luni, 31 august 2009

You sexy thing

Mi se pare mie sau Radu Tudor e pur și simplu hot hot hot???

Dintotdeauna mi s-a parut extrem de atrăgător, dar acum și cu noua lui tunsoare.... mi-e cam greu să fiu atentă la ce spune :). Noroc că vorbește apăsat! Doamne, te rog fă să n-aibă burtă...

Neliniște

Toată ziua m-am luptat cu senzația de pericol, de durere difuză, ascunsă, perfidă care m-a împiedicat să mă concentrez, să mă bucur de nou-sosita răcoare. O tâmpenie, o prostie, produs diform și bolnav al unei minți contorsionate, falsă realitate, falsă problemă dar nu mai puțin agitatoare; o greutate îmi apasă pieptul, încearcă de când m-am trezit să-mi sufoce fiecare inspirație. Mă duce cu gândul că nimic din prezentul mizer, ridicol nu contează, ceva devastator așteaptă după colț. Eu nu prea pot ignora senzațiile astea, nu cred că înainte de scaunul electric aș cere o țigară. Ce sens ar avea?

Mă duc să mă plimb aiurea pe străzi, ascultându-mi muzica.

duminică, 30 august 2009

Chestii, trestii

Am dormit îngrozitor de mult acest sfârșit de săptămână, fără nicio justificare cât de cât rezonabilă. De fiecare dată când dorm peste limita bunului simț (deci relativ des) îmi amintesc de o colegă care dormea ca să-și rezolve problemele, dacă se poate spune așa. Când se confrunta cu o situație dificilă nu scotea un sunet și am suspectat-o mereu ca fiind genul ăla de persoană care tot înghite până când într-o zi izbucnește și se apucă să gâtuiască oameni din te miri ce. În fine, izbucnind n-am apucat s-o văd, dar ne povestea (cu titlul de sfat) că după fiecare ceartă cu mama ei de exemplu băga un pui solid de somn, 2-3 ore minimum. Se trezea limpede precum apa de izvor și-și vedea apoi de ale ei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sigur, asta mai însemna și că era complet lipsită de mijloace într-un conflict la birou, dar așa știa ea să-și anihileze nervii, cel puțin la prima mână.

Sărind de la una la alta, ieri s-a întâmpat că am avut două posturi trimise la fain@polimedia.us (poate il stiti deja pe Mircea Popescu) de către Zoly. De fiecare dată când am astfel de semne că există oameni în lumea asta care chiar intră pe acest blog și citesc ce debitez eu aici... sunt cuprinsă de un amestec de jenă cu mirare și recunoștință. Ce să zic, sper că vă place.

Aseară, obosită de nefăcut nimic, am decis să mă relaxez la film, așa că am văzut Inglorious Basterds al lui Tarantino. Iar mă gândeam, de ce naiba s-o zice că Brad Pitt e un tip bine eu nu pricep și pace. Adică... în primul rând are fața colțuroasă, maxilarele alea mai ales strică tot ansamblul. Privirea lui mi s-a părut mereu ușor bovină, mai ales atunci când cică e plin de înțelegere profundă sau compasiune. Multă vreme a purtat niște plete oxigenate de toată jena. Cu jocul actoricesc... să mă ierte Dumnezeu, da pare atât de preocupat de cum arată încât nu se poate concentra la replici, în plus a ales de-a lungul timpului niște roluri de te doare capul. Acu e și plin de riduri. Deci nu înțeleg ce-ar putea fi sexy la el, în ciuda istericalelor pe care e clar capabil să le provoace într-o parte majoritară a populației globului. Așa că nu pentru Brad Pitt m-am dus eu la film, ci pentru domnul Tarantino, pentru care nutresc simpatie. Dar omul care fură spectacolul este după părerea mea Christoph Waltz care face o figură genială și delicioasă pe parcursul întregului film (e drept că și scenariul îl ajută). Așa că vă recomand să îl vedeți măcar pentru colonelul Hans Landa.

Acestea fiind zise, mă duc să mă bucur de restul duminicii și vă las să procedați așijderea. À tout à l'heure, mes amis.

vineri, 28 august 2009

Sfârșit de săptămână

Sunt chiseliță de oboseală, după două zile extrem de lungi și solicitante. Aseară m-am autopremiat după program printr-o sesiune spontană de shopping. La un moment dat am simțit tocurile pe care m-am fâțâit toată ziua cum îmi trec prin spinare și mi se înfig fix în creier. Centrele comerciale fără băncuțe pe care să te poți odihni sunt o tâmpenie. Un shopper adevărat va trebui să-și tragă sufletul chiar dacă e în teniși. Oricum, eu aseară mai aveam puțin și începeam să plâng de durere. Lipsită de alternative, m-am prefăcut că sunt interesată de pantofi și vreo 15 minute am alergat-o pe o vânzătoare prin magazie după 'nșpe modele. N-am cumpărat nimic, evident. Mi-a părut rău de ea, dar de mine mi se rupea sufletul.

Sunt obosită dar mulțumită. Nu foarte des am zile d-astea pline, în care lucrurile merg șnur, când văd rezultate, progres. Și mai rar am zile în care cunosc oameni mișto. Ieri am avut parte de amândouă.

Mă oripilează toți infirmii care își expun cioturile și eczemele întru cutremurarea șoferilor, mi-e imposibil să-i privesc fără să mă cuprindă și mila și sila. Mă fascinează cartoanele spânzurate de gât cu povestea prost scrisă a fiecăruia, variațiuni pe-o temă de care toată lumea e sătulă. Un soi de-a întinde mâna la modul mecanizat, profesionist, standardizat.

Or fi într-adevăr niște amărâți fără niciun fel de alte resurse, nu zic ba. Nu e ca și cum avem soluții instituționale pentru ei, așa că dacă i-am ridica de pe stradă, unde i-am duce? Dar tot nu mă pot obișnui cu vederea lor peste tot.

Mi-e somn, dar sunt si agitată. Azi nu mai fac nimic, mă bag sub pilotă, mănânc struguri și mă uit la televizor. E și mâine o zi.

miercuri, 26 august 2009

Apel

Nu toată lumea ar trebui să aibă acces la telefon. În special la cel mobil. Pentru unii acesta reprezintă un dispozitiv fabulos, o bagetă magică fără instrucțiuni de folosire clare, cu puteri covârșitoare manevrate stângaci de proprietarul curios și care, ca o mașină prea puternică scăpată de sub control, poate reinversa raportul de subordonare.

Azi noapte pe la 12 si ceva tocmai stinsesem veioza și mă chinuiam să adorm. Nu prea reușeam, pentru că rumegam pe întuneric revolta împotriva editurii Leda/Corint, care publică veritabile bijuterii ale literaturii universale a tuturor timpurilor în condiții infecte. Mă tot foiam când pe o parte când pe alta, încercând să-mi imaginez ce s-o fi petrecut în căpățânile acestor autori de crime culturale, așa-ziși editori și corectori pe care îi suspectez de imbecilitate și agramatism. În fine, mă foiam, zic. Răsuceala mea sterilă prin așternut fu brutal întreruptă de sunetul telefonului mobil care, în ciuda crescendo-ului sonor menit să nu deranjeze prea tare, capătă în crucea nopții stridențe nebănuite. Vina mea, pot spune cei care prevăzători își inchid telefoanele pe parcursul nopții. Deși perspectiva e extrem de tentantă, eu am decis totuși să dorm cu telefonul deschis și nesilențios și noaptea pentru a fi de găsit în caz de ceva urgent.

Aseară însă, în mod deloc surprinzător, nu era nimic ce nu suporta amânare. Privind o clipă nehotărâtă numărul necunoscut, am decis, asemenea personajului principal din „Yes man” la care mă gândesc foarte des, să încerc ceva inedit. Am răspuns cu o voce timbrată, ca și cum discuțiile cu necunoscuți în nopțile de marți spre miercuri sunt cel mai natural și plăcut lucru cu putință:

Eu: Alo?
El: Ce faci, guriță?
(Guriță????? Guriță????? OMG! Vedeam deja gelul ieftin și greșit aplicat, plasticul, petele de transpirație, unghiile negre, dinții stricați.)
Eu: Cu cine vorbesc?
El: Cu iubitul tău!
Eu: Serios? Bagă! Pe banii tăi, guriță!

Așa că am depus telefonul pe noptieră și m-am culcat la loc.

Omul a monologat câteva minute, apoi a închis. După câteva minute a sunat din nou. Am răspuns fără să scot un sunet și l-am lăsat din nou să vorbească singur. După câteva minute a închis iar.

De-atunci n-am mai primit niciun semn de la el. Încep să fiu îngrijorată. Sper că nu m-a uitat.

Înțelegeți acum? Sunt ipostaze în care viața ne poate pune fără ca noi să fim pregătiti, capabili să facem față tuturor responsabilităților care decurg din rolul respectiv. Așa că poate n-ar fi rău să dăm un mic test înainte de achiziționarea unui telefon mobil, un examen pentru dreptul de a deveni părinte, să avem legitimatie pentru folosirea liftului, etc. etc. etc.

marți, 25 august 2009

Crashing is one way of coping

E curios cum reacționează fiecare persoană în fața durerii. O așchie sub unghie e ca o cortină ridicată intempestiv asupra unei scene în pregătire, o intrare inopinată într-o încăpere în dezordine. Printre aburii amețitori ai senzației fizice întrevezi lucruri noi, surprinzătoare, elemente la care n-ai de obicei acces facil.

E cu atât mai bizar ce se întâmplă în fața chinului paroxistic. Din fericire, mulți dintre noi avem șansa de-a nu-l cunoaște toată viața. Ne zvârcolim artistic pentru mofturi, ne consumăm lacrimile pentru nimicuri imaginându-ne că mai rău de atât nu se poate, ceea ce, până la urmă, e de invidiat. Nu e nimic plăcut în a fi târât până la granițele sinelui, acolo unde vocile celor din jur nu mai ajung din pricina furtunii dezlanțuite. Acolo, unde tărâmul e virgin, unde orice și nimic e la dispoziția ta, fiecare nefericit devine un mic demiurg, creator al propriul mod de gestionare a durerii.

Se întâmplă cu doar o parte dintre noi ca în unele momente din viață oglindirea exactă a situației în care ne afăm să devină mult prea dureroasă. Acela e momentul hotărâtor, când alegi o strategie de coping pe termen lung; perpetuarea ei nu se va datora neapărat eficienței sale, cât mai ales comodității și atașamentului creat de durerile facerii. Fight or flight.

Nu cred că există ”a nu face față” sau „situația mă depășește”. Prăbușirea, abandonul, refugiul într-o lume imaginară sunt și ele tot atâtea maniere de a administra o situație dificilă. E fix atât de simplu. Și cine suntem noi să spunem că una e mai bună decât alta?

luni, 24 august 2009

Ca mie astăzi

Cred că sunt mulți cărora le vine tare greu să creadă ca asta este cea mai bună dintre lumile posibile.

duminică, 23 august 2009

Bătrânețe, haine grele

Mă tot gândesc la mama, rămasă singură cuc într-o casă prea mare, aceeași casă în care acum zece ani nu aveam loc unii de alții, ne certam ore în șir (multe femei, deh...) pe baie, oglinzi, farduri și haine. Acum e numai ea și mobila a cărei alegere a încredințat-o din prea multă dragoste copiilor o rănește peste ani pentru că nu îi lasă o clipă răgaz să fugă dintr-o lume în care a rămas doar ea.

E tare tristă din pricina singurătății, a izolării în care trăiește de câțiva ani, de inedita lipsă de obligații, adică munca și alergătura care de obicei te storc de timp și energie astfel încât sfârșitul zilei devine un punct magnetic anticipat cu plăcere. Umple golurile rearanjând fotografii pe care la privește pierdută cu orele, tăcerea impusă - și ea neobișnuită - o împuținează pe zi ce trece. Coșmaruri proaspete se adapă din tentativele ei neconvingătoare de a se consola singură: o femeie trecută de vârsta pensionării, care nu mai are a stropoli prin casă, în jurul ei sau al nepoților, rămâne prizoniera pereților care refuză să vorbească, a după-amiezelor încremenite, a serialelor înghițite anevoie, îndesate ca boțul de mălai pe gâtul puilor de găină care, după toate semnele, au optat în mod inexplicabil pentru apocarteresis. Viața se scurge linear, prea previzibil, punctată doar de vizite la medic sau la piață, parcurs final dezonorant și dureros.

Voi știți bătrâni singuri? Ce fac ca să-și petreacă timpul?

sâmbătă, 22 august 2009

Dintre iluzii alese

Ne imaginăm că îi cunoaștem pe ceilalți, avem impresia că le observăm resorturile interioare așa cum avem acces vizual la anatomia meduzelor care înoată nestingherite într-un acvariu, când de fapt nu știm mare lucru. Parcurgem distanțe importante legați la ochi de vălul parfumat al obișnuinței, ne răsfățăm în voia unui somn mult prelungit, în vreme ce ignorăm iresponsabil semnalele de alarmă din ce în ce mai înăbușite. Noi înșiși stimulăm în tot acest răstimp producerea unei ființe noi, de fapt mult spus, a unor măști cu colorit inedit ale celuilalt, care se lipesc apoi atât de tare de vechiul cunoscut încât suntem mereu surprinși când redeschidem ochii și devenim confuzi și neajutorați.

vineri, 21 august 2009

Serviciul, euroii și românu'

O cale sigură spre mizantropie este să lucrezi într-un job care îți prilejuiește relații intensive cu semenii. E suficient să lucrezi direct cu oamenii, să depinzi de alții, ca să sfârșești cu o greață de ipochimeni ce nu trece cu tot emetiralul din lume. Cel puțin în România.

În paranteză fie spus, evit de obicei arătatul cu degetul spre nație, ca întreg. Nu e frumos nici constructiv, sunt parte din ea fie că-mi place sau nu (nu!) și de bine, de rău trăiesc (încă) aici, în acest colț nemăturat al salonului european, biată țărișoară neputincioasă, penibilă, stăpânită de cele mai puturoase scursuri umane unde decența e o vină și un handicap.

Evit să mă distanțez, să acuz, prefer acțiunea în locul vorbelor, dar am și eu limitele mele. Granițe după care pândește furia, revolta, haosul. Am momente când îmi vine să-mi bag ce n-am în tot, să dau cu totul de pământ, să strig din adâncul pieptului: „Boilor și vacilor! Vă somez: orice s-ar întâmpla, nu procreați!”. Închid paranteza.

Una din situațiile în care românu' își arată finețea obrazului, clasa inegalabilă, eleganța milenară pentru care suntem arhicunoscuți pe mapamond (alături de ospitalitate, firește) este renegocierea salarială. Ca la noi, în lume nu cred să mai fie.

Poate ați avut ocazia să remarcați că, în special din punct de vedere profesional, românu' de rând se crede grozav în ciuda evidențelor zilnice care transmit cu totul alt mesaj. De aceea nu are remușcări, îndoieli, avânt spre mai bine, dorință de perfecționare; își este suficient, conform principiului infailibil „merge ș-așa, ăilanți e proști”. Aberația e cu atât mai vizibilă în multinaționale. Palierul infim al societății băștinașe de condiție medie (ca inteligență, mi se pare foarte des...) a înlocuit complexul de inferioritate profund românesc față de „străinătate” cu un – ați ghicit - mult-mai-util, mult-mai-sclipicios complex de superioritate, totalmente fals, creat prin pur reflex emoțional de apărare și nicidecum izvorât din argumente autentice, solide, cum ar fi putut fi competențele în diverse domenii, originalitatea, obsesia pentru calitate, inventivitatea, perseverența, seriozitatea, etc. etc. etc., știți voi, caracteristicile alea pe care le identificăm astăzi cu multe alte nații.

De aceea, nu prea veți întâlni români care să se considere plătiți prea mult, deși există, vă garantez. Cum adică, prea mult? În comparație cu ce? Lipsa înțelegerii unei relații între remunerație și plus-valoarea adăugată de individ face imposibil ulterior ridicolul, injustiția. Salariatul român este un soi de invitat permanent la OTV dispus oricând să-și ridice fustele în public, să se lamenteze la nesfârșit și dacă are posibilitatea să devină răzbunător, veșnică victimă minimalizată, neînțeleasă și mai ales subapreciată.

(Re)Negocierea salarială la noi este întotdeauna delicată, complicată și imprevizibilă, purtându-se pe un teren minat cu proiectile de rahat care îți pot țâșni în mutră oricând, indiferent de pașii princiari pe care i-ai făcut în semn de bunăvoință și bunăcredință. Până la bani subiecții își smulg părul în cap de dragoste pentru companie și post, recită rozarii stupide învățate din broșurele pentru imbecili, țin cu dinții la imaginea de spirit delicat, evoluat (de)mult peste probleme de ordin strict material, care manevrează organele genitale numai cu șervetul. Vine momentul ofertei sau al actualizării salariului și țigăneala(=româneala) începe, cifrele se umflă ca oaia scăpată în lucernă, importata negociere se transformă în balcanică tocmeală, piciorul se aplică pe grumaz și la final se suspină mulțumit, „ce l-am făcut și p-ăsta”.

Uneori am senzația că privesc toată ziua bună-ziua scene cu proști, nesimțiți și triști, cu frustrați și debusolați din toate zările. Zâmbesc adesea amar, în sinea mea, cântărind ironia faptului că ceea ce mi-am dorit cel mai mult să fac mă obosește acum cel mai tare. M-aș fi putut împrieteni cu cifrele, poate aș fi fost contabil, analist financiar, programatoare, orice; mi-ar fi tihnit o pâine mai caldă într-un birou izolat. Lucrurile au evoluat însă pe alt făgaș și acum mă uit la boi și vaci. For a living.

joi, 20 august 2009

Conspect

Dacă vă întrebați cum a fost la mare, păi să vă răspund: bine. Dacă nu... vorbim mâine.

Zic, a fost OK. N-am cum să sar într-un picior de fericire, nu numai pentru că mă suspectez tot mai des că m-am născut fără gena acestui tip de trăire, dar și din pricină că litoralul românesc (atât am putut de data asta) e incapabil să producă frisoane de plăcere.

După o scurtă raită prin stațiunile pe care le cunoașteți foarte bine – neschimbate fundamental, de altfel – am decis, pentru a câta oară?, să ne oprim în Vamă. Mereu regret și îmi spun că dacă inerția nu ar fi fost atât de mare, am fi putut coti oricând la stânga, mai spre Deltă, dar până acum nu am avut niciodată răgazul și starea de spirit necesară (a-propos, primesc recomandări pentru concedii viitoare). Că așa sunt eu, prefer mediocrul cunoscut decât riscul de-a bănănăi - eventual noaptea - ca o găină fără cap. Vârsta probabil își spune și ea cuvântul.

Așa că Vamă a fost, din nou. Comparația cu celelalte sălașe turistice fiind proaspătă, am reușit să mă concentrez pe lucrurile pozitive, așa cum plimbi prin gură bucata de mămăligă uscată după un regim prelungit cu supă de varză. Am apreciat media de vârstă redusă, disponibilitatea cvasi-generală pentru dialog cu necunoscuți, posibilitatea de a te plimba în pielea goală pe plajă dacă asta te face să te simți bine, muzica live. Am strâns tare din dinți – noroc că am deja antrenament – în fața jegului, caliciei, prostului gust și țepelor de tot felul pe care nu ai cum să le eviți, cel mult să le ignori. În ciuda mai multor vizite decât mi-aș fi dorit prin zonă, caut în continuare răspunsul la o serie de întrebări cruciale precum: unde ai putea să faci pipi (femeie fiind, domnii am văzut că pot fi foarte dezinvolți în găsirea soluțiilor alternative) în condiții civilizate? Unde poți bea o tărie după care să nu te apuce crampele sau migrena? De câte miliarde de ori poți reprăji uleiul (inițial) alimentar? Cam cât poți să ceri pe o clătită obosită? ș.a.

Dar nu vreau să vă plictisesc.

În rest, vreme frumoasă, apă caldă, valuri incitante, zdrăngănele colorate, dans pe plajă, citit mult. Și am descoperit un loc (nou, oare?) cât se poate de normal, cu mâncare bună, cafea aromată și servicii prompte pe care merită să-l fac cunoscut. Se cheamă Amphora, e vis-a-vis de Tequila Sunrise. Mie mi-a plăcut, zic că merită măcar o încercare dacă vă aflați prin zonă.

Acum că am făcut-o și pe reporterul In Your Pocket mă simt mult mai liniștită. De mâine, nimic altceva decât subiecte citadine.

miercuri, 19 august 2009

vineri, 14 august 2009

Furtuni zadarnice

Doar fiindcă adevărul meu nu coincide cu adevărul altora nu înseamnă că e mai bine să-l dosesc. Să mi-l rezerv în exclusivitate în vreme ce-n afară mă limitez la răspunsuri de complezență.

Cam asta am susținut aseară, într-o conversație cu cineva apropiat. M. e de părere că adevărul e overrated; convingerile mele pot diferi radical de convingerile celuilalt care are la rândul său aceeași încredere în veridicitatea argumentelor și a raționamentului propriu. A spune în aceste conditii că eu am dreptate e o inexactitate care va conduce în mod cert la indispoziție și chiar conflicte.

Previzibil, eu am ținut partea onestității. Chiar dacă acceptăm că lumea este un amalgam de tonuri de gri, rămâne mai util să numim exact ceea ce vedem în fața ochilor. Singurul lucru de schimbat e modul – mai atent, mai grijuliu – prin care ne exprimăm punctul de vedere. Viața, încercam eu să explic, s-ar simplifica teribil dacă noi toți am spune mai adesea ce gândim.

Poate am fost eu ieri într-o dispoziție aparte, predispusă la dezbateri. Într-un alt context, m-am arătat neconvinsă de soliditatea mariajelor cunoscute în cercul nostru de cunoștințe. Mi-e imposibil să invidiez un cuplu care are acte dar niciun cont bancar comun. Te iubesc, dar până la PIN. Nu percutez.

Dar asta e doar adevărul meu; ca de obicei schilod, borderline, drogat, speriat.

Că veni vorba, fac depozite constante în contul meu karmic. Mărturisesc că-n sinea mea nădăjduiesc la livrarea divină a dobânzii. Până una alta, mă pregătesc să fug din nou la mare. De data asta voi sta mai mult decât doar un sfârșit de săptămână, voi citi, mă voi bronza, voi bea, voi tremura. Pentru că pot și vreau.

Pe curând.

marți, 11 august 2009

Only human

De ce să mint, mă mai sufoc din când în când. Ochiul meu format recunoaște de la distanță spirala ademenitoare a panicii și o evită cu băgare de seamă. Închid ochii strânși când trec prin fața cofetăriei, îmi țin respirația până când pericolul a trecut. Nebăgat în seamă, după o vreme pieptul își reia de la sine legănatul în ritm ocult, durerea urcă pe o culme numai ca apoi să coboare. Degetele imaginare care mă strâng obosesc albite de efort și renunță, iar gâtul se dilată iar.

Poate că mâine îmi va fi mai bine.

luni, 10 august 2009

Voluptatea simplității

Strivită de mediocritate, apoi de conștiința ei, de lene, de deznădejdea celui slab, de comoditatea renunțătorului de carieră, de grozăvia futilității supreme a tuturor lucrurilor, mă poticnesc des, în scris și în viața de zi cu zi.

Animată de forțe mai sus de mine care din când în când - din joacă sau sadism, rămâne de văzut – îmi reinsuflă inconștiența necesară, mă ridic, îmi privesc juliturile ca și cum nu m-ar durea pe mine și merg mai departe.

Citind memoriile oamenilor mari îmi înțeleg mai bine limitările, neputințele, abonamentul cumpărat prostește la galeria perdanților, statutul de spectator laș. Meciul voinței mi se pare demult pierdut, pe undeva mă reconfortează ideea că adevărul incomod mi-e cunoscut abia acum. În cel mai pur spirit al mediocrității autentice, mă apăr reflex cu gândul că măcar sunt mai cu moț în lumea mediocrilor, în patria înțelegătoare a lui merge-și-așa. Presupun că un învingător ar numi asta „o etapă”.

În mod curios sunt împăcată cu mine și cu restul (mă rog, cu unii mai bine decât cu alții), o senzație nu tocmai familiară dar plăcută. Nu sufăr cu adevărat din nicio pricină, am mulțumirea animalică a sănătății și-a îmbrățișărilor de seară, restul mi se pare un dans complicat pe coji de ouă de la care eu am luat o pauză. Da, mi se pare în continuare ridicol și contraproductiv să nu ne mișcăm mai puțin încorsetați în ritmul muzicii, dar gândul nu mă mai crispează.

Știu că oamenii preferă poveștile frumoase în locul celor autentice, dar nu pot încă intra într-un contact constant cu partea din mine capabilă să vadă floricelele la Glina. Bear with me, poate-ntr-o zi....

Dincolo de orice, e limpede că mi-e imposibil să mă întristez cu adevărat zilele astea, ceru-mi mai este peridioc copleșit de nori iar bolta îmi întinde brațele precum un măr cu ramuri pline, dar bulgării celești sunt repede descărnați de aerul tare al unui optimism vital, total nejustificat. Precum mirosul pernei proaspăt înfățate, mă cere în voia sa, eu închid ochii și mă dau. În mod paradoxal pentru rigida din mine, așa găsesc o putere proaspătă, necunoscută până acum.

Obosesc? E doar o stare de spirit pe care o gust pe îndelete.

vineri, 7 august 2009

Dilema

Care este limita dintre networking si ass-kissing?

miercuri, 5 august 2009

Tăcerea e de aur și vorba de argint

Telefoanele mobile au fost create pentru a ne da mai multă libertate și au sfârșit prin a crea o obligație în plus. Mă rog, pentru unii dintre noi. Obiceiul țopesc, sclavagist, exasperant de a ține telefonul pe masă în bar sau la restaurant, butonarea obsesivă în vreme ce omului din fața ta îi rămâne să admire pereții mă depășesc, nu mai vorbesc de conversațiile în șoaptă în timpul unei piese de teatru (ce poftă am avut să-i dau unei cucoane cu programul în cap!) sau informarea prietenilor în timp real asupra impresiilor pe care ți le creează filmul pe care tocmai îl urmărești la cinema.

Și mai e o chestie: ce sens are să răspunzi la telefon spunând doar pe un ton apăsat, ba chiar ușor iritat „nu pot vorbi acum, te sun eu înapoi”?? Nu pricep și pace! Adică... daca te-am sunat și nu răspunzi.... o să presupun oricum că nu poți vorbi, nu? Că doar altfel ai răspunde! Sau că nu vrei, ceea ce rămâne o posibilitate și în cazul în care te dai ocupat(ă), că doar vorba a fost dată omului ca să-și ascundă gândurile. Corect? Și da, mă aștept să mă și suni înapoi, sau dacă te caut în legătură cu banii ăia pe care ți i-am împrumutat, revin eu, fii fără grijă. Așadar: care-i ideea?

Teren nesigur

Deci! (De când îmi doream să încep și eu așa...) Nu cred că interesează pe nimeni, dar eu la fiecare cutremur mor de frică. Le urăăăsc! La cea mai mică zgâlțâială mă cuprinde o panică dureroasă, gâtul mi se usucă brusc, devine grunzuros. Aștept câteva secunde să se dezlanțuie dezastrul, îmi imaginez pereții năruindu-se în jurul meu și eu sufocându-mă sub dărămături. Ideea de fenomen-extrem-de-periculos-și-complet-în-afara-controlului-meu mă lasă invariabil tremurând și fără răsuflare.

Se pare însă că l-am trecut și p-ăsta. Pfiuu.

marți, 4 august 2009

Dezamăgiri

G. s-a mirat când am amintit de blog, „la ce-ți trebuie”, a sunat întrebarea ei necenzurată, „eu dacă țin jurnal e numai pentru mine”. Nu am avut energia să-i povestesc că blogurile nu sunt doar atât sau doar așa și prea puțini le mai folosesc pe post de izvod al banalului în toate formele, subiectul nu părea să o intereseze în mod deosebit așa că am lăsat zeci de gânduri nespuse și am trecut facil la alt subiect.

Nu e exclus ca peste 6 luni un an să-mi trimită link către propriul ei blog; nu o dată oamenii au ridicat sprâncenele a scepticism și condescendență când am vorbit despre blogging ca mai târziu să-și mărturisească propriul interes proaspăt înmugurit pentru un asemenea mijloc de comunicare. Ceea ce e OK din partea mea, dar mi-ar plăcea să văd și-o undă de smerenie.

În fine, oamenii sunt așa cum sunt și nu e misiunea mea în viață să schimb pe nimeni. Mă întristează doar superficialitatea, lipsa de toleranță și înțelepciune mai ales a celor care sunt cei mai sonori propovăduitori ai acceptării necritice a celorlalți în deplinătatea portretului lor, ușurința cu care pronunțăm cuvinte care rămân apoi în mintea celuilalt și provoacă insomnii.

Mă amuză oamenii care fac precizarea „sincer” la fiecare două cuvinte, mai ales în completarea propriilor opinii. Faptul mă duce cu gândul automat la nesinceritate, devin suspicioasă acolo unde n-aș fi fost, mă gândesc că persoana respectivă fie tinde să mă mintă, fie este ea însăși bolnavă de neîncredere în tot ce aude; nici nu știu care dintre variante e mai tristă.

Cred că am să-mi cumpăr un tricou, îl duc la Unirii la parter să mi-l inscripționez cu ceva gen „No feedback needed, thank you!” sau „Keep it to yourself”, ca lumea să mă mai scutească de părerile sale întemeiate pe un fir de iarbă și expuse strict în virtutea unei ambianțe deschise și binevoitoare al cărei merit mi-l arog fără vreo teamă de-a greși. În ultima vreme cei din jur simt nevoia să-mi explice neîntrebați cum cred ei că ar trebui să mă port, să gândesc, să vorbesc, ceea ce mă mâhnește pentru că mi-o spun într-un fel care trădează o respingere viscerală a unor lucruri – fie ele bune sau rele – care până una alta mă caracterizează, sunt copiii mei de care îmi cer să mă lepăd. Ascult atent, fac eforturi să fiu deschisă la minte, îmi spun că e educativ și sănătos să te vezi prin ochii celorlalți, omul se mai schimbă, în orice e o lecție. Când încep să pun întrebări legate de faptele care i-au condus pe interlocutorii mei să emită sentințe și programe de reabilitate corespondente, discuția se diluează, argumentele tremură ca aerul deasupra lumânării. Nu trag eu concluziile, adică nu fățiș, dar în sinea mea mă izolez și mai tare, pentru că mi-e greu să simt aceeași simpatie pentru cineva care pretinde că e mai bun decât mine dar care privește lumea printr-un ochean monocolor, atât de îngust.

Aș putea s-o contrazic pe G., uneori te ajută să scrii pe blog, ce dacă nu poți numi locuri și oameni, poți pune degetul foarte bine pe ce simți și ce gândești, primești reacții din partea unor necunoscuți care nu așteaptă nimic de la tine și mai reduci amărăciunea. Pentru mine, care îmi mușc buzele de o sută de ori pe zi că să nu mai dau replica, care fac exerciții de mimică pentru a deveni inexpresivă, blogul e un loc perfect de dărâmat ziduri numai de mine văzute.

luni, 3 august 2009

Nimicuri toride

Aș spune că în ultima vreme m-am lenevit și de aceea n-am mai scris, dar ar fi o mare minciună, în primul rând pentu că mi-e imposibil să mă consider vreo harnică, măcar într-ale scrisului. De altfel, n-am înțeles niciodată ce e aia să muncești de plăcere (tata zicea asta). Cum adică?

Îmi repet că trec printr-o fază, o etapă doar, și în felul acesta proiectez finalul acestei perioade complet tâmpite, în care mai tot pare să meargă anapoda, împotriva celui mai elementar simț al dreptății în lume.

De altfel, realizez cam în fiecare zi că majoritatea ideilor mele despre cum ar trebui să stea lucrurile sunt de toată compasiunea. Eu am tot soiul de concepții ridicole, toate din cărți, reguli ce se cer respectate, principii care ne ghidează și ne fac bine. Uite de-aia e bine să controlăm lecturile celor mici, că ajung naibii mari și proști. Realitatea mă batjocorește aproape zilnic și pare să-mi tot strige că în lumea reală memoriile sunt scurte, coloanele flexibile și doar perdanții mizează pe mâine, poate-poate bag și eu la cap. În secolul hiper-vitezei spoiala e suficientă. Pot să-mi bag în fund consternările mele stupide, aceste handicapuri voite de care poate ar fi bine să mă dezbar.

În drumul meu spre birou trec invariabil prin dreptul unui depozit de materiale de construcții. Sales man-ul local mă întâmpină în fiecare vară în șort, unsuros și rânjind insistent. Din când în când își face curaj și îmi aruncă o vorbă, tentative presupun de închegare a unui dialog. În funcție de dispoziția zilei, reacționez strâmbându-mă, ignorându-l sau zâmbindu-i cu subînțeles. Cimpanzeul e imposibil de descurajat, presupun că memoria lui de lungă durată i-a fost deja suprasolicitată de școala primară.

Vă doresc o zi grozavă.