Let’s agree we disagree

În multe sensuri, eu provin dintr-un loc întunecat. Dintr-un soi de beci obscur unde cerul era doar o promisiune și-n care m-am zbătut înnebunită între patru pereți tot mai strâmți, fără să găsesc capacul salvator.

Simțeam multă înverșunare acolo, o furie cumplită în fața nedreptății, a prostiei, a nepăsării; aveam o listă lungă pe care o purtam tot timpul în buzunar. Chestiunea s-a dovedit obositoare și finalmente păguboasă, pentru că mi-a făcut mie mai mult rău și prea puțin bine celorlalți. Poate greșesc, dar așa văd lucrurile în prezent.

Acum c-am reușit să evadez, respir lumina soarelui și nu a unui bec chior. Deși există și aici o mulțime de capcane, măcar exersez satisfacția unor greșeli noi. Am învățat pe pielea mea julită până la sânge că nu poți viețui urându-i, nici măcar disprețuindu-i prea tare pe alții. În primul rând pentru că sunt prea multe standarde de aplicat iar un om poate fi încadrat simultan în categorii diferite, în funcție de reperul ales. În al doilea rând, împungând cu degetul nu devii deloc mai simpatic sau măcar mai util planetei. Oamenii ți se vor împotrivi precum un măgar tras de căpăstru împotriva voinței sale, iar mesajul tău nu va beneficia de atenția necesară. Și în al treilea și cel mai important rând, pentru că fiecare dintre noi are prea puțin timp pe această lume ca să și-l piardă cu lupte derizorii.

Continui eu să îi judec pe ceilalti? Firește. Îi separ între buni și răi, simpatici și dezagreabili? Sigur. Dar nu mai pun la suflet și sunt dispusă chiar să nuanțez verdictul, în baza a suficiente probe.

Live and let live. Nu știu cum altfel poate fi schimbată lumea, pentru că eu cred în continuare că ne prăbușim. Știu doar că ura sau batjocura nu rezolvă mai nimic, pentru nimeni și că va trebui să mai căutăm.

În multe sensuri vin dintr-o zonă întunecată, unde rațiunea ținea loc de toleranță și iubire. Acum pot asculta opinia celuilalt fără să mă mai ambalez, chiar dacă mi se pare din start o imensă inepție. E atât de relaxant! Și pot acum să continui să apreciez un om, chiar dacă am descoperit că pe un subiect sau altul nu vom găsi nicicând un numitor comun.

Perspectivă feminină asupra căsătoriei, sau cum o dai tot prost iese

Am și eu o întrebare: ce mama naibii vor bărbații? Vorbesc serios. Ce-ar fi ca jumătatea mai musculoasă a speciei să se gândească pe bune și să ne zică și nouă, chinuitelor femei?

Scărpinându-mă în creștet și punând lucrurile cap la cap, eu aș zice momentan așa:
Băieții cresc. Printr-un miraculos, fascinant joc al hazardului unii dintre băiețeii de ieri reușesc chiar să devină bărbații de mâine. Restul capătă doar mașină, burtă și chelie, dar nimeni nu-i perfect și slavă Cerului sunt și infantile gârlă, așa că până la urmă toți avem șanse reale de a găsi pe cineva potrivit, indiferent cât de șui sau de neterminați am fi.

Fără a ține seama de finalitatea ultimă a tonelor de șnițele cu cartofi prăjiți consumate de un bărbat obișnuit pe parcursul dezvoltării sale fizice și mentale, există un șlagăr pe care acesta îl ascultă constant, de mic: femeile au un singur scop, și-anume să pună gheara pe-un fraier. Îmi imaginez că totul debutează cu mama superprotectivă a infantului care privește retrospectiv, trage concluziile propriei experiențe și hotărăște să-și protejeze odrasla de haina care într-o zi îi va strica odorul. Mă rog, îmi dau și eu cu părerea.

Băiatul/Bărbatul ajunge astfel la o vârstă când hormonii și anturajul îl presează să-și caute pereche, numai că el este deja programat ontogenetic să fie într-o permanentă gardă față de sexul opus și oricum, să se aștepte la ce e mai rău. Pe parcursul anilor de încercări mai mult sau mai puțin fericite de a-și găsi o spălătoreasă stabilă și gratis de cămăși și ciorapi pe restul vieții, bărbatul poate avea reacții (numai aparent) bizare. Lansezi o idee pentru viitoarea vacanță? Wow, ia-o mai încet. Zâmbești unui copil pe stradă? Las' ca știu eu, de-abia aștepți să-mi torni un copil. Îți place să gătești? Nimic întâmplător în asta.

Ca reacție, femeile se retrag ca melcii în cochilie și încep să rumege ideea măritișului, dacă nu o făcuseră deja.

Eh, asta este ceea ce se-ntâmplă de obicei, numai că viața tinde să ne ia prin surprindere. Spre șocul lor, unii bărbați care abia și-au făcut curajul necesar să facă pasul spre onorabilitate sunt informați de partenera lor că ea nu vrea să se mărite. Variantă nemaiîntrevăzută până atunci: pentru unele femei scopul lor în viață (atunci când se întâmplă să fie conturat) e cu totul independent de Oficiul Stării Civile, ba mai mult, dacă ar fi după ele, s-ar lipsi cu totul de procedura amintită. Scandalos, abracadabrant! Fie că părinții au divorțat (eventual urât), fie că vor să fie altfel sau pur și simplu au analizat beneficii vs. obligații și li se pare mai simplu așa, uite că în ciuda așteptărilor mai există și femei care sfidează involuntar cutumele și și-ar dori să continue o relație în absența binecuvântării instituțiilor statului, urmată de îmbuibarea aferentă colectivă și obligatorie.

Dacă vă gândiți că femeia din a doua categorie se bucură de mai mult succes, mai gândiți-vă odată. Bărbații privesc cu mare suspiciune un asemenea specimen, clatină din cap neconvinși de orice argumentație, rezolvând în cele din urmă dilema în termeni accesibili și pentru ei: nu-l iubește, bă, pe fraier! Nu că altfel ar fi de părere că iubirea le mână pe femei la altar, dar asta e altă mâncare de pește.

Recapitulând, o femeie care își dorește să se mărite e o disperată periculoasă, una care nu vrea să se mărite e o dubioasă fără sentimente. Cum ar spune un amic pățit, „femeile nu e oameni”.

Am o vagă bănuială că răspunsul la întrebarea mea e simplu: habar n-au.

În gol

Aseară m-am uitat la Sunshine Cleaning și spre final am început să plâng. Filmul nu mi-a încercat deloc răbdarea, ca atâtea altele, dimpotrivă. M-a impresionat povestea simplă și sinceră despre viața sub-mediocră a unor oameni ne-mediocri, despre goluri mereu prezente și eliberarea care vine atunci când încetezi să mai cauți să le umpli. Azi mă gândeam că devin tot mai receptivă la durerea de dincolo de ecran, cumva compensând desensibilizarea pe care o trăiesc în fața scenariului prost scris al realității.

Anesteziată m-am simțit și azi, traversând orașul în drum spre mama. Întoarcerea în cartierul mărginaș și sărac mă tulbură inexiplicabil de fiecare dată. Merg întotdeauna cu tramvaiul, așa cum am făcut atâția ani, încercând să prind din mers noutățile de la stradă ale cartierului. Fără surprize alunec printre aceleași expresii dezolate, ochi stinși deveniți incapabili de speranță sau entuziasm, corpuri pe care carnea a fost invinsă de murdărie, boli și gravitație. Nu mi-am putut desprinde privirea de ridurile de expresie ale oamenilor, opace astăzi pentru mine, linii bizare schițate neglijent, alocuri caricatural.

Spre casă am trecut pe lângă un salon „de înfrumusețare” și deși l-am depășit rapid reclama de pe placa de plexiglas m-a urmărit un timp. Promisiunea crud-mincioasă m-a indispus, m-am întrebat de când e frumusețea un sticker aplicabil contra unui bon fiscal.

Am discutat aprins despre NLP cu B., il admir pentru refuzul său îndârjit de a trăi ca o legumă. Poate că nu-și dă seama, dar orice s-ar întâmpla a câștigat deja.

Acum adulmec împăcată mirosul de pământ ud și pepene.

Coșmar

Cred că e a treia oară când aceeași poveste îmi strică somnul. Visez că aflu cu doar câteva zile înainte că am de pregătit câteva examene importante, genul care te pot împiedica să intri în licență. Se face că am uitat cumva de ele, trebuie că fusesem anunțată însă informația mi s-a șters complet din minte până acum, când aflu cu stupoare ce urmează. Mă cuprinde panica. Furia și rușinea. Sunt fraiera târgului, aparent singura care s-a luat cu prostioare și a pierdut din vedere esențialul. Mă concentrez, mă readun. Hotărăsc să învăț continuu dacă trebuie, astfel încât să particip totuși la examene. Ce mă ucide e că șansele de a fi cea mai bună sunt practic nule și pe-astea totuși nu le mai pot recupera. 10 e, sau mai bine zis era, nota mea.

Mă întâlnesc cu prieteni apropiați. Șocul nr. 2: ei știu foarte bine de examene și sunt în toiul pregătirilor. Numai că nu mi-au spus și mie, impresia mea e că din lipsă de fair-play. Îi dau în mă-sa pe rând și mă retrag doar eu cu cărțile.

Mă trezesc buimacă, stau covrig în pat, mi-e greu să mă mișc. Mă concentrez, mă readun, mă ridic.

Farrah and Michael are gone

Bietul Michael (nu pot evita hot-topicul zilei). A trebuit să moară ca să recâștige respectul lumii. Cu numai câteva săptămâni în urmă mai toată comunitatea de divertisment online arăta cu degetul umbra fostului star cu celebra mască și umbrelă de soare, într-o ținută neobișnuită, formată din ceea ce semăna izbitor cu o pereche de pantaloni de pijama asortați la un sacou cu brizbrizuri, așa cum îi plăcea lui. Fotografiile fuseseră făcute în fața cabinetului unui doctor, una din singurele două locații unei MJ mai putea fi văzut în ultimii ani, cealaltă fiind evident tribunalul. Acum plouă cu RIPsuri, nici măcar respectul în fața trecerii ireversibile spre marele necunoscut nu mai justifică tastarea cuvintelor până la capăt.

Dar despre morți, numai de bine. Să îl ierte Dumnezeu și să sperăm că de-acum este într-un loc mai bun.

Ce trist e totul. Ce îngrozitor este pentru cei rămași în urma celor ce se duc. De exemplu pentru Ryan O'Neal care, întrebat tot ieri de starea lui Farrah, n-a avut de zis decât atât: ”Farrah's gone”.

Și asta e cam tot ce se poate spune.

Mens sana in corpore sano autem obesus

Lăsatul de fumat vine cu o serie de complicații: ce să faci cu mâinile când ieși la suc/bere cu prietenii, cum să omori zece minute de așteptare, cum să te calmezi după ce un coleg cretin îți pasează un task urgent exact când te pregăteai să pleci acasă și multe altele. Cel mai rău însă mi se pare mâncatul obsesiv-compulsiv.

Probabil că gura simte nevoia de activitate (Freud avea parcă o teorie în sensul ăsta...) și de-aia înlocuiește pe nesimțite trasul din cancer-stick cu mestecatul până te dor fălcile. Ar fi interesant de urmărit dacă există o relație direct proporțională între numărul de țigări consumate de subiect și cantitatea de snacksuri îngurgitate în perioada de cleansing, dar n-am avut timp și ocazia să studiez fenomenul în amănunt.

Nu cred însă că greșesc atunci când afirm că (mai) toată lumea care s-a lăsat de fumat are pe urmă o problemă cu greutatea. Lucrurile se petrec în felul următor: decizi că te lași de fumat, de data asta pe bune. E greu, numeri orele, marchezi zilele pe calendar. Ai craving-uri severe, în primele săptâmâni ale nou-cultivatei abstinențe te trec toate transpirațiile gândindu-te obsesiv la țigări, noaptea visezi că le sudezi, dimineața te scoli panicat că te-ai chinuit degeaba, negociezi continuu cu tine („doar un fum și gata”/ „nuuu, știi doar că un fum devine o țigară și pe urmă un pachet” / „te rog, numai un fum și pe urmă gata, jur” / „nu, nu, nu”), îți dau lacrimile (mă rog, mie mi-au dat...) când vezi oameni fumând câte-o țigară pe stradă. Eh, și după toată lupta asta cu tine din care ieși cam paradit dar, cu puțin noroc, semi-eliberat de dependența de tutun, taman când te consideri oarecum la liman și îți sufleci mânecile gata să te delectezi cu deliciile unei vieți cu mai puține toxine administrate voluntar, realitatea îți trage una tare peste ochi: ai cel puțin 5 kg. în plus.

De reținut că vestea vine pe un fond sensibil. Ești oarecum debil și vulnerabil după lupta epuizantă cu țigările, despre care ți-ai imaginat că-ți vor strecura un pachet până și-n coșciug. Așa că te apucă disperarea. Te gândești: păi dacă m-a mâncat în fund? Nu-mi era mai bine cu țigările?? If it ain't broke, why try to fix it?? Crizele de nervi si de depresie pe care această dură constatare le provoacă inevitabil îi determină pe cei mai mulți să dea naibii traiul sănătos și își aprindă o țigară, aducându-și subit aminte de vreun bunic care a fumat până la 90 de ani și n-a avut nimic. Eu, masochistă fiind, am optat pentru cealaltă cale: împăcarea (sanchi! dar așa scrie în revistele de pop-psychology) cu noua mea imagine corporală devenită brusc caraghioasă pe alocuri, alocarea unui timp pentru regruparea mentală și-apoi contraatacul: sportul și dieta. Ceea ce, pentru o sedentară dependentă de ciocolată (aren't all women?), face situația cu atât mai sumbră.

Sunt convinsă că mulți dintre voi și-au dat deja seama că acest post a fost inspirat de propunerea unei amice de-a pleca iar un week-end la mare. Ar fi fost tare plăcut dacă sezonul costumelor de baie nu m-ar fi prins în plin război cu ravagiile ronțăielii ca o disperată, dar asta e. În viață cică trebuie să iei partea bună a lucrurilor (?!??).

Într-o cu tot altă ordine de idei, mor după Gavin DeGraw. În general dar și în particular. Ultimul lui album (Free) mă invadează prin urechi, doboară orice opoziție, îmi înfășoară creierul, îmi îmbânzește inima, îmi înmoaie genunchii. Dacă nu aveți ceva mai bun de făcut... give it a shot. Hard-core rockerii să ia aminte că acest album ar putea fi considerat, de rău-voitori desigur, a total chick flick (mă rog, echivalentul său în lumea muzicală), dar zău că nu e.

Înapoi la butoane

Țeapă! M-am întors cu coada-ntre picioare. Cine-ar fi ghicit că miercuri seara se strâng atâția amatori de film?!

A sight for sore eyes

Azi mi-am luat inima-n dinți și i-am zâmbit unui domn necunoscut pe stradă. În fine, domnul nu era chiar domn ci mai degrabă un tinerel, iar strada era chiar un bulevard. Eu à pied pe trotuar, domnia sa pe motocicletă. M-au binedispus costumul, cămașa și cravata care mi-au amintit brusc de toate orașele splendide în care oamenii merg în mod curent la serviciu sau la plajă pe doar două roți, naturalețea cu care se foia la semafor, probabil cautând o poziție cât mai comodă, seninătatea cu care iscodea curios ambianța din spatele vizierei. Am dat liber reacției spontane și am zâmbit cu simpatie, deși în mod normal aș fi ultra-sensitive despre cum ar putea fi interpretat gestul meu. Zâmbet adevărat, prelung, privire susținută. Nicio reacție din partea domnului meu, mă întreb dacă din pricina surprizei sau pur și simplu nu i-am fost simpatică.

Oh, well. Mă duc la film.

Revenge is a dish best served cold

E ciudat cât de greu mi-e uneori să scriu. Cu cât mi-e mai greu, cu atât ideea de a scrie mă întărâtă mai tare. Dar trebuie s-o fac; după cum spuneam și cu altă ocazie, uneori numai așa dau sens unei zile.

Așadar, să dam sens, în cel mai pur stil Viktor Frankl.

Îmi amintesc periodic de foști iubiți, genul de amintire incomodă provocată de o poveste sfârșită prost pentru mine. Fac ordine în bibliotecă și dau de o carte primită de la unul dintre ei. Sau. Mănânc cireșe și nu mă pot împiedica să nu-mi aduc aminte de hamacul de acum opt ani dintre pomi. Dispoziția mea e compromisă.

Mă consider o persoană destul de evoluată și echilibrată. Dumnezeu știe că încerc din greu să fiu așa. Și totuși, cu unele lucruri nu mă împac. Peste altele refuz să trec. Să dai speranță unui om numai ca apoi să tai în carne vie, uite asta e de neiertat. In my book, that is.

Visez la dulcea răzbunare. Nu m-am răzbunat niciodată, dar nici nu mi-am mai dorit așa ceva vreme de opt ani până acum. Cum, nu știu exact, dar visele nu cer detalii.

Lumea, marea grădină a Domnului

... e populată de cele mai variate specimene. Navigăm în voia valurilor pe o adevărată macro-arcă unde personaje cu spirit avangardist au început să se încrucișeze în afara speciei proprii, dând naștere la tot felul de curiozități; unele hilare, cele mai multe tragice.

Azi am făcut baie de zgârciți, miopi nemărturisiți, ursuzi congenitali, fricoși (muulți fricoși), pseudo-sinucigași, grandomani, vorbăreți fără noimă și măsură, constipați, plângăcioși, veșnic nehotărâți, imaturi, nespălați, histrionici și încrezuți.

O zi perfect obișnuită.

Sunt foarte des atacată că nu văd frumusețea vieții. Nimic mai greșit, acuzația e plicticos de superficială, în special când vine de la oameni care au pretenția că mă cunosc. Normal că văd frumosul, exact cum văd și faptul că nu e decât o coajă.

Spaima mea cea mare e că am dreptate.

Bookfest ’09

Azi am fost la Bookfest. Ca-n fiecare an am oscilat între aversiunea pe care mi-o produce impresia că Bookfest se transformă într-un eveniment la care e bine să fii văzut și, în celălalt taler al balanței, posibilitatea de a găsi carți minunate la prețuri de nimic. Idee copilăroasă (ca atâtea altele), nesusținută (dacă nu chiar contrazisă) de realitate în fiecare an.

Nici 2009 nu a fost o excepție. Cele câteva volume pe care le-am ochit de mult dar pe care nu mă pot îndura să dau o căciulă de bani rămân inaccesibile și pe rafturile improvizate de la Romexpo. Mai rău, am salivat în fața noilor apariții, blestemând ziua în care Bookfestul a fost inventat. În plus, dispunerea standurilor mi s-a părut mult mai puțin user-friendly decât la edițiile anterioare, când te învârteai ca un... ca o planetă în jurul soarelui și erai sigur că ai bifat tot. Anul ăsta labirintul cărților și-a testat vizitatorii, încercare în fața căreia eu m-am dat învinsă curând, sleită de oboseală și sete. În aerul închis și caldura umedă de-acolo mi s-a părut că respirația a mii de oameni îmi mângâie fața, mi se prinde în păr, îmi intră prin pori. Ezitând de această dată între leșin și un atac de panică, am abandonat aventura rapid. Afară am traversat fuiorul de fum de la grătarul cu mici pentru a-mi cumpăra o sticlă de apă de 500ml la prețul promoțional de numai 4RON, meditând împăcată dar cu picioarele tremurânde că măcar am fost, am văzut, m-am liniștit. Important în viață e să nu te întrebi „ce-ar fi fost dacă”, or eu, iată, am mai dobândit o certitudine.

Normal că până la urmă mi-am cumpărat și eu două cărțulii, niște ciosvârte amărâte care nu-mi ajung nici pe-o măsea. În slalomul printre cărți și plasele grele aplicate pe gambe de o medie de un vizitator din trei, înghiontită și înghesuită, m-am mirat încă o dată de cantitatea de maculatură care ajunge să vadă lumina tiparului. Sutele de titluri din gama self-help, curiozități erotice și multe poze m-au dus cu gândul la toți scriitorii nepublicați care suferă în anonimat.

Pe drumul spre casă și spre duș am remarcat o femeie hipnotizant de urâtă, plimbând de mână un băiețel bălai, de vreo 2-3 ani. Pe cât de hidoasă era mama pe atât de frumos era copilul și am făcut un exercițiu dificil de inventivitate încercând să mi-l imaginez pe tată. Expresia tâmpă a femeii m-a făcut să mă gândesc la o bolnavă psihic violată de un coleg de sanatoriu, două trupuri care funcționeaza perfect sub stăpânirea unor minți betege.

Privitul înapoi și pasul înainte

Sunt mulțumită, fac progrese.

Când eram mai tânără vorbeam foarte mult. Mă explicam, propuneam, analizam, apăram. Puneam suflet, luam foc, credeam că toate zbaterile astea au o finalitate. Ha! Îmi raceam gura de pomană. Acum aș mângâia cu duioșie adolescenta întârziată și naivă de atunci.

În ultimul an am exersat tăcerea (=abținerea) și în sfârșit o fac fără să mai am senzația unei pierderi. Mai am de lucrat și la expresia facială - a doua etapă în acest mic proiect de dezvoltare personală - după care sunt gata de „integrare”. Mamă, ce urăsc cuvântul ăsta.

În fine, vești bune. Pași mici pentru Univers, dar enormi pentru mine.

Înainte eram atât de convinsă că lumea se poate schimba încât nu suportam pierderea niciunei ocazii de a expune convingeri și argumente. Acum mi-e atât de clar că șansele ca ceilalți să se schimbe sunt atât de mici, încât efortul de a deschide gura mi se pare copleșitor prin inutilitatea sa.

Nu-i poți schimba pe ceilalți, nu poți să te schimbi decât pe tine. O lecție greu de învățat, mai ales pentru o femeie :).

Prefer să cred că devin un om mai bun, chiar dacă nu mai tolerant.

Adevărul e că nici nu-mi propun să devin tolerantă (alt cuvânt pe care îl detest), așa cum nu-mi propun să renunț la cuvintele tari sau să nu mai judec lumea. După mine astea-s prostii imense, scuze lașe scornite de fricoși și nehotărâți cronici. Scopul meu e să-mi țin gura dar să-mi păstrez acuitatea. Să-mi pun cuvertura-n cap.

Înseamnă asta și mai multă singurătate? Probabil. And that is OK. În circul cotidian sar de la trapez cu mâinile întinse dar prind tot mai rar conexiunea cu celălalt. De azi mă împrietenesc cu plasa și fac acrobații solo.

Angoasă

Trece odată naibii criza asta?

Trebuie neapărat să-mi schimb jobul și încep să-mi pierd răbdarea.

Rara avis?

Mă întreb câți oameni simt (dând și primind) cu adevărat iubire. D-aia pură, nelungită cu apă chioară pentru fraieri, limpede și tare ca iubirea copiilor mici față de mamă. Genul ăla de iubire din pricina căreia te gândești pentru prima oară pe bune să te schimbi, plângi până rămâi fără aer, și care – în situația nasoală de pierdere sau deteriorare fără loc de întors sau cârpăcire - nu mai poate fi înlocuită cu nimic cât de cât comparabil.

(Completare-argument pentru sceptici, cerebrali și pragmatici: să nu pierdem timpul. Iubirea asta există, altfel nu i-am simți cu toții lipsa.)

Frunzăream azi o revistă și dau peste un interviu cu Leonardo DiCaprio: „toți suntem în căutarea iubirii”.

Și mă gândesc: et tu, Leo? Adică, ai o insulă privată și cam orice femeie îți trăznește prin cap și tot alergi ca un bezmetic în goana după fluturi? Un motiv in minus de regret că nu sunt bogată.

Șmecheria este și aici, ca în mai toate cele, să rămâi tare și să nu accepți să te minți. Fetele te plac, mai ales de când faci bani? Uită-le. Prietenele tale sunt hotărâte să se mărite cu orice preț? Ăsta nu e un motiv să suporți și tu un mitocan. Bunică-ta te întreabă de fiecare dată pe când stră-nepoții? Ei, și ce? Calcă-ți pe inimă și ești mâncat. O altă eroare frecventă este îndrăgosteala, nevoia de celălalt ca mult-așteptată, binevenită confirmare, gâdilare a egoului, pentru că dacă iei lupa și examinezi atent amețeala pe care-o simți când ești luată-n brațe, constați de multe ori că te-ai grăbit să-i spui iubire doar pentru că așa ai văzut la televizor.

De fapt, cu altă idee pornisem la drum. Am devenit inapți de iubire (variantă pe care nu grăbiți să o respingeți) sau pur și simplu devine tot mai greu să cunoaștem persoana potrivită? Ultima variantă mă îngrozeste. Dacă organul iubirii funcționează încă, atunci cum vom hrăni vreodată nevoia asta organică de iubire? Cu ce, cu cine adică??

Dacă nici Leo nu găsește...

Din nou despre prietenie

Pentru mine prietenia a devenit rațională, un set de acțiuni controlate, conștient dirijate spre manevrarea unei relații într-un sens propus. Pe măsură ce devii mai conștient de tine te transformi și în mai puțin tolerant cu ceilalți, îți pierzi cheful și entuziasmul de a-l descoperi pe altul sau oricum ești tot mai des dezamăgit de rezultat. Așa se face că în schimbul înțelegerii trebuie să oferi ce se cere și nu neapărat ce-ai avea tu de dat. Pe undeva pare foarte firesc, având în vedere că și mare parte a educției se bazează pe principiile simple ale morcovului sau bățului. Cu timpul spontaneitatea dispare, surprizele nu mai au loc. Prietenia ca act în primul rând intelectual devine cu atât mai evidentă la primii pași într-o potențială amiciție. Câtă răbdare, câtă tatonare, expunere graduală, prudentă, ligurițe de eu și altul ce dau împreună aroma unei tocănițe mai mult sau mai puțin gustoase.
Și totuși altă cale nu-i. Fericiți sunt cei ce au încă iluzia că prietenia nu este doar un schimb de amabilități, în cel mai pur sens al cuvântului.

Înapoi acasă

Am plecat câteva zile din oraș, în ciuda prognozelor de furtună, în căutarea unui petic de cer unde noaptea mai poți vedea stelele, a unui loc unde se aud încă greierii și pescărușii.

Am încercat să-mi fac prieteni noi dar ca de obicei n-am reușit. Am abandonat ultimele tentative când la masă s-a râs la unison de faptul că sunt singura care își mănâncă ciorba fără s-o soarbă zgomotos. M-au acuzat de superioritate, apoi m-au respins.

M-am bronzat, am râs, m-am îmbătat, am filosofat, am dansat, am cântat, am ținut chiar și un speech, spun cei ce mi-au redat amintirile a doua zi. Și totuși am fost singură, ca și cum m-aș fi urcat în mașină doar eu, cu iPodul înfundat în urechi.

În drum am oprit ca de obicei la fermă. Am aflat că C., câinele meu favorit, a fost otrăvit de vecini. Mă uit la pozele cu el de-acum o lună și încerc să înțeleg că nu mai este. L-aș plânge, dar e inutil.

M-am întors dar nu simt.

Meniul zilei: secretare acre

La începuturile „carierei” mele (nu mă pot abține să nu pun ghilimele) un proaspăt absolvent de facultate nu prezenta mare interes pe piața forței de muncă. Așa se face că mulți din generația mea se considerau norocoși dacă dobândeau acces într-o firmă printr-un post de asistențiat. Mai pe românește, noi fetele ne băteam pe joburi de secretară, singurele la care aveam o șansă, sperând că de la telefoane vom urca apoi ușor-ușor the corporate ladder spre postul dorit. Misiune nu întotdeauna posibilă și care îți putea lua ani, dar așa era pe vremea aia.

Nu am facut nici eu excepție. Primul meu loc de muncă după facultate a fost exact ăsta: secretară. Nu era loc de fițe și mofturi, 150 de dolari pe lună erau mai mult decât nimic și adevărul fie spus, nu mai văzusem un fax în viața mea, sau oricum, nu-l mai privisem cu atenție :). Din zeci de întâlniri minutate, cafele plimbate prin săli de consiliu și toate nimicurile (de multe ori critice) care pică de obicei pe capul secretarei, am înțeles treptat cum merg lucrurile într-o firmă. Am avut norocul de a fi rapid promovată, dar prețuiesc și acum experiența cu pricina.

O prețuiesc pentru că m-a învățat multe, lucruri super-basic de business dar mai ales date importante legate de oameni. Am trecut prin umilința de a nu mi se răspunde la salut doar pentru că biroul meu era chiar front-deskul, prin frustrarea de a nu putea răspunde când mi se reproșa gustul cafelei sau proasta aprovizionare cu papetărie. Dar printre toate asperitățile inerente jobului, am tras de mine și am fost utilă, remarcată și ulterior aprobată spre faza doi.

Am început așa deoarece astăzi am fost nevoită să sun la foarte multe firme, majoritatea multinaționale cu renume, și să solicit o serie de informații cu caracter general. Am avut de-a face, așadar, vreme de vreo 6 ore cu multe secretare. Trebuie să spun că dacă ar exista clubul secretarelor, acesta ar fi unul cu un IQ extrem de scăzut. Prostia și mai ales lipsa de profesionalism crasă care transpar de la telefon (ce-o mai fi și în persoană, Dumnezeu cu mila) m-a amuzat, enervat, plictisit pe alocuri. Majoritatea secretarelor se bâlbâie, se „ăăă”-ie, înghit în receptor (poate le-am nimerit eu în timpul mesei), plescăie, se pisicesc și tabloul poate continua. Întrebări precum „mă puteți ajuta cu o adresa de e-mail?” le lasă perplexe, am avut de câteva ori senzația că le-aș fi rugat să saboteze firma. N-au nici cea mai vagă idee ce e confidențial și ce nu, câtă informație pot sau trebuie să ofere după caz, încep să emită opinii personale (care evident nu interesează pe absolut nimeni) din senin. Uită că scopul lor este să fie utile. Cazurile extreme se stropșesc la vocea fără chip care are impertinența de a insista într-o direcție legitimă de altfel, dar care presupune efortul ridicării fundului lor plat de pe scaunul în care stau, cu o lipsă de chef care trece prin fir ca vocea.

Nici nu-i de mirare că atunci când mai spun că am început ca secretară majoritatea oamenilor își mijesc disprețuitor ochii.

(So) much ado about everything

Ai remarcat că există persoane pentru care viața este o succesiune de drame, mai mici sau mai mari, toate insă ineluctibile, epuizante, exasperante, gălăgioase și obositoare – in special pentru nevinovații din jur? Și eu. Mici aranjamente, telefoane de dat, propuneri de facut, scuze de invocat se transformă în tot atâția declanșatori de scenarii catastrofale, dileme etice paralizante, suspense chinuitor ce frange mâini neputincioase si țigări fumate nervos.

Mister pentru mine de ce unele persoane nu își conservă energia întru scopuri mai practice ci par să prefere această agitație continuă, cântăreală nesfârșită de pe un picior pe altul. Ți-e greu? N-ai chef? Ai vrea ca viața să fie o croazieră de lux? Newsflash: toată lumea simte la fel. Diferența este însă că, odată cu depășirea vârstei mentale de 15 ani, persoanele mature și echilibrate (ha!) înțeleg, acceptă și adoptă un principiu simplu, care ulterior se dovedește de mare ajutor în viața printre semeni: mai taci și fă în schimb ceva. Ceva, orice, spre binele tău și al celor din jur. Lamentările din orice nimic întind nervii celorlalți, într-o lume oricum suficient de tensionată.

Oare de ce sunt oamenii incapabili să facă față onorabil adevărului? Aș vrea să pot spune exact ce-am scris aici tuturor celor cu care am de-a face și care mă ucid în chinuri cu învârtitul lor în jurul cozii. Mai ales unora le-as spune exact asta, pentru ca țin la ei și știu că pot mai mult. Dar tac și scriu, pentru că azi nu mai pot o nouă dramă.

Rușine și lehamite

În lumea strâmbă în care m-am născut naturalețea s-a transformat în excentricitate, ofensă chiar adusă majorității care supraviețuiește cameleonic. Învățăm din timp că adevărul se plătește, că rețeta succesului cuprinde controlul până la extincție al spontaneității (mama tuturor gafelor), așa că adulți fiind suntem puși în încurcătură în fața celor care încă n-au uitat să fie ei.

Prea multe reguli, prea multe false modele, prea multe scopuri ce ne sunt de fapt străine, plastic pretutindeni și credem că ne salvăm închizându-ne sub un chepeng, astfel încât esența noastră devine buruiană ițită prin plesniturile asfaltului.

Sunt o naivă anacronică și neadaptată plictisită de sfaturile nesolicitate ale mediocrității, încăpățânată și însingurată, cu acces la internet. Viața ar putea fi atât de simplă și frumoasă.

Mute

"Love is simple to define, but it seldom happens in the series of beings."

Wish I could argue with that.

La cald

Azi este exagerat de cald, caracterizează situația o domnișoară vorbăreață în compania căreia călătoresc prin forța împrejurărilor astăzi. Și eu simt că mă lichefiez sub soarele arogant care-și aruncă lamele fierbinți cu nepăsare. Asfaltul se încinge, ca de obicei mintea îmi fuge aiurea și sunt tentată să sparg un ou pe caldarâm ca-n filme, pentru a verifica dacă se coagulează. Bitumul înmuiat îmi memorează pașii, pare dispus să mă-nghită precum nisipurile mișcătoare sau ca o plantă carnivoră, unul din multele mele coșmaruri infantile. Străzile sunt aproape pustii, numai un pui de vrabie căzut din cuib și despicat își arată fără pic de pudoare trecătorilor vintrele însângerate. Copii se stropesc în fața blocurilor cu apă din peturi fără capac, țipă și râd. Sunt încă îngrozitor de tineri.

Toți cădem din cuib cândva, pur si simplu stă în firea lucrurilor să se întâmple și e o simplă chestiune de hazard cât timp îl desparte pe fiecare de pasul gigantic care urmează să îl facă abțibild. Atâta vreme cât mai știi că aripa e aripă și ciocul cioc, ești încă în categoria puilor norocoși.

Azi e curios de cald, curios de înnorat și de imobil totul înăuntrul meu.

Same shit, another day

În unele zile senzația că fiecare merge pe stradă purtând cu sine balonul de sticlă perfect etanș prin care nimeni nu poate trece e mai puternică decât de obicei. Vezi omul, vezi balonul și atunci nu mai insiști, dar nici nu ești mai mulțumit. Azi mi-e greu să bat la porți închise.

Azi nu-mi găsesc locul și încep iar să mă gândesc, desigur!, pentru că de fapt locul meu nu e aici.

Eu nu pot fi cu încrâncenarea asta din jur care-mi stârnește mirare, cu strâmbături devenite riduri, cu hotărârea asta a priori că nimic bun nu se va întâmpla. De aceea mă și indispun atât de mult ceilalți, pentru că de fapt felul lor de-a fi îmi contrazice constant speranța.

Azi mi-e greață de frica asta gelatinoasă, de impostură, de mâncătorii meschine, de înverșunarea cu care cei mai mulți aleg să își afunde capul în nisip, de minciuna devenită adevăr. Stâng tare pleoapele ca atunci când eram mică, azi mi-e greu să redeschid ochii și să privesc în jurul meu.

Manifest contra liftierelor

Ieșitul din casă echivalează în România cu o aventură. Orice se poate întâmpla, în special în jungla manelizată a capitalei, unde înveți de mic că adaptarea înseamnă răbdare, inovație, umor. La noi poți intra oricând în contact cu secvențe din alte secole sau lumi, cu un farmec aparte. Spre exemplu, cu liftierele.

Istoria apariției lor ca specie mi-e necunoscută, admit. Poate știind-o, le-aș înțelege mai bine conduita, aș ghici pârghiile pe care trebuie să le acționez pentru a comunica cu ele. Dar Wikipedia nu știe, așa că sunt pradă ușoară pentru aceste femei călite în meserie.

Nu pot decât să-mi imaginez, să speculez. Probabil că pe vremuri oamenii se încăierau în lifturi, copiii nesupravegheați se jucau cu butoanele până le blocau, așa că o minte înțeleaptă a decis: să luăm cele mai nesimțite scârbe pe care le putem găsi și să le dăm de lucru.

Știrea s-a răspândit cu repeziciune în rândul tuturor scandalagioaicelor încruntate, veșnic amorsate, cu replici răutăcioase mereu gata pe vârful limbii. Lipsite probabil de alte surse de venit mizer dar prea leneșe ca să facă altceva pentru un trai mai bun, clonțoasele au răspuns apelului și și-au preluat posturile strategice. Exponate spectaculoase pot fi în continuare observate în biotopul lor practic necontaminat de contemporaneitate, în special în institutii de stat cu trafic mare de vizitatori unde au ocazia de a juca tontoroiul pe nervii a mii de persoane în fiecare zi.

Vizitatorii din viitor (dupa Ungaria înspre vest) care observă o femeie revărsată pe un scaun în lift pot crede poate ca aceasta este o persoană suferindă care își caută un sprijin până la destinația dorită. Greșit! Macramé-ul din poală, sticla de plastic din colț cu etichetă scorojită și plină cu apă, halatul de molton scămoșat și mai ales privirea superior-batjocoritoare cu care măsoară din cap până-n picioare toate persoanele din raza lor vizuală sunt indicii suficiente pentru a fi siguri că se află față în față cu unul dintre ultimele exemplare ale acestei veritabile caste profesionale.

Liftierele sunt persoane agresive, probabil având nevoie de această abilitate întru performarea optimă a jobului lor complex, care numai pentru neinițiați pare a se limita la apăsatul pe butoane. Ele organizează personalul auxiliar, triază călătorii, dau lecții de viață și comportament în spațiul lor sacru, liftul. Liftierele sunt persoane importante, pătrunse de caracterul vital al misiunii lor pe pământ și au o atitudine care ar reprezenta o lecție de statură morală și pentru un neurochirurg. De altfel, liftierele subliniază importanța rolului pe care îl joacă în cadrul mecanismul cosmic mai larg cu orice prilej, fie unul oferit accidental de amărâții din lift, fie creat de ele special în acest scop.

Așa că după ce ai așteptat 15 minute mila unei liftiere să își facă naibii datoria și să te petreacă cele 10 etaje pe care trebuie să le urci a treia oară pe ziua respectivă și nu te mai țin plămânii la alt sprint pe scări, după ce îți inghiți replica în fața disprețului cu care ești informat că nu poți urca acum ci trebuie s-o aștepți să ducă mai întâi pe naiba-știe-cine-și-de-ce-are-prioritate-în-lumea-ei, atunci nu-ți mai rămâne decât un sigur lucru de făcut. Odată ajuns la destinație, aștepți ca ușile să se închidă și liftul să o ia din loc ca tu să începi să bați cu toată puterea cu o cheie în ușa metalică, neîntrerupt până simți că ai amorțit. Ecourile urletelor isterice pe care le receptezi prin puțul liftului vin ca un adevărat balsam care anulează toată enervarea de mai devreme și care îți permite să te învârtești pe călcâie din nou proaspăt, gata de următorul război ridicol pe care aproape sigur ziua ți-l va aduce.

Tu votezi?

Se vorbește tot mai des despre despre absenteism la urne, dezinteres față de politică, inutilitatea participării la viața publică.

Se emit opinii.

Le urmăresc cu involuntară atenție – undeva, în interior, o coardă sensibilă vibrează.

Pe mine mă interesează politica. Nu mă cert la bere în preajma alegerilor (OK, poate mi s-a întâmplat de câteva ori, dar doar la prezidențiale) și nu trăiesc din asta, dar sunt la curent cu temele majore ale zilei, urmăresc discursuri și talkshow-uri. Când mă întorc din concediu, mă interesez ce s-a mai întâmplat. Îmi formez opinii, suport analiza critică mai mult sau mai puțin rațională a oponenților, uneori îmi ajustez convingerile în fața unor argumente irefutabile. Și din când în când, duminica, îmi asum ideile și risc votând.

Cum altfel?

Sigur că risc. Risc în primul rând ca omul pe care l-am ales să nu iasă câștigător. Risc ca personajul politic pe care îl disprețuiesc cel mai tare, de care mă tem cel mai mult, să câștige. Or asta doare. Angoasează.

Apoi, risc ca omul pe care l-am ales să câștige. Oooh, da. Risc să constat că m-a prostit. Eu am crezut și-acum mi-o iau în bot. Prin vot, i-am dat puterea mea și acum îmi văd reprezentantul întorcându-se împotriva tuturor lucrurilor pe care le susțin.

Dar cred că fiecare dintre noi a trecut prin asta.

Iar ca rezultat, ne „tocim”. Avem un capital afectiv limitat și la un moment dat politica devine o investiție dezastruoasă, pe care începem s-o evităm.

Dacă suntem speculanți și nu investitori.

La bursă, un investitor poate pierde bani acum pentru că vede the return on investment peste 2, 5 sau chiar 10 ani. Și el mai pierde, poate chiar mai des decât câștigă. Dar și când câștigă, rezultatele compensează toate pierderile anterioare.

De fapt, mai toți investitorii de succes vorbesc despre nevoia eșecului, a lecției învățate.

When you lose, don't lose the lesson too.

Eu cred în puterea votului. Sigur că sunt terifiată de prostia și superficialitatea majorității, de halul de degradare în care se află societatea românească în prezent și modul cum acest lucru se oglindește fidel în clasa politică. Și eu sunt uneori tentată să cred că nu toată lumea are dreptul la ștampilă. Și totusi, votul rămâne pentru mine unul dintre acele multe lucruri pe care nici nu le bagi în seamă atunci când le ai, dar pe care le-ai regreta amarnic dacă ți-ar fi luate.

Nu cred în renunțări. Cred în votul responsabil. Mai rău chiar decât non-votul mi se pare votatul de-a-n p...lea, întemeiat pe pseudoargumente precum: „hai mă că e simpatic”, „nu-mi place fața lui” (cumplit de răspândit), „ăsta face spectacol, să vezi ce circ o să iasă, hă, hă, hă”, „las' că și ceilalți fură”, „nu leagă două vorbe dar e în gașca care trebuie”, etc.

Văd votul ca pe o expresie a maturității și a responsabilizării personale. Să critici fără să-ți asumi nici cel mai mic efort, risc sau implicare e extrem de simplu. Probabil tocmai de aceea a și prins așa de bine la public si a devenit un sport national. Să judeci, să admiți uneori că ai greșit, să revii din drum și să încerci altă cărare, să acționezi conform convingerilor tale în mod consecvent, să nu te dai bătut e mult mai greu. Mai greu, dar mult mai productiv.

Eu votez.

Lucruri care nu mi-ar fi lipsit

Zi grea, agasantă, până și cel mai mic lucru cere un efort dublu comparativ cu o zi normală. Orele alunecă disprețuitoare, iau cu ele insignifiantele victorii și aduc în schimb noi îndatoriri.

Simt mici broboane de apă cum se formează la rădăcina bretonului, în ritmul asta și nasul îmi va deveni lucios în câteva minute și nimic nu mă jenează mai tare decât un nas lucios. Mă simt brusc murdară, merg cu privirea în pământ.

Prin toată alergătura, înregistrez fragmente ce-mi rămân întipărite în minte ca poze-ntr-un album.

În vizită la spital. O femeie în vârstă e adusă din sala de operații goală până la brâu. Cu un cearșaf mototolit îngrămădit în jurul taliei nu mă îndoiesc că o pală de vânt ar pune-o într-o situație delicată. Îi vedem toți foarte bine formele pline, pielea curată, aproape translucidă. Abia în salon rudele care o asteaptă se grăbesc să o acopere. Brancardierul împinge mecanic patul mobil, asistenta se îngrijeste impasibilă de perfuzie.

Alături, o altă pacientă profită de apariția personalului pentru a se plânge de dureri. Și ea a fost operată, un bandaj imens îi maschează bazinul iar pe pat se văd picături de sânge tulbure. Asistenta plutește, o asigură din zborul ei nestingherit printre paturi că durerile sunt absolut firești. În alt context, i-aș da dreptate.

Mult mai târziu, pe stradă. O femeie poartă pantaloni trei-sferturi, expunându-și degajată gambele pe care părul negru, des si aparent țepos voalează varicele. E foarte încruntată, dar mă îndoiesc că alege mental cea mai bună soluție pentru epilare.

Agitație pe un refugiu de tramvai. O doamnă corpolentă blochează coborârea călătorilor, în ciuda căldurii, înghesuielii și proastei dispozitii generale. Unui bărbat care se pregateste să coboare manevrând cu finețe un cărucior îi sare țandăra: „Faceți vă rog loc la coborâre! Doamnă, se coboară înainte să urcați!”. În ciuda zbuciumului creat, a tensiunii crescânde, femeia nu cedează un centimetru. Picioarele sunt pe refugiu, dar brațele sunt hotărât încolăcite de bara de sprijin. Înverșunarea i se citește pe chip, nimeni nu mai insistă. Barbatul îsi face loc cu greu, iar ea țâșnește înăuntru. Spera să prindă loc, așa că rânjesc larg când observ că nu găsește scaun liber.

Tresar: nu e nici prânz măcar.