duminică, 31 mai 2009

Dimineață pierdută

Dna. Adameșteanu e rugată să nu mă acuze de furarea titlului pentru că, iată, o amintesc, o salut și îi recomand cartea.

Moving on:

Când te trezești cu noaptea-n cap nu ajungi neapărat mai departe, dar în mod sigur ai mai mult timp de pierdut.

Astăzi am chef de mixed playlist în surdină, cu muzică nouă care se tot strânge și așteaptă să fie ascultată, evaluată, sortată. Uite-așa mai zâmbești singur(ă) prin casă prinzând frânturi precum:

„Lonely, lonely, lonely
Don’t you go change it for me”.

Îți captează interesul.

Pentru echilibru și motivație, presar playlist-ul cu un album la care țin mult – Songs of Mass Destruction.

O dimineață perfectă pentru bloguri, emailuri, muzică și nelipsita cafea. Nu crezi?

joi, 28 mai 2009

Salut

Azi mi-am dat seama că în jumătatea de an de când am început să scriu pe blog și – pe cale de consecință – să citesc și producțiile altora, mi s-a mai întremat speranța. Trăire timidă și fragilă, mi-e si teamă s-o aduc în discuție ca să n-o sperii, totuși pe undeva se schimbă ceva. O rotiță gripată din adâncuri își reia discret mișcarea, as we speak.

Cred că explicația stă în faptul că înainte de blog începusem să mă simt un freak. Vedeam cum mă îndepărtam lent dar sigur de toate persoanele a căror părere conta pentru mine, nu mai reușeam să intru pe aceeași frecvență cu lumea. Or asta îmi lăsa un gust amar, deveneam element marginal, deviant chiar poate, începusem să îmi asum o neadaptare rușioasă ce zădărnicea încrederea pe care am avut-o mereu în opiniile mele.

Prin bloguri am descoperit oameni care îmi plac ca mod de gândire și exprimare. Un lux tot mai rar. Majoritatea nu sunt nici ei deloc senini și chiar și cele mai destinse însemnări ale lor sunt râsu’-plânsu’. Dar nu mai sunt singură în ceea ce simt. Am zilnic confirmarea faptului că undeva, cineva strânge din dinți exact ca mine.

Și asta e un tonic excelent. Când poți să numești ce te scârbește ai declanșat deja schimbarea. Poate nu una pe care s-o mai apuci și tu, dar orișicât, e consolator să constați că nu faci umbră pământului degeaba.

De aceea spun: deprimați din toate zările, vă salut!

Gândirea negativă

A. este, și aici o să vă rog să mă iertați de expresie, în rahat cu banii. Rău de tot, la modul că și-a pierdut serviciul, n-o angajează nici naiba – ea speră că doar pe motive impersonale, de criză – iar banii albi strânsi pentru zile negre au fost mereu numai o vorbă din bătrâni. Noroc cu soțul, altminteri... probleme!

A. este însă ceea ce cred că peste ocean s-ar numi a winner. Are atitudine. E pozitivă și încrezătoare-n steaua ei. Sigur, admite că vremurile sunt mizerabile, că e greu după pantofi de 1000RON să faci brusc trecerea la espadrile de 30RON. It really sucks. Cu toate acestea, fruntea nu pleacă. Vede totul doar ca o etapă. Câteodată ești pe val, alteori pe burtă. Indiferent de poziția corporală curentă, îți rămân întotdeuna caracterul și plăcerea intactă a unei cafele, a unei iubiri, a unui film bun. Ceva ce românii din jurul ei nu par să priceapă și pace.

”Vai, faaaaatăăă, da’ cum te descurci? Vaaai, ce nasol de tine. (Bine că io n-am probleme, apropo să-ți arăt pe urmă ce super rochie mi-am luat). Da’ ce-o să faci? Nț, nț, nț, ce aiurea.” Și tot așa, și azi și mâine, neajutând prea tare după cum probabil intuiți. „Da’ dacă te îmbolnăvești?”, „Dacă ți se sparge o țeavă?”, etc. Punem răul înainte, ca să otrăvim și picul de seninătate rămas. Să fim siguri că nu ne scapă fir de optimism și voie bună.

A. își apără pozițiile de săptămâni în șir, în ciuda acestui vibe negativ. Dar parcă în ultima vreme o umbră i s-a pus pe față. Râsul ei devine rictus, dimineața se trezește tot mai târziu. Pentru că, după avalanșe de gânduri negre, at least some of them will stick. Chiar, ce-ar fi dacă mâine îmi rup un picior? Dacă nu-mi găsesc de muncă până la anul? Dacă bărbati-miu își ia lumea-n cap și fuge cu vreo fufă?? Neliniștea se instalează, somnul remontant s-a dus la naiba. Ochii fixează toată noaptea când tavanul, când cifrele fosforescente ale ceasului de pe noptieră, când muntele de om năruit de muncă de lângă ea.

Și-uite așa, gura bate curu’ (iertare iar, azi sunt o nedelicată), din păcate cel mai adesea partea dorsală lovită fiind a altcuiva. După cum ar spune Peculiara, pam paaam!

marți, 26 mai 2009

Aruncați aici grijile dvs.

Te ascult cu atenție, desi toată ziua m-am războit cu o toropeală aparent neglijabilă, dar constantă și poate de aceea invincibilă. Am comandat un frappe, bautură odioasă care sper însă să mă ajute să mă mai dezmeticesc și pescuiesc fulgi mari de frișcă pe care îi așez încolonați apoi pe farfurie, privindu-i cum se dezintegrează în bălți lăptoase. Singurul semn care trădează neliniștea pe care mi-o transmiți e balansul piciorului pe sub masă pe care nu mi-l pot astâmpăra. Tu însă nu observi amănuntul pentru că ești mult prea prins în vâltoarea ideilor care se succed cu repeziciune și a trăirilor intense care te consumă înăuntru. Ochii tăi privesc numai aparent spre mine, în realitate sunt acaparați de scene jucate pe ecranul tau interior. Mă simt ca la o proiecție privată de unde tu îmi relatezi pe un ton agitat și soptit, prins de acțiune devii neglijent în exprimare și ești atât de acolo încât am senzația că dacă m-as apleca puțin peste masă și ți-aș privi atent pupila aș vedea personajele mișcându-ți-se pe iris. Nu te întrerup pentru că asta nu este o conversație reală, îți înțeleg nevoia de a rupe zăgazurile, dai pe dinafară ca o oală pe foc. Vrei să vorbești chiar dacă n-ai acum rabdare și nici putere să explici sau să te gândești la ce ți-aș replica. De aceea nu fac decât să tac, să ascult si să sorb din când în când prin paiul lung, prețiozitate care de obicei mă irită dar pe care acum o practic din plictis. Mă gândesc amuzată că am devenit găleata de gunoi a gândurilor tale, tot ce e rău, neterminat, dubiu sau prostesc devine idee țintită cu precizie către urechile mele. Dau regulat din cap a înțelegere, în răstimpuri mormăi câte-un „îhîm”.
Pasivitatea mea te întărâtă.
Buzele articuleaza rapid cuvintele, îți dezvelesc în mici surprize dinții frumoși, limba trandafirie care împinge cerul gurii. Îți urmăresc obrajii munciți în vreme ce tu sari de la o idee de alta, fără concluzii sau reveniri. Din când în cand te foiești în fotoliu ca și cum ți-ai căuta un alt loc, îți frângi mâinile și aprinzi o nouă țigară, fără să-ti dai seama că alta încă arde uitată în scrumiera pictată. Ceaiul din fața ta s-a răcit de mult, ceașca abandonată pare lipsită de uz pe masa cu încrustații aurii. Privirea îți alunecă, mă privești cu neîncredere și apoi fugi să fixezi altceva în textura pantalonului sau în conversația fetelor gălăgioase de la masa din dreapta. Te apleci cumva complice spre mine, eu mă înclin rigid încercând să păstrez o figură neutră. Îmi dau seama că nu impasibilitate cauți tu dar nu găsesc soluție mai bună. Asist la zvârcolirea ta ca un medic lucid gata să intervină, dar nu sunt bocitoarea care să-si smulgă parul si hainele de pe ea. Îți strâng doar la final mâna – te iubesc mult – dar atât, nu pot, nu știu să te ajut atlfel, orice ce ți-aș spune acum ar fi ridicol și inutil. Fiecare din noi e victima propriului său eu, nu crezi?, singurătățile noastre n-au cum să se întrepătrundă, nu mai rămâne decât o duioasă empatie, o binevoitoare ascultare și o strângere de mână, acolo unde eu mă termin și începi tu.

sâmbătă, 23 mai 2009

Despre minciună

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să fiu acuzată din senin că mint. Din senin, adică pe nedrept. Desigur, rareori oamenii au curajul de a pronunța cuvântul mincios, ai nevoie de un minim de cojones să arunci în față cu învinuiri și să-ți aștepți pe urmă replica. Sunt însă o mulțime de alte căi prin care își exprimă îndoiala că ceea ce spui este real.

Prima oară a fost cel mai rău și încă țin minte scena cu lux de amănunte. Stupoarea și muțenia, sufocarea provocată atunci de revoltă, umilință și mai ales neputința de a demonstra contrariul s-au transformat cu timpul în amuzament. Ce altceva să provoace absurdul unei asemenea situații, când tu spui adevărul și constați abrupt că celuilalt nici nu-i trece prin cap posibilitatea onestității? La un moment dat se produce revelația faptului că pentru unii oameni minciuna este un instrument, un tool la fel de uzitat ca tehnica adresării întrebărilor suplimentare sau extragerea concluziei pornind de la premise, nicidecum un motiv de îmbujorare sau remușcări. Înțelegând acest fapt simplu lucrurile se simplifică, jena dispare, furia nu-și mai găsește sens. Oamenii aceștia nu te jignesc atunci cînd te acuză de minciună, ei speră doar ca ți-au ghicit strategia și cred că pot întoarce astfel situația în favoarea lor. Noțiunile de rău și bine le sunt mai străine decât chineza. De aceea n-ai cum să te mai superi, încerci doar să nu râzi ca să nu dai naștere la complicații suplimentare, nu de alta dar în astfel de circumstanțe nu ai condiții să filosofezi (vei avea ulterior timp pe blog) ci te concentrezi pe rezolvarea pragmatică a situației și limitarea interacțiunii. Concluzia: există oameni care pot minți cu seninătate, cu aceeași ușurință cu care tu îți treci degetele prin păr sau cu care citești ziarul. It's not about you, it's about them. Cei ce te-acuză rapid de neadevăr sunt tocmai cei care mint în mod frecvent, pentru ca numai ei văd oportunitatea minciunii la tot pasul.

Reușesc oare să mă fac înțeleasă?

Dacă n-am fost prea clară gândiți-vă la instalatorul care jură că el a izolat cum trebuie țevile și că inundația asta nu e vina lui; la administratorul de firmă care îți tot repetă că ITMul e de vină, contractul tău de muncă e la ei și între timp n-are cum să te plătească decât la negru; la colega de la contabilitate care nu recunoaște că ți-a greșit comisionul. Ei sunt cei mai suspicioși oameni din lume.

Dacă sunt într-o dispoziție frivolă mă distrez întrebându-l pe celălalt dacă mă face mincinoasă și pretinzându-i scuze. Perplexitatea pe care o provoc face toți banii. Confruntarea și naturalețea nu fac parte din arsenalul lor, îi prinzi fără gardă și obții așa o mică, nevinovată răzbunare.

Sper că n-am lăsat senzația că privesc cu îngăduință suverană micimea lumii mincinoșilor de pe piscurile moralitații fără prihană. Departe de mine atâta ipocrizie. Am mințit o groază și dau în scris c-o s-o mai fac. Încerc însă să o fac cât mai rar cu putință și după ce am cântarit serios raportul dintre bine și rău, or asta mă face mai cu moț decât alții. Nu credeam să fie atât de mult de cerut și de la cei din jur.

miercuri, 20 mai 2009

Bunătăți pierdute

Câtă cruzime să inventezi înghețata cu alune și caramel în exact aceeași epocă în care sexy înseamnă să fii scândură, cel mult o scândură cu fund și sâni. Ce tragedie să nu îți poți lăsa papilele gustative într-un delir orgasmic atât de tangibil, atât de facil, oh nu, în zilele noastre o mărime a echilibrului interior a devenit controlul impulsurilor alimentare. Pe undeva de înțeles, mă trage de mânecă rațiunea, mă uit în jur și mai toată lumea pare cotropită de punguțe adipoase și colăcei inerți, îmi imaginez degetul arătător palpând rontunjimile vizibile și văd unghia pierzându-se între pliurile pielii, alunecând in carnea moale ce nu opune rezistență. Grăsimea înconjoară ca un șarpe trădător coapse și burți, cureaua nimicește farmecul ambelor sexe pentru că taliile bine desenate sunt tot mai rare, surplusul sugrumat se revarsă în lături, mai mult sau mai puțin vizibil. E o luptă dură în care nimeni nu câștigă la nesfârșit, dacă aș fi CEOul unui mare concern farmaceutic aș investi masiv în pastila care taie pofte sau care arde calorii în timp ce ne uităm la televizor. Omul modern e unul static, trebuie voință serioasă ca să faci sport adevărat, și oricât sport ai face tot trebuie să înveți să spui nu ciocolatei, prajiturilor, cremei de zahar ars, grăsimilor, chipsurilor, fursecurilor, fructelor confiate, croissantelor, alunelor, migdalelor, fisticului, bomboanelor, vinului, berii, sosurilor, cartofilor prăjiți și biscuitilor cu unt și, și, si, motiv de veșnică tristețe mereu zgândărită de vizita la magazin.
Ei poftim, acum mi-e foame.

marți, 19 mai 2009

Funny little details

Azi constatam amuzata ca exista persoane care vorbesc despre ele la persoana a IIIa. What's up with that?? Spre exemplu, azi as putea vorbi despre mine cam asa: "FFD poate parea furata de conversatie, insa ea retine si chestiuni minore, carora le cauta ulterior sens si validare." Eh, cum ar fi? Ma marketez asa mai bine, mai convingator? Exista vreun nivel subconstient la care formularea asta starneste ecouri adanci?
Nu pricep si pace. In schimb ma amuz.

miercuri, 13 mai 2009

Nu am chef azi

Chiar deloc, de nimeni si de nimic. Cred ca sunt oficial depresiva! :):):)

Aaaanyways! Stau si privesc lung la numere de telefon pe care ar trebui sa le apelez si nu ma pot mobiliza. What's the point? What the real point of it all? Pur si simplu nu gasesc unul, mi se pare ca ne jucam de-a importantii si butonam incruntati la laptopurile noastre din ce in ce mai mici ca si cum daca n-am face-o s-ar opri Pamantul pe orbita.

Bull-shit!

Asa ca... intru pe blog, sa mai scriu ceva, sa mai citesc un post, sa mai fac cateva minute suportabile. To vent.

Iar in timp ce mame isi neglijeaza copiii pentru ca petrec 13 ore pe zi la munca incercand sa multumeasca vreun expat grandoman si nerezonabil, politicieni si oameni de afaceri inconstienti si nepasatori distrug vieti dintr-o simpa miscare de poignet. Romanul tace si inghite, popor blajin, poti sa-i tot dai peste bot ca el tot iti va linge mana.

Pai si eu la ce sa sper in locul asta blestemat, in care nimanui nu-i pasa?

marți, 12 mai 2009

Modele

Am zile al căror succes îl măsor în dacă am scris azi ceva sau nu. Oare ce spune asta despre mine?

E incredibil cât neprevăzut cuprinde viața. Gesturi mărunte, ale unor oameni pe care abia îi cunoști, pot deveni peste mulți ani momente de răscruce care vor fi determinat fericirea sau nefericirea ta. Sigur, totul se petrece mijlocit de o sumedenie de „întâmplări” care captează inutil atenția, precum sclipiciul costumelor artiștilor de circ.

Nu vreau să spun că nu există liberul arbitru, nu cred în predestinare sau în scenarii riguroase. Doar că avem de-a face cu cauză și efect.

Azi m-a sunat A. cu vocea tremurândă. De câteva săptămâni citește în neștire cărți despre spirit, sensul vieții, misiunea personală, secrete ale calendarelor antice, sfârșitul lumii și alte profeții. Strigă că Dumnezeu nu există, eu zâmbesc dar nu îi întrerup fuga de idei, am toată compasiunea pentru nevoia de a avea certitudinea că viața are sens. Mă trage insistent spre noul său univers, probabil mai funcționează încă nostalgia atâtor nopți petrecute împreună fumând țigară de la țigară, pe vremea când încă mai aveam curiozitate, bucuria înțelegerii celuilalt, încrederea că viitorul ne rezervă lucruri bune care ne dădea degajare și răbdare. Între timp, și eu și A. am avut destule ocazii să probăm tăria convingerilor noastre, iar reacțiile noastre distincte au sfârșit prin a ne obosi și ne-au îndepărtat. Acum bâjbâim printre resturile a ceea ce-am fost, așa cum tot facem în asincron de ceva vreme încoace, drept urmare accept împăciuitoare sugestii de lectură ezoterică.

Mă simt din nou epuizată, de inutilitatea lucrurilor obligatorii, de despărțiri, de frici, de fragilitatea și lipsa de înțelepciune pe care le văd constant în jurul meu. Mi-ar plăcea să am un mentor, sau un bunic, mă rog, pe cineva în vârstă cu care să mă sfătuiesc, pe care să-l admir și care să mă inspire. Cred ca mi-ar prinde tare bine.

sâmbătă, 9 mai 2009

Conversație cu mine

Adevărul e că sunt din ce în ce mai puține persoane cu care am ce vorbi, ba mai mult, numărul lor pare să scadă de la zi la alta. Oamenii nu mai au răbdare să te-asculte, pur și simplu nu îi interesezi, ai 5 minute să ii pui la curent înainte să dea cep propriilor gânduri. Nu e nimic personal, de fapt pe ei nu-i mai interează nimeni în afara propriei persoane și după o vreme îndepartarea de tema lor favorită –ei – te va plasa cu siguranță în afara listei de invitați la petrecerea de Crăciun. Tu devii un pretext, un paravan din spatele căruia se ivește insidios „eu” și „aah, dar să vezi mie ce mi s-a întâmplat”. Din punctul meu de vedere, majoritatea conversațiilor se transformă rapid în tot atâtea motive de deziluzie, căutarea compasiunii devine tot mai zadarnică pentru că în locul ei prind rădăcini nepăsarea, oboseala, iritarea, refuzul. Undeva după adolescență, sinceritatea începe să fie amendată, din ce în ce mai dur, până când tendința firească de a spune lucrurilor pe nume dispare și-atunci ajungem la un troc: uite, acum mă laud eu, dup-aia tu, ne menajăm și nu mai spunem ce gândim cu adevărat ci ceea ce știm că vrea celălalt să audă. Partea cu adevărat tristă e că nimic nu poate inversa procesul, once a fake is always a fake, si-atunci bineînțeles că ajunge să te enerverze țârâitul telefonului; ce naiba vor toți de la mine, azi e-nchisă prăvalia și nu am nimic de dat.

vineri, 8 mai 2009

Incoerență aparentă

Normal că fără disciplină nu faci nicio brânză.

Azi mi-a fost greu să mă concentrez, rândurile mi-au jucat în fața ochilor, am recitit de trei ori aceleași paragrafe fără să rețin nimic. Ceva în mine pare grăbit să scape, să se achite de obligațiile astea străine și să poată evada spre altceva. E una din acele zile în care am senzația clară că locul meu e altundeva, nu aici printre lucrurile astea prăfuite, in lumea asta surdă și indecisă. Dacă m-ai întreba spre ce tind aș da din umeri, habar n-am ca să ți-o zic foarte franc, dar nu mă simt pusă-n încurcătură, pur și simplu simt că nu pot să mă dau pe brazdă doar pentru că n-am altă idee mai bună.

În mod paradoxal, nu simt deriva, ci ca aș fi pe drum. Nu pe-ăla comun, pe potecuța defrișată si pe la umbră, dar asta e, ce să fac, acum fiecare are soarta lui și felul lui de-a fi și de-a simți, și nu-i nimic în neregulă să fii altfel câtă vreme nu-ncurci pe nimeni.

Toată lumea vrea de fapt să fie altfel, dramatic e ca în același timp vrem să fim și cu ceilalți, șmecheria cred că e să nu le mai vrei în același timp. Le faci cu rândul, azi bem și râdem, maine îmi închid telefonul, e felul meu de a rămâne cinstită și cu mine și cu ei.

Îmi alung plictisul mâncând mere, iau coercițiile caraghioase ale vieții ca pe un exercițiu prelungit de răbdare. Mă dedublez, cred despre mine că am învățat să tranform totul în ceva finalmente bun sau măcar util, sunt un tifon prin care trece zeama fără niciun gust a întâmplărilor zilnice.

Azi n-am nimic de povestit, prea des îmi pare totul mic și insignifiant, lumea de fapt nu e ce e ci doar cât prindem noi din ea.

Uite, și postul ăsta nu e decât o fugă, acum trebuie neapărat să mă întorc la treabă, în universul facturilor și al supermarketurilor unde nu-i vreme de șagă. A tout a l'heure mes amis, rămâne pe următoarea evadare.

marți, 5 mai 2009

Cuvintele sunt date omului pentru a-și ascunde gândurile

Azi îmi găsesc (iar) greu cuvintele, chiar și celor care mă cunosc bine le e greu să mă înțeleagă, pentru că la pronunțare cuvintele îmi par a-și pierde expresivitatea și atunci le spun numai pe jumătate, frazele îmi rămân suspendate în aer, vagi, echivoce. Azi n-am nuanțe.

Așa că nu voi bate foarte mult câmpii.

Singurul om cu care voi trăi pe restul vieții sunt eu. Pe mine trebuie să mă mulțumesc, să mă înțeleg, să mă protejez. Ceilalți vin și pleacă, indiferent de convingerile naiv-optimiste pe care le-am putea avea la un moment dat.

Eh, și acum o să fiu acuzată iar de pesimism și viziune sumbră.

Atât pentru azi, e și mâine o zi.

luni, 4 mai 2009

Căutări la drum de seară

O calitate pe care mi-o doresc enooorm (pentru că, duuh!, momentan îmi lipsește) este toleranța la penibil. Pe mine mă cutremură chiar lucruri mici, o bâlbă când mă privește cineva necunoscut, o stângăcie gestuală, un hohot prea strident, furculița scăpată cu zgomot în farfurie. Nimicuri pe care în cazul altora le trec cu vederea cu ușurință sau nici măcar nu le remarc. Mie însă mi-e parcă greu să mă iert, probabil pentru cu totul alte vini decât cele vizibile, pentru că insignifiantul situației nu justifică indispoziția pe care o simt. O eroare minoră și ziua mea e stricată, încerc neîndemânatică să mă scuz în circumstanțe ulterioare, să verific dacă ceilalți au rămas cu aceeași impresie devastatoare - și abia atunci reușesc să atrag atenția prin nesiguranța cu care caut confirmări. E o problemă cât se poate de serioasă, detaliile din registrul penibil și inevitabil (oare) al vieții mă obsedează, le revăd în mintea mea chiar și după ani buni după ce s-au întamplat și simt aceeasi strângere de inimă. În cazul gafelor memorabile comise de alții în prezența mea mi-e jenă mie de rusinea lor, probabil adesea mie mai mult chiar decât lor; oricum, în majoritatea cazurilor actorul copleșit de ridicol sunt eu. O tâmpenie, mă gândesc, o dovadă în plus de care nu aveam nevoie că nu cred în mine, nu într-atât încât să pot ține capul sus indiferent de ce cred ceilalți. Și iar mă indispun suplimentar când ajung aici cu raționamentul, partea mea rațională refuză să accepte că ”ceilalți” înseamnă mai mult decât o oglindă pur întâmplătoare și superficială, în vreme ce jumătatea afectivă tace mâlc și dă neputincioasă din umeri, îmbujorată așa cum în afară nu voi fi niciodată. Presupun ca undeva în adânc o părticică din mine rămâne o fetiță sperioasă, cuminte și timidă, incapabilă de sfidare. Oftez din rărunchi, de-abia aștept să cresc, să iau copila asta de mână, să o plimb prin parc, să îi cumpăr vată de zahar cum ii place ei și să o îmbunez puțin.

sâmbătă, 2 mai 2009

Aceasta este întrebarea

Dacă ceva mă cucerește instantaneu și definitiv la oameni nu poate fi decât impresia că omul din fața mea înoată împotriva curentului. Mai mult sau mai puțin obosit, cu șanse de a ajunge la liman sau nu, nimic nu e pentru mine mai fermecător decât refuzul încolonării docile și al schimonosirii de dragul turmei.
Nu vorbesc aici de rebelii fără cauză, de teribiliști și dezechilibrați care pretind că se răzvrătesc și c-ar fi liberi, când ei de fapt nu caută decât acceptarea altui grup, marginal de data asta. Mă gândesc la adevărații oameni care nu și-au pierdut uzul coloanei vertebrale, invizibili la o privire superficială. Cei care știu ce vor, cărora părerea celorlalti nu le influențează deciziile, cei care nu se tem să spună lucrurilor pe nume, să facă abstracție de ucigătoarea presiune socială, să aleagă pentru ei, să mizeze pe șansa a noua sau a nouăzecișinoua, doar pentru că așa le cere instinctul.
În irish pub-ul de la Unirii am citit acum mulți ani un fragment de geniu: „The reasonable man adapts himself to the world; the unreasonable one persists in trying to adapt the world to himself. Therefore, all progress depends on the unreasonable man” (G.B.Shaw). Despre asta este vorba în viață. Ești follower sau nu.