miercuri, 29 iulie 2009

Retardul la adulți

Ieri l-am sunat pe R. dar n-am putut intra în foarte multe detalii, în plus părea destul de nehotărât așa că m-am gândit c-ar fi perfect dacă ar avea un pic de timp de gândire. Am stabilit să ne auzim din nou în această dimineață, să putem discuta mai pe larg, înainte de a program. Aseară când mă băgam în pat m-a străfulgerat amintirea promisiunii pe care i-o făcusem, cu un suspin am pus ceasul să sune cu o oră mai devreme decât de obicei și am adormit cu semnul exclamării în minte.

Așa că la prima oră am sunat. Dar ghici ce? Nu mai răspunde.

luni, 27 iulie 2009

Reintrare în ritm

Sunt deja zile bune de când m-am întors, dar mi-a fost greu să reîncep să scriu. De fapt, mi-a fost greu să reiau cu totul viața de aici, să nu mă mai gândesc ce aș fi făcut acolo la ora asta, exact acum... Desigur, nimeni nu trăiește un concediu permanent, nicăieri pe fața planetei. Înțeleg că trebuie să ne trezim devreme, să mergem la muncă, să producem ceva, apoi să consumăm și să dormim.

Azi am fost din nou la birou. Devine din ce în ce mai greu să îmi păstrez optimismul, birourile goale ale foștilor colegi șușotesc între ele când le întorc spatele și mai că aș jura că fură capsatoare. Mă simt ca ultimul șoricel netot pe-o barcă scufundându-se, dar continui să vâslesc mai departe și privesc imperturbabilă bulboana care se apropie. Maschez neatent voluptatea intensității momentului, a măștilor scăpate de oamenii cuprinși de panică și care aleargă călcându-se-n picioare. Fapt e că nu-mi mai vine să fredonez melodii în ton cu radioul meu online secret. Puținii care am rămas mimăm sens, motivație, convingerea că mâine inboxul ne va rezerva vești mai bune. Ne evităm privirile. V. mă îngrijorează, opune presiunii crescânde o inerție direct proporțională, un amestec de letargie cu miza pe supranatural a condamnatului la moarte.

Cerul violet mă înseninează.

joi, 23 iulie 2009

Wow

Incredibil dar adevărat, doamnelor și domnilor! După aproape două săptămâni de absență revin de peste mări și țări, ruptă de oboseală, mult mai săracă dar peste toate foarte mulțumită. Dați-mi voie să-mi revin după această experiență (s-ar putea să am nevoie de o zi sau două...) și promit să reiau seria fragmentelor de gânduri și stări care m-a consacrat.

luni, 13 iulie 2009

Summer break

N-am mai scris, sunt din nou apatică, inertă. Zilele astea am plutit printre-ntâmplări, am jucat într-un film intim, cu doar un spectator.

Mă pregătesc de concediu așa că voi lipsi probabil și mai mult. Sau poate voi prinde crâmpeie de timp pentru scris, poate voi găsi lucruri de spus. Habar n-am.

Din când în când mai capăt câte-un cititor, mai primesc ecouri de pe alte bloguri. Ce să spun? Ca să-l citez pe admirabilul Tom Petty, "it's nice to be noticed".

Pe curând, aveți grijă de voi.

vineri, 10 iulie 2009

În premieră, despre un om politic

Îmi place mult Crin Antonescu. Am încercat să evit temele politice pe blog însă... e blogul meu și fac ce vreau cu el, corect? Și simt nevoia să explic. Îmi place mult modul atipic în care Crin Antonescu frazează, vorba lui de om citit și cerebral, prieten intim al cuvintelor și al sintaxei. Îmi place cum nu seamănă prin nimic cu niciun alt politician român de după '89 și cum totuși nu-și urlă demagogic neobișnuitul. Mă bucură neastâmpărul privirii, nervozitatea mâinilor, rămășițe de umanitate pe care masca omului politic nu le acoperă deplin. Îmi place tinerețea lui, decența cu care a trăit până acum în ciuda încercărilor prin care a trecut.

Cel mai mult îmi place speranța realistă pe care o cultivă, modul cum evită răspunsurile simple, dezirabile, anume construite pentru Dorei, cum caută precaut cuvintele potrivite. Îmi place refuzul său de-a vinde gogoși unui public majoritar tâmp, perfect permeabil la cuvinte goale.

Ce să fac? L-am revăzut aseară și m-a însuflețit...

joi, 9 iulie 2009

Just look the other way

Nu mă pot obișnui deloc cu mizeria, ceea ce, pentru cineva condamnat să viețuiască în România, reprezintă un handicap serios. Odată ieșită din microuniversul artificial al locuinței mele, mi-e imposibil să nu mă crispez văzând jegul generalizat, unsoarea, gunoiul, duhorile. Murdăria, în cel mai pur sens al cuvântului, domnește pe străzi, în taxiuri, toalete, bucătăriile restaurantelor și a fast-food-urilor, și mai grav, pe corpurile bucureștenilor. Rapănul este dublat (sau cauzat?) de o delăsare generală, o neîngrijire care roade tot, înghite tot. Maghernițe care se țin în picioare printr-un miracol, mușamale decolorate și scorojite, „reclame” pe care denumirile primitive, rizibile dacă n-ar fi totul atât de trist, pictate gros în culori cândva țipătoare, se deslușesc din ce în ce mai greu printre urmele lăsate de ploi, praful nesfârșit, atotputernic, muște și vrăbii. Nimănui nu pare să-i pese, oricum nu suficient cât să atingă declanșatorul acțiunii, totul pare să stea sub semnul încropelii și-al cârpelii, al curățeniei din an în Paști (oare expresia asta mai există în vreo altă limbă?) făcută doar de ochii soacrei (sau asta?). Sărăcia nu-i o scuză, n-a fost niciodată.

Îndepărtând reflexele cognitive gata să scornească o justificare, rămân oripilată de posibilitatea că provin dintr-un popor murdar și leneș, pur și simplu, că într-o lume civilizată sunt privită ca reprezentanta acelei populații care nu deține noțiunea (ce să mai spunem de practica...) igienei dentare, lume căreia i se pare natural să mănânci ceapă și apoi să ții un discurs în tramvai, sunt îngrozită că sunt exponenta unui spațiu periculos pentru stomacuri sensibile, unde un braț ridicat prin preajmă îți poate ocaziona nu numai imaginea parului axilei fluturând, dar și putori caracteristice Evului Mediu.

O vreme am ținut cu dinții de speranța că toate cămășile cu butoni și rochiile de mătase din clădirile de birouri, unii actori, o parte din medici vor putea inversa curentul. Astăzi mă simt copleșită de degradarea fizică și spirituală a celor din jur, mă tem de îndobitocire, jeg, ignoranță, nepăsare.

miercuri, 8 iulie 2009

MJ

M-am uitat aseară la memorialul MJ și m-am întristat foarte simțind încă odată cât de final e totul. Azi ești, mâine nu, nu mai e nimic de făcut decât rememorat banalitățile care dau savoare și măsura celui ce-a fost.

Rămân cu o strângere de inimă, fetița lui Michael adusă practic să plângă la microfon, episod cu atât mai delicat cu cât cu câteva minute înainte se juca cu poșeta, părând oarecum plictisită, nerabdătoare să fie altundeva.

Astăzi am avut drumuri prin oraș și peste tot se auzea muzica lui MJ, omagiu prea mic, inutil, ipocrit.

sâmbătă, 4 iulie 2009

Recuperarea memoriei

Citesc o nouă carte despre traumele produse de comunism și realizez încă o dată câtă nevoie este de astfel de cărți.

E una să știi că Securitatea făcea eforturi să racoleze cât mai multe persoane în rețeaua sa de informatori și că propaga astfel un sentiment de nesiguranță generalizat și alta să asiști prin intermediul paginilor la tremurul unui om cu mamă, tată, soție și prieteni bolnav de suspiciune, să ajungi să-i simți nevoia de comunicare, de autenticitate măcar de un minut pe care însă nu și-l mai poate permite de față cu nimeni. E una să știi că existau dispozitive de interceptare mai peste tot și alta să vezi cum cel mai banal schimb de informații necesita o plimbare prin parc. Mă opresc aici, dar exemplele sunt atât de numeroase.

Cărțile (și) despre comunism au darul imens de a reda conștiinței ororile unei epoci pe care am început să le bagatelizăm. Noi am auzit despre comunism, ne amintim nimicuri, însă prea mulți l-au trăit pe pielea lor, or asta i-a costat averea, familia, relații, caracter, adesea libertatea, uneori viața. Oricât de incomod ar fi, este obligatoriu să ne confruntăm cu ceea ce am fost pentru a deveni mai buni.

vineri, 3 iulie 2009

Atât astăzi

Astăzi m-am delectat cu efectele amabilității, iscusinței și înțelepciunii unor domni întreprinzători din cartier care au decis că blocul în care locuiesc nu moare fără apă caldă (perfect adevărat) și ne-au tăiat accesul la acest element de desfrâu, oferindu-ne (impunându-ne chiar, dacă stau bine și mă gândesc) oportunitatea rară de a ne căli trupurile și desigur, caracterele. În goana procedurii de curățire trupească la o temperatură caracteristică mai mult nordului continentului, nu m-am putut opri să meditez, la fel de grăbită, la profunzimea expresiei „ca un duș rece”.

Oamenii au început să converseze insistent pe teme de vacanță, unde pleci?, cu cine?, cât stai?, etc., dând încă o dată dovadă de obișnuita lipsă de inventivitate în arta conversației. Ascultând astăzi forțată de împrejurări emoțiile anticipative ale unora care analizau pe net fiecare fir de nisip de pe plaja X și costurile implicate, mi-am dat seama că pentru o anumită categorie o mare parte a plăcerii produse de vacanță este una conexă ideii de statut. Vacanța, ca și telefonul sau mașina, e astăzi un reper ce te expediază rapid într-un sertar, de mai sus sau de mai jos, al marelui scrin social.

Mă enervează din ce în ce mai tare plescăitul în public, suptul dinților (bleaaah), trasul inutil al mucilor (pardon!), în general gama generoasă de sunete pe care corpul uman le poate produce. Sunt o victimă deplin neputincioasă a badărăniei generale care va trebui să învețe să se apere cât mai bine și de astfel de agresiuni.

Atât astăzi, vă spuneam.

joi, 2 iulie 2009

Oameni cu stea în frunte

Există câteva persoane pentru care ies din casă la orice oră, pe orice vreme. De exemplu, pe ploaia de dimineață ale cărei rafale mi s-au părut pentru o clipă însuflețite, gata să se strecoare perfide în casă prin geamurile larg deschise.

Ies să le văd în scopuri egoiste. Fiecare dintre persoanele respective are o asemenea vitalitate, onestitate, istețime, putere și peste toate bunătate încât mă pot binedispune indiferent cât de tristă sunt. Or asta - cred că sunteți de acord cu mine - nu e lucru tocmai ușor.. :) Mă uit la ei ca un copil la Moș Crăciun, ascultându-i mi-aș lua notițe. Ceva în oamenii ăștia strălucește, iar eu mă bucur de lumina lor.

Desigur, astea sunt excepțiile. În general mă urnesc greu indiferent cât de plăcută-i vremea. ..

miercuri, 1 iulie 2009

Bună! Numele meu e Food For Depression și am eșuat

Azi am una din acele zile când sunt atât de tristă încât mi-e greu și să respir.

(Nu mă mai lamentasem de mult, nu?)

Discuțiile asupra motivelor pentru care astăzi totul îmi pare o corvoadă nu mă ajută, de aceea încerc să le evit sau să le scurtez pe cât posibil. Stângăciile și naivitățile cu care puținii binevoitori încearcă să îmi schimbe starea de spirit mai degrabă mă obosesc, pentru că mă obligă să răspund politicos ca răsplată cuvenită a bunelor intenții.

Pe undeva, cred că e și-un fel de a-i cruța pe ceilalți de un efort inutil. Nu cu ei am ceva de lămurit, ci cu mine. Nu de la alții am nevoie de soluții, optici revoluționare sau cuvinte-pansament. Totul e în mine. E vorba de rezistența mea intimă în fața adversităților. De tăria ei, de întărirea ei. Pe cât de simplu și banal, pe-atât de adevărat și practic.

Cu toții acceptăm ideea că în viață o mai și zbârcim. E inevitabil pentru fiecare dintre noi, indiferent cât de talentați, norocoși, muncitori, serioși, dedicați și motivați pentru succes am fi. E doar mai greu să identificăm corect momentele exacte când putem spune cu mâna pe inimă că am dat-o-n bară. Nu suntem pregătiți pentru asta, ni se face rușine și frică, dar face parte din viață.

Asumarea eșecului e întodeauna dureroasă, orice ne-ar învăța ghidurile de gândire pozitivă. Poate și pentru că implică analiza vinei, a responsabilității personale pentru dezamăgirea produsă. Nu suntem victime neputincioase ale împrejurărilor și evenimentelor, avem puterea – în primul rând prin modelarea gândirii - să schimbăm circumstanțele și deznodămintele. Multe țin de noi. Dar există și invariabile de care nu avem cum să ne-atingem, ca o criză mondială, moartea, bolile și multe altele. Cu daturile astea trebuie să ne împăcăm.

E greu uneori să-ți menții optimismul, vioiciunea, entuziasmul. Mintea croșetează scenarii negative, fundături frustrante, labirinturi obositoare. Dar trebuie să fii tare și demn. There's no way around it. Nu-ți rămâne decât să discerni corect între ce a depins de tine și ce nu. Să nu te lași copleșit, să lupți, să îndrăznești.

În astfel de momente, îmi aduc aminte: Te rog, Doamne, dă-mi puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba. Dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba. Și dă-mi înțelepciunea de a le deosebi.