La final de an

Dragii mei cititori,

Va scriu de-acum, ca mai incolo mi-e ca va luati cu pregatirile pentru diseara si nu mai apucati sa cititi in timp util :)

Va multumesc, in primul rand, ca ma cititi, unii dintre voi cu o fidelitate care ma onoreaza si ma incurajeaza enorm. Am inceput acest blog intr-un moment de cumpana in viata mea. Sper ca in lunile si anii urmatori sa ne cunoastem din ce in ce mai bine.

In al doilea rand, va doresc un an nou in care sa fiti sanatosi, puternici si veseli. Sa aveti parte de iubire si intelepciune, restul e umplutura.

La Multi Ani!

Obiceiuri contemporane

Ce faceau parintii sau bunicii nostri de Revelion? De fapt, se numea macar noaptea dintre ani asa? De cand om fi adoptat noi frantuzismul asta?

Ma uit imprejur si remarc o multime de clisee importate, si importate prost, superficial:

- lista obiectivelor pe anul viitor, pe care romanii, cu lenea lor ancestrala, o interpreteaza drept lista dorintelor (!!?!). Pe principiul "poate pica".

- sa porti lenjerie intima rosie, ca sa ai noroc. Ca fata, pot garanta ca vanzarile de chiloti rosii la sfarsit de decembrie cresc vertiginos. De ce rosie si nu albastra sau roz? La baieti din cate stiu nu exista vreun obicei similar, ceea ce demostreaza inca o data, daca mai era nevoie, cat de stupid si lipsit de substanta e obiceiul.

- sa tii in mana bani la miezul noptii. Asta e derivat din superstitia ca ce atingi la momentul trecerii in anul nou, vei avea tot anul. Si desigur, nimeni nu vrea sa atinga o carte sau o bucata de paine. Toti tin la indemana o bancnota cat mai mare.

- pocnitorile: S-a descoperit ca ne tragem din chinezi si nu m-am prins eu? Cred ca si stramosii nostri faceau zgomot cumva ca sa anunte venirea noului an, dar banuiesc ca foloseau propria voce si cel mult bice. Obiceiul tampit si periculos de a asurzi oamenii cu aceste mici explozii ma scoate din sarite.

Imi permit sa fac presupunerea ca la noi porcariile astea prind mai bine si mai repede decat la altii. Poate ca un popor e cu atat de permeabil la obiceiuri straine cu cat e mai lipsit de bogatie si frumusete interioara, incapabil sa creeze ceva cu consistent si atragator ca idee pentru ceilalti.

Voi ce credeti? Mi-a scapat vreo "datina" importanta?

La magazin

Aveam nevoie de cateva lucruri, nimicuri in fond, asa ca mi-am invins sila si groaza si m-am hotarat sa ma duc la cel mai apropiat hipermarket din cartier. Pentru ca... acum, indiferent de cartier, ai mereu cel putin doua optiuni in preajma. In fine. Am oroare de mers la cumparaturi in preajma vreunei sarbatori; nu suport aglomeratia, agitatia oamenilor, vandalizarea rafturilor, mirosul. Dar m-am dus, sperand inca o data ca de data aceasta va fi uman.

Nu a fost. Am dat o raita prin magazin si am plecat fara sa cumpar nimic. In primul rand, ceea ce cautam era deja epuizat. In al doilea rand, am simtit iar strangerea de stomac care prevesteste o indispozitie de durata. Ce haos! Cat primitivism! Consumism ca surogat al Paradisului, vorba lui Sabato. Oamenii se reduc la simpla placere de a crapa in ei cat cuprinde. Nu mai conteaza nici macar ce - am vazut parinti cu copii prescolari dupa ei, care umpleau carucioarele pana la refuz cu zeci de conserve si semi-preparate intesate cu chimicale. Ideea de a citi eticheta le este extraterestra.

Asa ca... am redus lista de cumparaturi si m-am limitat la magazinele din jurul bocului. In ultima instanta, cine zice ca omleta nu merge si ca cina?

Varste

Cand aveam 16 ani, timpul mi se parea incremenit. Zilele se scurgeau greu, saptamanile pareau interminabile, peste un an mi se parea un termen complet nerezonabil. De disperare ca voi avea mereu 16 ani, m-am gandit chiar la sinucidere, desi intre noi fie vorba niciodata serios. Credeam (si continui sa cred) in Dumnezeu prea mult.

La 18 ani ... se intamplau prea multe si m-am lasat cumva in voia lucrurilor. Pe la 20, cand m-am dezmeticit si am inceput sa ma intreb incotro merg si daca imi convine, am dat din umeri gandindu-ma ca e cam tarziu sa ma opun, sa caut altceva, sa ma resetez mental. Nu stiu acum daca ar fi fost mai bine altfel. Regret numai ca atunci credeam ca am atat de putine optiuni.

La 22 mi se parea cumplit de tarziu sa mai schimb ceva. Ma gandeam... daca ma razgandesc si o iau de la capat, imi vor trebui ani, or nu am timpul asta; dupa 26-27 esti practic un om batran. Da, atat eram de neghioaba, pentru ca altfel n-am cum sa ma numesc.

Acum ca ma apropii de atat de temuta si analizata schimbare de prefix, simt ca am mai mult timp inainte ca niciodata. Ma mobilizez, planific, incerc, experimentez. Ma mai gandesc uneori, ce-ar fi fost daca, desi evit ideatiile de gen. Oamenii isi imagineaza numai lucrurile bune pe care un alt drum le-ar fi adus. Ma uit in urma si ma gandesc cu duiosie la oamenii pe care i-am cunoscut, cei pe care i-am ajutat, cei care m-au ajutat ei pe mine. La locurile pe care le-am vazut, placerile pe care le-am incercat, lectiile de viata invatate. Nimic nu e in van, totul are un sens si totul se intampla la timpul sau. Pentru unii mai devreme, pentru altii mai tarziu.

Necesar

Perseverenta e una dintre cele mai importante calitati pe care le poate avea un om. Multa vreme (pana recent) am fost intr-o deplina eroare, crezand ca omul e cu atat mai "echipat" sa faca fata vietii cu cat e mai destept. Gresit! Inteligent dar lipsit de perseverenta, omul va fi destinat esecului, in plus va suferi mai mult decat prostul. Perseverenta insa e decisiva si determina de foarte multe ori succesul. Ii admir enorm si ii invidiez extrem pe cei care se dovedesc darzi in fata esecului si a obstacolelor, se aduna, depasesc disconfortul de moment, invata din experienta si merg mai departe, mai puternici si mai intelepti. Sper ca intr-o zi sa fiu si eu asa.

La mall

Ieri, la film, un tip a raspuns nonsalant la telefon in timp ce filmul rula. Degajat, fara a-i explica celui care l-a sunat unde se afla, cu naturalete. Desigur, telefonul a sunat mai intai, spre auzul tuturor din sala, reproducand o melodie cretina. Si a vorbit, pret de cateva minute. Cu voce... tare, normala. Ma intreb ce si-o fi imaginat interlocutorul sau in legatura cu fondul sonor.

Sigur ca nimeni nu i-a spus si nu i-a facut absolut nimic.

Bucurestiul a fost cucerit de manelisti si hidrocefali, si nu mai e nimic de facut pe tema asta.

2009

De-abia astept sa vina anul nou. Anul asta... n-a fost tocmai grozav. Se vede treaba, am intrat in dispozitia melancolic-retrospectiv-analitica ce ma determina sa fac bilantul si sa scrutez cu mai multa speranta viitorul.

Tot ce avem insa este prezentul. Acum. This is as good as it gets. Restul... e imaginatie, moft, idee. Mai intai trebuie sa ne impacam cu momentul prezent.

Nimic

Mi-e foame de onestitate, de adevar pur, clar, fara mila si frica. Lumea ar fi mult mai usoara asa.

In schimb, alegem minciuna, in fata celorlalti si a noastra.

De Craciun, oamenii prefera sa vorbeasca despre politica si fotbal, trafic sau alte nimicuri, in loc sa isi spuna ce gandesc. De ce nu isi mai vorbesc, de ce nu isi mai spun pasurile unul altuia, de ce sunt nefericiti, de ce fug. Mananca si vorbesc politica.

Trebuie sa incetez sa ma mai revolt. Trebuie. Sau, sa incetez sa mai observ. Nu mai pot inghiti din ce in ce mai multe pastile ca sa rezist pe parcursul zilei. Nu inteleg rostul acestei luciditati extreme, necrutatoare, care nu vrea sa cedeze cu niciun pret. La ce-mi serveste? La ce bun? La ce?

Unii oameni sunt ca niste cartofi stricati de tot de dinauntru. Le dai coaja la o parte ca sa descoperi viermii si putreziciunea ascunse. Unii cartofi mai pot fi recuperati, pe altii ii aruncam la gunoi, pentru ca e clar ca nu mai e nimic bun ramas din ei. Cu oamenii de ce ar fi altfel?

Nu mai vreau sa ma vad, „de sarbatori”, cu oamenii care nu isi mai sunt cu adevarat prieteni. Cred ca am sa incetez sa le raspund la telefon. N-au nevoie de explicatii, de fapt nu vor sa auda ce am eu de zis. Oare vrea cineva?

Mi-ar placea o casuta undeva in varf de munte. Sa stau pe prispa sa ma uit cum rasoare soarele, cum se asterne zapada, sa vad pamantul nesfarsit si sa ascult natura.

Sunt prea multi oameni rai si prea putini buni. Mult prea multi prosti in comparatie cu cei cativa inteligenti. Un curajos la mia de lasi. Incotro?

Traiesc intr-o lume cu televizoare instalate in fiecare camera, care merg continuu, cu sonorul tare. Intr-o lume in care primul lucru pe care cineva il face atunci cand ajunge acasa e sa dea drumul la televizor.

Ranesc oamenii cand sunt sincera. Or eu vreau sa fiu sincera tocmai pentru a-i cruta de suferinta inutila. Asa ca de ceva vreme incoace exersez tinutul gurii. Ma dispretuiesc din pricina asta.

Viata merge mai departe

Dincolo de "atmosfera de sarbatori" (pe-asta ar fi trebuit sa o trec pe lista expresiilor enervante), oamenii continua sa isi traiasca viata, fix la fel, poate doar cu un plus de cheltuiala. O pereche divorteaza dupa multi ani de sacrificii ale unuia dintre ei pe altarul intelegerii comune. Un tata face AVC dupa ce s-a enervat din nou, cumplit, in trafic. Un imbecil i-a taiat calea, altul l-a blocat in parcare, iar acum baiatul lui nu mai raspunde la telefon, oare ce sa-mi imaginez? Un sef isi saboteaza sistematic noua colega, ma rog, cel putin atunci cand nu poate sa isi insuseasca pe nedrept meritele muncii ei. Copiii indepartati de parinti se indeparteaza si mai mult, pentru ca au crescut suficient de mari ca sa inteleaga ca iubirea, pur si simplu, nu e acolo, n-are rost sa insiste la nesfarsit. Doamna singura si tot mai batrana continua sa hraneasca si sa adaposteasca in garsoniera ei de 30mp haita de caini vagabonzi din jurul blocului, de trebuie sa iti bagi nasul in fular cand treci pe langa ea.

Nu stiu exact ce inseamna "spiritul Craciunului", in acceptiunea majoritatii. Miracolul nasterii lui Hristos? M-as mira. Bucurie, generozitate, pretuire, altruism? N-am niciun motiv sa cred asta. Judecand dupa fapte, oamenii iubesc Craciunul pentru ca le aduce caltabosi, cadouri, oferte promotionale si concert gratis in parc.

Timp liber

M-am dereglat complet. Nu mai stiu ce sa fac cu timpul meu liber. O explicatie ar fi aceea ca optiunile disponibile, in numar tot mai mare, in loc sa ne ajute, se intorc impotriva noastra si ne ingreuneaza deciziile. Alegerile. Ce vreau eu sa fac? Si daca vreau cu adevarat, de ce nu ma mobilizez in directia respectiva? Devin abulica? Nu cred. Tind mai degraba catre varianta in care lipsa energiei e modul in care nivelul meu profund refuza sa se consume in directii neproductive. Cred ca in adancul nostru stim perfect ce vrem, numai ca in timp am devenit surzi la vocea interioara.

Vacanta!!!! (2)

Ah, si cel mai important, o sa scriu pe blog mai mult!!! :)

Va doresc tuturor o zi minunata.

Vacanta!!!!

Nu stiu altii cum sunt, insa eu cand incep sa ma gandesc la urmatoarele 2 saptamani neintrerupte de vacanta, imi vine sa sar intr-un picior de bucurie, cu toata depresia mea cronica!

Ma asteapta 2 saptamani in care:
- ma voi trezi la cat vreau eu, nu la cat trebuie
- ma voi culca cand vreau eu, nu la cat cedez temerii ca totusi maine nu ma voi trezi la timp sau nu voi fi suficient de odihnita pentru a face fata serviciului in mod onorabil
- voi mananca mancare gatita!!
- voi citi pana cand ma vor durea ochii
- ma voi uita la filme alese pe spranceana
- voi face mai multa miscare
- voi savura diverse tipuri de vinuri
- voi redescoperi placerea de a sta de vorba la telefon
- voi face ordine printre carti
- voi strange informatii despre cateva cursuri pe care vreau sa le fac.

Cum am ajuns sa muncim atat de mult, sa pierdem atat de mult timp facand lucruri in care nu ne recunoastem deloc?

Expresii extreeem de enervante!

Sunt cateva cuvinte si formulari in limba romana pe care, daca as putea, le-as strange snop, le-as lega bine si le-as da foc. Dupa care le-as juca cenusa in picioare.

Daca nu sunt indiscret(a): oooh, ba esti! Si stii asta foarte bine, numai ca mizezi pe bunul meu simt care ma va impiedica sa te fac indiscret(a) si ma va determina sa-ti raspund la intrebare. Ei bine, poti sa-ti bagi indiscretia in fund, eu n-am de gand sa ma las manipulata atat de simplist, inventeaza ceva mai subtil.

Sincer: Sincer sa fiu... Sincer sa iti spun... Sincer iti zic! In caz ca nu ti-ai dat seama, tocmai imi transmiti mesajul ca in rest onestitatea ta e indoielnica. Dispari.

Sa iesim la o cafea: Nu. Nu. Nu. Suna oribil, atat in context personal cat si de business. Mai ales cand propui sa bem o cafea la 10 noaptea si tu nici macar nu bei cafea. Iar sucul nu e un inlocuitor adecvat!! Exista un milion de alte modalitati, mult mai naturale, de a-mi spune ca vrei sa discutam.

Dumneata: glumesti? Te-ai teleportat acum 2 secunde din vreun sat izolat din Romania anilor '80? Revino-ti, adapteaza-te si invata-l pe 'dumneavoastra'.

Ooooooof!!

Mici delectari la ora pranzului

Putine lucruri ma enerveaza mai tare decat plescaitul!! Si asta inseamna mult pentru mine, care ma simt in permanenta asediata de nenumarate motive de enervare. Dar plescaitul... takes the cake!

Cand aud zgomotul ala de saliva amestecandu-se cu mancare si aer, cand vad buzisoarele unsuroase si manjite cu toate componentele bolului alimentar in formare, mi se intoarce stomacul pe dos si ma apuca o furie de nedescris. Simt o pofta nemaipomenita de-l izbi pe boul sau pe scroafa care molfaie spre greata mea vesnica si sa-i sun parintii, daca mai sunt in viata, pentru a-i intreba cum a fost posibil ca acest animal primitiv sa nu fi dobandit nici pana acum obiceiul simplu de a manca cu gura inchisa.

Simbolistica moderna

Oare ce vrea sa transmita o fata care poarta cercei Playboy? Astazi, in ciuda orei matinale, nu mi-am putut dezlipi privirea de pe urechile unei tinere domnisoare, profitand de faptul ca ea la randul ei era absorbita de lectura revistei 'Povestea mea'. Fata avea urechile impodobite cu o minunatie de pereche de cercei cu strasuri, in forma celebrului iepuras Playboy. In mod automat, in mintea mea au incoltit cateva intrebari:
1. De ce nu se fac si cercei cu Coca-Cola sau BMW?
2. De ce nu vedem barbati care promoveaza brandul Playboy, ci numai femei? Si nu in ultimul rand,
3. Ce se petrece in mintea femeii (insist sa cred ca ceva activitate neuronala are loc) care isi achizitioneaza un tricou, un ghiozdan sau o pereche de cercei inscriptionati cu Playboy? Le admira pe fetele din revista si din industrie? Isi imagineaza ca asa transmite intr-o forma usor deghizata dar totusi fara echivoc natura sa jucausa si sexualitatea lipsita de inhibitii? Sau este doar proasta?

Decizii

Totul e sa vrei. Uneori am senzatia ca din momentul in care am decis ceva, energiile universului se canalizeaza brusc in directia aleasa. Chiar si sub aparenta sutului in fund, asupra caruia suntem toti de acord ca e un pas (fortat) inainte. Sunt un surfer pe un val care m-a luat pe sus si ma duce la destinatie fara ezitari, ocolisuri sau opriri inutile, iar eu nu mai trebuie decat sa ma bucur de drum. Ironic oarecum, dupa ce m-am tot gandit si razgandit fara sa iau cu adevarat o decizie vreme de ani de zile, timp in care universul, destinul sau Dumnezeu a asteptat cuminte sa aleg.

Totul e sa vrei, sa te mobilizezi, sa simti ca ti-a ajuns si te angajezi la efortul schimbarii. Lucrurile de care ne temem se dovedesc mult mai putin dificil de depasit atunci cand chiar le infruntam.

Iesire nocturna

Mi se rupe sufletul cand vad cum 'interactioneaza' romanul. Cum 'socializeaza' el. Analfabetismul sau emotional si relational profund se oglindeste perfect in comportamentul schizoid al iesirilor nocturne in club.

Ati ghicit probabil, meditatia pe aceasta tema mi-a fost provocata de o iesire recenta in oras, pe la ore la care, de o vreme incoace, imi fac somnul de frumusete. Nu mai iesisem de o vreme, nu pentru ca nu mi-as dori sa-mi pot clati din cand in cand mintea si ochii cu infatisari ingrijite, conversatii superficiale si combinatii de alcool nemaincercate pana atunci. Ba dimpotriva, periodic simt o pofta sa ieees... asa, din rarunchi, parca. Dupa multe fiasco-uri insa am invatat sa-mi satisfac altfel nevoile de deconectare si sa stau pe fundul meu acasa. In schimb, ma intreb in continuare cum naiba s-or mai cunoaste in ziua de azi oameni care nu lucreaza impreuna.

Dar divaghez, iar. Chiar daca imi propun sa ma simt bine noaptea prin oras, atentia mi-e captata de tristetea celor din jur si ma indispun rapid. Cred ca sunt 2-3 persoane la suta de participanti la smogul colectiv care ies pur si simplu ca sa asculte muzica, sa savureze o bautura, care pot si vor sa initieze sau sa sustina o conversatie din simpla placere de a afla cum gandeste celalalt. In rest... in primul rand vezi foarte multe fete extrem de singure, avide de relatie, fie ea si de o zi sau o noapte. Eu chiar cred ca multe dintre ele sunt fete bune, istete, oneste, bine-intentionate. Cu alte cuvinte, chiar genul cu care merita sa ai o discutie si poate mai tarziu sa incerci sa construiesti o relatie. Au slabe sanse insa, pentru ca ele s-au tot uitat la Sex and The City si spera ca iesitul one day will pay off, dar se inseala amarnic, pentru ca ei au vazut maxim Bond si oricum au fost atenti la explozii, nicidecum la lectiile de seductie. Mi se rupe sufletul cand le vad imbracate in hainele bune, cu parul lor intins regulamentar cu placa!, cu trei straturi (toate evidente) de fond de ten manjit pe fata, cu genele ingreunate de prea mult rimel, incercand sa para senine si relaxate in vreme ce stau aliniate ca la targ si schiteaza de fatada cateva miscari de dans, cu precautie insa, sa nu cumva sa se puna in vreun unghi care nu le avantajeaza. De parca ar interesa pe cineva. Avem, apoi, baietii cumplit de timizi, care nu au nici macar curajul unei priviri hotarate, daraminte a unei abordari. Li se alatura taranii imbracati in maieu (wtf!?!) pentru a-si arata muschii aia gretosi, de pastilat dependent de trasul de fiare, singurul criteriu de masculinitate pe care mintea lor ingusta l-a selectat din suvoiul de informatii, tot mai multe si mai confuze, despre ce isi doresc femeile. Domnisoarele care sorb pretioase prin pai cola light, fumeaza slims fara sa schimbe o vorba intre ele si care isi petrec timpul examinand exigent din priviri fiecare persoana care le intra in campul vizual. Nu in ultimul rand, remarc mosii libidinosi, cu burti si piei cazute, cu ochi rosii si alunecosi, carora cineva ar trebui sa le explice ca varsta la care puteau sa piarda noptile fara a deveni ridicoli si sa isi puna si sanatatea serios in pericol a trecut de mult. Iar fetele alea care le vor raspunde avansurilor lor, da, sunt niste curve care nu dau doi bani pe ei, fix la fel cum nici ei nu dau un chior pe ele.

Oooof da. Cam asa am (re)vazut eu acum cateva seri viata de noapte bucuresteana. Si dupa ce m-am imbibat de fum, am asteptat 10 minute la un bar arhiaglomerat pana am putut comanda o bautura scumpa si foaaarte proasta, m-am strecurat cu greu printr-o multime lipicioasa si agitata, am decis sa plec repede acasa, pentru ca (inca) aleg sa nu beau pana la inconstienta printre straini pentru a uita cat de singura sunt.

I'm back!

Salut! Imi pare rau ca in ultimele zile (saptamani chiar) am fost mai mult absenta. N-as vrea sa ingros randurile, si asa destul de consistente, de bloggeri proaspeti care renunta incet-incet la incercarea de a scrie constant. Adica de a tine cu adevarat un jurnal online al propriilor ganduri si trairi. Ca doar asta este blogul, nu?

Dar constat ca asa se intampla de cele mai multe ori. Oamenii incep un blog si apoi... din multe motive renunta ulterior. Sunt sigura ca daca i-am lua la intrebari, autorii nu ar eticheta gestul lor ca abandon :)) ci mai degraba ca 'postari mai rare', 'lipsa de timp' etc.

Bun. Timpul e cu siguranta un element care explica, cel putin partial, rarirea interventiilor unui blogger. Dar mai sunt. Referindu-ma la experienta proprie si la tendintele pe care le-am avut recent, as enumera si senzatia de inutilitate. Deziluzia. Scrisul e o forma de terapie, aici sper ca sunteti de acord cu mine. Fie ca scrii sub plapuma in carnetelul tau secret, pe un site binecunoscut sau literatura in cel mai conventional sens al cuvantului, cred ca toti scriem pentru ca vrem sa schimbam ceva, fie macar doar starea noastra de moment. Si uneori ti se pare ca efortul de a insira cuvinte nu merita.

Alti bloggeri cred ca renunta pentru ca a 'tine' un blog e mai greu decat te-ai gandit la inceput. Ca sa scrii, fie si nimicuri, trebuie sa faci un efort, sa fii atent la ce se intampla in jurul tau si cu tine, sa selectezi ce ti se pare mai interesant (pentru tine sau pentru public?) si apoi sa te concentrezi pe forma pe care o vei da. Or evitarea efortului in schimbul confortului zace inscrisa (sic!) in zestrea noastra genetica.

Zilele astea n-am prea mai scris, dar am citit mult. Carti, reviste, ziare si bine-nteles, bloguri. Multe sunt zero, in ciuda popularitatii. Am descoperit insa si cateva bloguri noi, care imi plac mult. La un moment dat o sa-mi improspatez semnificativ lista celor pe care le urmaresc si pe care vi le recomand.

Care este prima scriitura care va vine in minte si despre care va amintiti ca v-a dat un pumn in stomac? Poate fi carte, articol, maxima scrijelita pe zid, nu conteaza.

Cupluri

Ar fi atat de multe de spus despre ele. Dar azi ma voi referi la un singur lucru.

Mi-am dat seama recent ca nu cunosc decat un cuplu pe care il banuiesc de fericire, pardon, gresit spus, de armonie autentica. Restul "familiilor", cu sau fara urmasi, aflate in faza pre sau post-contractuala, ma fac sa ma indoiesc puternic de faptul ca iubirea exista cu adevarat.

Nu cred ca poti iubi deplin si sincer pe cineva daca nu te iubesti intai pe tine. Daca nu te placi, nu te respecti, daca nu te cunosti bine, inainte de orice altceva. Atata vreme cat vei fi preocupat(a) de ce cred ceilalti, de valorile pe care cei din jur tind sa ti le impuna si tu nu ai taria si integritatea de a alege pentru tine, cand iti pierzi reperele, esti avid(a) de afectiune sau atentie.... este practic imposibil sa ai o relatie adevarata. Adica sa si dai, nu numai sa primesti. Sa il simti pe celalalt, sa renunti la egoism, sa te simti mai liber(a) alaturi de cel ales/cea aleasa si nu mai conditionat.

As vrea sa cunosc, chiar de la distanta, cupluri frumoase, reale. M-am saturat de imitatii si minciuni ridicole.

Banii

Prima oara am aflat ca oamenii isi arata adevarata fata atunci cand au de-a face cu bani cand eram de fapt mult prea mica sa inteleg. Se intampla pe cand inca purtam pampoane in par, iar autoarea revelatiei a fost invatatoarea mea de atunci. O femeie cu o personalitate puternica, prea puternica pentru a se face placuta, care dadea nastere la valva si discutii. Ea ne-a spus atunci, clasei de pici si fetite aflate inca la varsta papusilor si care o priveau cu un amestec de admiratie, teama si nedumerire ca 'oamenii se vad cel mai bine la bani'.

Am uitat practic aceasta mica lectie de viata pana cand mult mai tarziu, propriile-mi experiente au venit sa sustina asertiunea doamnei cu pricina. Astazi sunt mai convinsa ca oricand ca a fost una dintre cele mai limpezi, sintetice si utile invataturi care mi-a fost predata vreodata. Initial, cantarind valoarea de adevar a acestei afirmatii, ma gandeam ca numai sume importante - de la zeci de mii de valuta forte in sus - ar putea determina pe cineva sa-si compromita imaginea, in ochii celorlalti si mai ales in cei proprii, pentru lucruri materiale. Va imaginati socul pe care l-am resimtit atunci cand am constatat contrariata ca de fapt, atunci cand esti zgarie-branza, te dai in vileag si pentru cateva monede.

E extrem de simplu si se vede din avion, daca ai o clipa ragaz pentru a observa conduita celor din jur. Am avut, de exemplu, pe vremea cand castigam o suma echivalenta cu pretul unui cartus de tigari, o sefa care ma trimitea constant sa ii cumpar diverse de la magazinul de la colt uitand sa imi dea banii necesari sau amanand la nesfarsit momentul in care se va duce, in sfarsiiiit, pana la bancomat ca sa scoata niste cash. Un coleg care in ciuda salariului de multe mii de euro pe luna, manca in fiecare zi sticksuri si iaurt. Evident, acelasi coleg ciugulea cu pofta, la orice ora, din mancarea tuturor celorlalti colegi si pandea resturi in bucataria comuna. Am cunoscut persoane care au venituri considerabile si familii mai mult decat instarite, dar care tin cu dintii la o dobanda infima acordata lunar de banca sau care s-ar imbolnavi daca vreodata ar fi siliti sa lase un bacsis normal. Si tot asa.

Se intampla doar la noi? Sunt romanii atat de hamesiti dupa zeci de ani de comunism (=privatiuni) incat mancatul de sub unghii si 'ciupelile' au devenit niste strategii de supravietuire si adaptare inscrise in genele noastre? Experienta m-a convins ca statistic vorbind, exista mai multi oameni... chibzuiti decat cei generosi - de ce? Voi ce parere aveti?

Asteptand

Rabdarea nu s-a numarat niciodata printre punctele mele forte. Stiu bine si incerc sa ma controlez si sa ma educ in acest sens. Imi stabilesc noi obiective de fiecare data cand putina-mi rabdare imi este pusa greu la incercare de-a lungul zilei: in magazin la coada, cand ascult pe cineva care nu are nimic interesant de spus, ori cand raspund la aceeasi intrebare cretina a 5a oara pe ziua de azi. Dar imi lipseste rabdarea cel mai mult atunci cand sunt nevoita sa astept.

Exista momente cand nu ai ce face altceva decat sa astepti. Ai facut tot ce tinea de tine, ai dat ce ai avut mai bun, acum trebuie sa astepti. Nimic mai neplacut. Asteptarea ma oboseste, imi consuma cele mai bune resurse, e ca un vartej care imi inhata energia si creativitatea. Gandurile mi se invart doar in jurul motivelor care imi prelungesc asteptarea - ganduri inutile, pentru ca motivele sunt dincolo de controlul sau macar de puterea mea de cunoastere. Asadar, nu voi sti niciodata in ce masura toata ipotezele pe care le cantaresc atent ore intregi se vor adeveri, care dintre ele se vor fi dovedit absurde. Asta nu ma impiedica totusi sa continui sa ma gandesc, iar si iar, sa ma perpelesc cand pe o parte, cand pe alta. Degetele bat darabana neincetat, ceea ce probabil explica senzatia ciudata pe care o am in ultima vreme in antebrate. Incerc sa imi ocup mintea si mainile cu altceva, sa umplu timpul si sa il fac astfel sa se scurga mai repede pana la mult-asteptatul deznodamant.

De exemplu scriu, la inceput cu speranta ca asta ma va mai linisti in mod miraculos, inexplicabil, la sfarsit cu dezamagirea ca starea mea e neschimbata.

Bad days

Sunt unele zile in calendar la care as renunta fara pic de regret. Zile complet gri, in care nimic nu se intampla cu adevarat. Ma trezesc greu, fara niciun chef. Cafeaua nu mai are efect, nu ma pot concentra, nu ma intereseaza nimic. Zile pe care le-as petrece sub dus, ascultand muzica in surdina, intr-o izolare deplina. Mi-e sila de discutiile sterile si oribil de plictisitoare din jurul meu, de lipsa de orizonturi si speranta a tuturor. Nu vreau decat sa dorm, suficient de mult si de profund incat sa scap de senzatia de sufocare, de neliniste, de tristetea imensa pe care o simt.

Parinti si copii

Mama si tatal discuta. Replicile se succed lent, ca si cum fiecare simte nevoia sa se gandeasca bine cateva minute inainte de a raspunde. E genul de cuplu usor hilar, pe care nu ti-l poti explica decat intorcandu-te in timp. El este slab si scund, are nasul ascutit si o mustata care ii acopera jumatate de gura. Ea este corpolenta, desi nu (inca) grasa, cu niste ochi albastri si clari. Pun pariu ca acum 15 ani cand s-au luat, niciunul dintre ei nu era deloc de lepadat. Desi acum locuiesc in oras, e limpede inca din conformatie si expresie ca sunt prima generatie care locuieste la bloc.

Baiatul sta instinctiv mai aproape de tata, caruia ii seamana izbitor. Nu poate avea mai mult de 12-13 ani, desi pe buza superioara a aparut deja un puf negru care se vede de la o posta. E imbracat gros, cu siguranta gratie mamei obisnuite sa actioneze in numele celor doi si careia ii va fi foarte greu ca intr-o zi sa tolereze o nora. Pustiul priveste inainte, paralel cu pamantul. Ii asculta pe cei mari cu atentie si asteapta politicos sa vorbeasca abia dupa ce se instaleaza tacerea. Intervine o singura data, perfect oportun, invitandu-si parintii sa se serveasca din punga lui de dulciuri. Foloseste servetelul cu naturalete, spune 'multumesc' si 'scuzati-ma' celor din jur.

Cum au produs acesti doi oameni simpli un baiat asa de bine crescut?

Medicina romaneasca

Parintii nostri ne-au crescut in spiritul admiratiei si al respectului pentru medici. Personal, am simtit asta pana recent. Eram intimidata de fiecare data cand mergeam la doctor si percepeam breasla lor ca pe un soi de club exclusivist al caror membri sunt neaparat extrem de inteligenti, muncitori, curajosi, daruiti si chiar cu har. Pentru ca medicina adevarata, zic eu, inseamna mult mai mult decat invatarea pe de rost a mii de pagini.

Continui sa cred toate aceste lucruri cu tarie. Doar ca nu in legatura cu medicii romani.

In ultima vreme am fost obligata sa petrec mult timp in compania lor si sa ii cunosc mai bine. Curajosul este acum pacientul. Actul medical romanesc al zilelor noastre este dominat de indolenta, mizerie, spagi si ce e cel mai grav, incompetenta. Ma ingrozeste lipsa de cunostinte elementare cu privire la afectiuni poate mai rare, dar nicidecum exceptionale. Ma indurereaza lipsa de interes pentru cunoastere si dezvoltare profesionala. Ma intriga lipsa de atentie reala pentru pacient si impactul pe care medicul, prin tot ceea ce spune si face, il are asupra destinului acestuia.

Mai sunt doar cativa cei care au avut si si-au conservat vocatia si mai ales integritatea. Ma gandesc de exemplu la dr. Irinel Popescu sau dr. Raed Arafat. Dar sunt convinsa ca ei raman exceptii.

Voi mai aveti incredere in medicii din Romania? Ati apelat vreodata la servicii medicale in alte tari? Ce e de facut si cine e responsabil?

Discriminare

Astazi simt nevoia sa scriu despre discriminare. Egalitatea sanselor nu e decat o minciuna sinistra, o propaganda rau-intentionata, o sublima strategie de indesare a unui pumn suplimentar in gura celor care ar vrea sa isi ceara drepturile.

Romanii sunt victimele discriminarii. Negrii. Saracii. Cei fara diploma de studii superioare. Ne-cunoscatorii de limba engleza. Adeptii unei alte religii. Copiii. Toti sunt etichetati din start ca avand sau nu o serie de calitati si defecte.

Periodic intalnesti un norocos care apartine grupului favorizat si care n-are nici cea mai mica urma de constiinta asupra hazardului care l-a facut sa fie acolo si nu aici. Sau care are prostia imensa de a crede ca i se cuvine sa fie acolo. Norocosul e mult sub tine, din toate punctele de vedere. Cand deschide gura emite numai banalitati sau ineptii de-a dreptul. Nu empatizeaza, nu simpatizeaza, nu are istetimea si curajul unei opinii. E incapabil de ironie fina, de umor rafinat. Dar il intalnesti intr-o pozitie la care tu nu vei avea niciodata acces, pentru ca ambalajul lui valoareaza mai mult decat continutul tau.

Munca

Astazi nu ma simt bine deloc. Nimic grav, sunt sigura, oricum nimic suficient de serios incat sa plec de la birou acasa. Dar nu sunt in apele mele. Punand lucrurile insa in perspectiva, imi dau seama ca am devenit epuizata, secatuita emotional, dar continui sa muncesc, strangand din dinti.

Traim intr-o lume aberanta, care uniformizeaza si anonimizeaza oamenii, iar apoi ii ignora. O lume pe care chiar noi o construim si intretinem. O singura persoana, cu fascinanta-i unicitate, cu setul savuros si inimitabil de istorie personala, dificultati si potential, este anulata de acest vartej pe cat de superficial pe atat de violent pe care il numim viata de zi cu zi.

E nevoie de ceva forta sa te rupi de toate prostiile care iti aglomereaza timpul si care te tin departe de esenta ta. De ceea ce este real important pentru tine, pe termen lung. Prima oara cand am citit despre downshifting intr-un articol al dnei. Liiceanu, m-am simtit ca si cum cineva imi aflase cel mai rusinos secret si il transformase in subiect de dezbatere publica. Mi-ar placea sa nu mai muncesc. M-am saturat de viata asta ca o constanta reclama de 30 de secunde, care ma oboseste si nu ma convinge. Si cred ca e timpul sa o schimb spre mai bine.

Placerea weekendurilor

Am invatat sa ma bucur de sfarsiturile de saptamana relativ recent. De cand nu mai locuiesc cu parintii, de cand am invatat sa spun nu si sa fiu buna cu mine.

Cand eram copil, sambata era ziua curateniei si a cumparaturilor. Mama declansa devreme ciclul bine-cunoscut si strict ca un rozariu al activitatilor care se cereau imperios indeplinite. Cel mai tare uram spalatul pe jos, statul in genunchi pe linoleumul umed si storsul carpei deasupra galetii de plastic.

Duminica mama gatea si toata casa mirosea a mancare. Din bucatarie se auzea zgomot infundat de oale, farfurii si ustensile de inox, dar curiozitatea mea de a deslusi misterele din spatele placintei cu mere sau a ciorbelor cu multi morcovi era rapid si ferm respinsa de catre mama. Eram reprimita in spatiul atat de plin de semnificatii al bucatariei, scena tuturor intamplarilor bune si rele din viata mea pana la 18 ani, doar dupa ce erau reinstaurate ordinea si linistea.

Asteptam chemarea la masa in camera mea, unde citeam, ascultam muzica sau desenam. Ascundeam cu un fior obiectul interesului meu de moment cand auzeam pasii pe hol. Tresaream de fiecare data cand se deschidea usa. De multe ori, eram trimisa dupa noi achizitii: o sticla de apa minerala, inca un kilogram de cartofi sau ceapa, mai multa smantana sau alte servetele. Nu-mi placea sa ma duc, pentru ca trebuia din nou sa imi schimb hainele si mi-era lene.

Mi-au trebuit mai tarziu multi ani ca sa nu ma mai simt apasata daca nu fac nimic in weekend. Nimic casnic, adica. Acum ma bucur de caldura plapumei sub care lenevesc atat cat vreau si de intalnirile spontane cu prietenii, nemaiimpiedicate de 'trebuie sa'.

Job interview

Depresia mea este 100% exogena. De cele mai multe ori ma trezesc zambind. Din pacate insa trebuie sa cobor din pat, astfel incat in a doua parte a zilei sfarsesc inevitabil prin a-mi dori numai sa sfarsesc ziua asta mai repede, cat mai repede posibil. Sa ma izolez, sa scriu, sa imi gatesc ceva exotic si picant, sa ascult muzica, sa adopt un catel si sa ma mut la munte, undeva foarte sus incat sa pot vedea pasunile si padurea si sa nu am internet si acoperire la mobil.

Interviul pentru obtinerea unui job este inca unul dintre acele multe momente care fac sa se duca naibii toata energia si buna dispozitie pe care o simteai acum cateva ore la cafeaua de dimineata. Intervievatorii! Ma fascineaza acesti mici dumnezei autoproclamati si falsi, cu atitudinea lor stupid superioara si opacitatea lor atat de previzibila.

Cred ca sunt(em) multi cei care au avut senzatia clara ca au pierdut un job care de altfel le venea manusa exclusiv din cauza unui mucos sau al unei refulate ingusta la minte care nu poate sa iasa din niste tipare stupide. Te invit sa povestesti cel mai tampit/stupid/ridicol/enervant interviu la care ai participat vreodata.

Batranete, haine grele

Adesea am senzatia ca oamenii batrani nu mai au speranta, ci doar asteptari. Ei nu mai cred ca se vor intampla lucruri bune, dar sunt in garda permanent in perspectiva tuturor relelor pe care le anticipeaza.

Ai vazut cum reactioneaza un om in varsta cand dai dovada de bunavointa si vrei sa il/o ajuti? Uneori au aerul ca li se cuvine, desi nimic pe lumea asta nu se cuvine, pur si simplu, nimanui. Cineva spunea, 'si javrele imbatranesc'. De cele mai multe ori insa, devin precauti. Teama ca vrei sa ii inseli, sa ii furi, sa-i prejudiciezi intr-un fel sau altul razbate cat se poate de clar.

In plus, oamenii batrani nu stiu sa spuna 'multumesc'. Eu nu l-am auzit niciodata din gura unuia. Intr-o zi o batranica m-a rugat sa o ajut sa traverseze. M-a miscat trupul subtire care se ghicea sub haine, tremurul mainii pe care mi-a intins-o, precautia fiecarui pas pe care il facea, si m-am simtit jenata de vocea inlacrimata cu care m-a rugat sa o ajut. Am luat-o de brat (nu suport tinerea de mana a strainilor, exceptand copiii), i-am zambit si am incercat sa o incurajez pe parcursul celor 4-5 metri al caror tranzit a durat cateva minute bune. In secunda in care a pus piciorul pe trotuarul de dincolo, si-a retras bratul brusc, l-a strans bine de corp si s-a indepartat cu o vigoare nebanuita. Mi-am luat grabita la revedere si am vrut sa-i urez o zi buna, dar nu a intors capul si nu a dat niciun semn ca m-ar fi auzit. Iar eu am ramas buimaca pe trotuar, gandindu-ma ca in tara asa nicio fapta buna nu va ramane nepedepsita.

Emails

In ziua de azi nu mai e cool sa raspunzi la email. Se poarta sa te dai ocupat(a). Sigur, in opinia mea un om normal, indiferent de volumul de munca, isi rezerva intotdeauna timp pentru corespondenta. Dar stim foarte bine ca motivul adevarat e mai degraba indolenta. Iar daca intr-un final te indupleci (a.k.a. esti fortat de superior sau de imprejurari) sa raspunzi, in niciun caz nu o faci prompt! Ce, sa creada ceilalti ca toata ziua buna ziua stai in fata monitorului cu Send/Receive setat cum trebuie, chiar daca asta este poate chiar jobul tau? Cat despre blackberry, el a fost in fapt gandit sa dea bine pe masa la terasa in Dorobanti.

Urasc prostia si ipocrizia si nesimtirea si mai ales lipsa de profesionalism. Cand trebuie sa raspunzi la un email, as prefera sa nu fie nevoie sa revin cu un telefon sau sa iti scriu alte 2 emailuri in care te rog insistent sa raspunzi la primul. Nu de alta, dar e si in avantajul tau sa o faci.

Ipocrit sau diplomat?

Mda, dilema e veche. Astazi am trait-o pe propria-mi piele. Ma pregateam sa retusez un post draft despre ipocrizie inceput ieri (cand am avut o zi proasta) in care fumegam. Imi permiteam sa fumeg, ma auto-alimentam chiar, pentru ca ma simteam cu mult deasupra problemei. Chiar daca nu fac gafe idioate si nu ranesc oamenii sub pretextul 'am vrut sa fiu sincera', gasesc de cele mai multe ori o modalitate de a-mi exprima opinia clar si raspicat. Adica impac, zic eu, destul de bine si capra si varza, recte nu sunt ipocrita functionand (aparent) din perspectiva sociala in acelasi timp.

Constructul meu s-a daramat azi. Azi... am aflat ca un coleg nu se spala pe maini dupa utilizarea toaletei! Ooooh da. Nu ma pripesc cand fac o astfel de afirmatie, am fost atenta, am studiat problema (nu ma intrebati cum, va asigur insa ca am fost discreta), sperand sa fiu intr-o mare eroare. Dar nu. Baiatul, in mod inexplicabil, nu simte nevoia sa se spele pe maini dupa. Despre cum cineva care traieste 'la oras' in anul de gratie 2008 si are apa, sapun si prosop dar nu se spala pe maini nu am nici cea mai mica idee. Evident, de atunci nu ma gandesc decat la toate hartiile care trec prin mainile lui si apoi ajung la mine. Despre marul pe care l-a taiat in doua ca sa-mi poata da si mie jumatate. Si tot asa. Si nu-mi explic. E un baiat tare bun (altfel), de aici si socul meu. Istet, plin de viata, darnic, muncitor si as mai putea adauga. Atat doar, ca nu se spala pe maini.

Iar eu, stupefiata si brusc foarte crispata in prezenta lui, ma tot gandesc de cateva ceasuri bune: sa ii spun sau nu? sa incerc sa ii explic sau nu? vom mai putea lucra bine impreuna dupa? Imi va purta resentimente sau va rade usor stanjenit, se va gandi la asta in forul lui interior diseara sau poate la sfarsit de saptamana si apoi va incepe sa se spele pe maini?

Am ales sa nu ii spun si sa va expun opinia mea ferma despre ipocrizie alta data.

Despre plase

Haha, poate titlul te-a indus in eroare si te-a facut sa te gandesti la plase ca la pacaleli, inselaciuni, cu alte cuvinte la ceea ce oamenii obisnuiesc mai nou sa denumeasca prin oribilul termen tzepe!

Ei bine, nu. Simt nevoia, sfidand riscul considerabil de a pica in derizoriu chiar inainte de a ma ridica din el, sa vorbesc despre plase - pe stil vechi - sau versiunea lor actuala, nelipsitele pungi.

Sigur ai remarcat, plasele/pungile sunt parte integranta din lifestyle-ul romanesc asa cum barbecue-ul e definitoriu pentru domnii de peste ocean. Romanii cara plase cu ei. Indiferent unde merg. La medic, in vizita, la birou, poate la croitor. Plasele functioneaza ca un soi de genti sau chiar posete, dupa caz.

Inchei rugandu-te sa meditezi la senzatia nebanuita provocata de plasa cu continut contondent pe care domnul intre 2 varste, slinos si urat-mirositor de langa tine din vagonul de metrou, tramvai sau orice alt mijloc de transport in comun ti-o impinge insistent in gambe. Mmmmmmm!

Prieteni

Cu timpul, ne imprietenim din ce in ce mai greu. Ciudat, pentru ca tocmai cu trecerea timpului incepi sa ai cu atat mai mult nevoie de ceilalti. De relatia cu ceilalti, de ideea de sprijin moral si nu numai, de incurajare, de consolare, de sfaturi si multe altele. De cineva (cam) ca tine dar nu tocmai, care sa te asculte, sa iti raspunda, sa te invete, sa te schimbe uneori.

Si totusi, cu varsta devenim tot mai inapti social. Ce s-a intamplat cu naturaletea copilului care se posteaza in fata altuia, complet nou in spatiul de joaca, si il abordeaza atat de simplu: vrei sa te joci cu mine? Sigur, cred ca isi spune in sinea lui noul venit, dar nu mai iroseste in fapt cuvintele si se grabeste sa intre in joc si in grup, de multe ori prinzandu-l repede de mana pe celalalt.

Oh, nu, noi adultii nu putem face asa ceva. E rusine, e riscant, nu poti vorbi cu strainii, 'nu se face', plus ca poate rade cineva de tine. Si apoi, chiar daca ajungem sa facem cunostinta... sa iti spun pe bune ce parere am? Voi deveni intepat(a), scarba, sunt prea dur(a), sugar-coat it damn it!, e epoca diplomatiei si nu vrei sa faci nota discordanta. Chiar daca imi fac curaj... si decid sa vorbesc... te intereseaza cu adevarat ce am de spus? Marturisesc ca mie din ce in ce mai putine confesiuni imi mai capteaza atentia. Nu le incurajez, nu ma mai intereseaza. De ce? Aste e un alt subiect, poate tocmai pentru ca multe dintre ele sunt prefacute, partiale, distorsionate. Asadar. Vrei intr-adevar sa iti expun temerile, nemultumirile, umilintele mele? Promiti sa spui ceva inteligent dupa? Fara platitudini. Iar mai apoi... trebuie sa stiu ca nu vei spune nimanui. Nu ne vom trezi inconjurati de amici de circumstanta cu tine scapand detalii picante despre mine, lucruri pe care ti l-eam spus numai tie, nu-i asa? Sau mai rau, nu te vei gandi cu nerabdare ca imediat ce termin sa poti suna pe cineva ca sa imi comentati mai cu spor lamentarile, nu?

Cred ca unul din motivele tristetilor mele perene este tocmai legat de disparitia lenta dar sigura a relatiilor cu ceilalti. Si de neputinta de a pune ceva in loc. Asta cred ca explica foarte bine si simpatia mea relativ recenta dar crescanda pentru necuvantatoare.

In epoca singuratatii, cel mai mare efort e sa fii sau macar sa pari po-pu-lar! Adica, foarte conectat la ceilalti. Relatiile, networking-ul capata valoare materiala. Cat de stupid, de fals, de enervant. Si uite asa sfarsim toti facandu-ne un blog. Atragand clickuri, cersind atentie si comentarii.

Tu cunosti pe cineva?

Cunosti pe cineva cu adevarat? Gandeste-te bine inainte sa raspunzi plictisit(a) si usor iritat(a), in virtutea automatismului. Daca o vei face, vei ajunge rapid la concluzia inexpugnabila: nu.

Sigur, acceptarea, respectiv evitarea acestei realitati reprezinta o problema de experienta de viata. Cred ca ii invidiez chiar pe naivii care au iluzia ca stiu ce se petrece in mintea celorlalti, asa cum as da unori orice sa fiu una dintre persoanele acelea cu privire opaca, pentru care chiar sensul acest paragraf lipseste, din simpla neputinta intelectuala si/sau emotionala. Still with me? :) Certitudinile dau siguranta si ne permit sa ne relaxam. Uita-te insa o data catre cel pe care il consideri cel mai aproape de tine, fie e ca e parinte, partener de viata sau propriul copil. Da-mi voie sa-ti spun ceea ce stim prea bine dar nu vrem sa analizam: habar n-ai! Habar n-ai de ce sunt capabili, pentru ce nimic te-ar vinde sau abandona, cat de ipocriti ar putea fi! Prea des oamenii imi apar ca niste mizerabili, niste lasi afundati intr-o mocirla fara scapare.

Si mi se face frica.

Si ma simt atat de singura.

Si nu mai pot accepta sarutul superficial.

Si nu mai am puterea de a raspunde la telefon. Pentru ce?

Daa, da, stiu. Nu putem generaliza, oricum exista exceptii, ce ma cred eu mai cu mot?, in plus sunt probabil deprimata si vad lucrurile prea in negru.

Nu, nu cred ca ai dreptate si argumentarea asta nu ma insenineaza deloc. Cred ca te amagesti cu banalitati si clisee sau ca ai avut norocul de a nu vedea natura umana in actiune.

Am mare, mare nevoie de un semn ca intr-un final va fi bine.

Inceputul

Intr-o seara de toamna, m-am hotarat. Ba mai mult decat atat, mi-am luat inima in dinti si am facut chiar primul pas. Ca doar orice drum, oricat de lung, incepe cu un simplu pas, nu? In asteptarea serilor lungi si friguroase, a asteptarilor obositoare, a cravingurilor pentru o tigara si un pahar de vin bun, a regretelor chinuitoare si a intrebarilor fara raspuns.... m-am mobilizat si am sa opun rezistenta!! Am sa va scriu cat pot de des, incercand sa evadez din cotidianul pe care il urasc tocmai privindu-l printr-o mare lupa.

Cu drag,
FoodForDepression