar mă abțin. Fără nicio explicație am senzația că e cel mai rău lucru pe care pot să-l fac. Îi întind bancnota, îmi compun cea mai neutru-binevoitoare privire de care sunt capabilă. "Pleacă de-aici", șuieră cu ură femeia. Vocea i-a devenit brusc puternică și tăioasă, nu mai e nimic rugător în ea. Stă o clipă în cumpănă – mi se face brusc teamă că îmi va da un brânci. Scap însă, femeia îmi întoarce spatele și mai face un pas către domnul nehotărât. Mă încălzesc subit, simt o fierbințeală care progresează dinspre extremități spre piept, ca un cerc ce se strânge. Domnul a urmărit toată scena, trage rapid concluziile. Își bagă portofelul la loc în buzunarul de la piept și pleacă: "dacă n-ai vrut?", ii explică el femeii abandonate. "De la domnișoara nu ai vrut să iei, îți dădea mai mult!"

Mă îndepărtez grăbită, cu tot cu banii mei penibili, estimând că de data asta pericolul să-mi iau o pungă găurită plină de gunoaie în cap e iminent. Mi-e oribil de rușine – de mine, de femeia fără căpătâi și minte. Fuck me, remember that people just want to be left alone.