Iluzii, draga mea, iluzii

Fac parte din categoria celor care se aprind greu și apoi se sting la fel de greu, când restul a găsit deja o nouă jucărie cu mai mult sclipici. Eu nu renunț la prudență, la o loialitate desuetă, inutilă și dureroasă. Nu știu să-mi pierd capul. Lentoarea cu care mă entuziasmează un cunoscut nou, o idee inedită vine probabil dintr-un anume scepticism, dintr-o constatare mai veche că ambalajele se rulează, nu conținutul. Nu neg că există și surprize minunate, întâlnesc și prospețime, dar nu e genul de eveniment pentru care ar fi înțelept să îmi țin răsuflarea. E o filozofie care m-a protejat de multe țepe și eșecuri, o apărare disprețuită de iresponsabilii care își ascund neputințele în spatele unui carpe diem neînțeles. Îmi simt ochii strălucind din ce în ce mai rar, or asta e fără îndoială trist. Pe măsură ce înaintez în vârstă cercul meu de cunoștințe se restrânge tot mai tare, iar rarisimii nou-intrați se dovedesc a fi dezamăgiri spectaculoase.

E uimitor cât de puțin ne ocupăm de mintea noastră, mai ales comparativ cu corpul. Nu e nimic original în ce spun, dar fascinația rămâne, inexplicabilul desconsiderării aproape depline a celui mai sensibil și capabil organ omenesc mă șochează. Nu fac nici eu excepție: mă spăl, mă pieptăn, mă fardez, mănânc, fac mișcare timp de multe ore pe zi, dar vai de gimnastica mentală la care renunț prea des, fără măcar să conștientizez cât rău îmi fac.

De cele mai multe ori răutatea e doar un reflex de apărare, o protejare a propriei farfurii de poftele de multe ori imaginare ale celorlalți, un cot în burta invadantă a vecinului de călătorie. Oricând dorești să-ți amintești că oamenii rămân în definitiv doar niște animale, și nu dintre cele adorabile, mergi dimineața cu autobuzul sau du-te sâmbăta la supermarket.