joi, 30 aprilie 2009

Între sine și oricine altcineva, omul se alege mai mereu pe sine

Mă uit în jur și nu văd foarte multă dragoste. Cuvintele zboară ca aruncate din praștii invizibile, dar oricine poate învăța să fie convingător când spune „te iubesc”. În locul iubirii abundă frica, nesiguranța, nevoia animalică de culcuș călduț deghizate în iubire filială sau conjugală. Între sine și oricine altcineva, omul se alege mai mereu pe sine. Lucrurile sunt foarte simple. Femeile sunt învățate să-și dorească măritișul, până-ntr-atât încât devine definiția realizării și astfel a fericirii personale. Bărbații sunt învățați să disprețuiască femeile, ceea ce se suprapune dureros peste nevoia lor organică de a fi cu sexul opus. Și uite-așa în hățișul ăsta stupid de trăiri iubirea se diluează, femeile și bărbații bâjbâie ca niște smintiți, mereu nesiguri că iși doresc ceea ce au, mereu tentați de ce e dincolo de gard. Căutarea asta durează câțiva ani, în funcție de curajul fiecăruia. După, se fixează primul venit, se hotărăște unilateral că această căutare a luat sfârșit și se incepe procesul minuțios de mințire a propriei persoane și a audiențelor cum că celebra iubire e cea care le va lega destinele. Frustrările sunt împinse înapoi în oala sub presiune din care au evadat pentru moment și ferească sfântul pe cel asupra căruia se vor dezlanțui cândva aceste furii. De cele mai multe ori copiii care „nu au cerut niciodată să se nască” sunt receptaculele fine și plastice ale acestor revărsări de nemulțumire, durere și senzație de eșec nemărturisite. Pentru că să admiți ce simți rămâne un tabu, așa că jocul continuă aproape fără întreruperi, părinți prefăcându-se că și-au iubit copiii, copii mimînd afecțiunea, soți înșelându-se fără ezitare. Ce poate fi mai simplu de atât?

luni, 27 aprilie 2009

How low can you go?

Mă știți doar, nu scriu posturi despre ce-am văzut la televizor, dar de data asta pleznesc! Cum stăteam eu și zapam, deodată ințepenesc: Madalin Ionescu moderează o dezbatere pe tema - și acum prindeți-vă bine de ceva fixat în podea sau perete - „Nikita: a murit sau joacă teatru?”! Poate citez inexact, însă ideea era neîndoios aceasta. Întelegeți ce spun? O mână de oameni, inclusiv un travestit in deep need of attention (și căruia aș vrea să-i adresez un sfat pe această cale: fă ceva cu sprâncenele alea!) își exprimau pe rând opinia vis-a-vis de dispariția (?!?!) Nikitei. Nu mi-este foarte clar cine e Nikita și de ce a ajuns o persoană publică. Am înțeles demult că manelizarea si otevizarea țării reprezintă un fapt, iar Dan Puric nu va face veci pururi audiența unei fuste ridicate în direct, indiferent cât de strigător la cer ar fi asta. Că doar n-om fi toți elite, cineva mai trebuie să dea și cu mătura! Dar în a face pariuri în direct (!) despre o femeie însărcinată cu profil standard de unfit mother - amănunt care scapă analizei scrutătoare a formatorilor de opinie - care amenință cu sinuciderea (?!??!!) și apoi nu mai răspunde la telefon (?!?) ceea ce îi pune pe realizatori pe gânduri că femeia respectivă chiar și-a pus amenințările în practică (!!??) sunt atâtea lucruri in neregulă incât m-au apucat pandaliile! Cât de idiot să fii? Cum să faci o asemenea emisiune, să adopți o mină gravă în timp ce expui motive pentru care ipoteza morții Nikitei nu este una fezabilă? Cum să te uiți la așa mizerie? S-au terminat subiectele pe lumea asta? Concluzionez așadar, după ce săptămâna trecută am surprins tot la emisiunea cu pricina un fragment de discuție între o vrăjitoare acuzată de șarlatanie (no shit!) și clienta reclamantă, că emisiunea dlui. Ionescu este o porcărie stupidă care ar stârni până și mila spărgătorilor de semințe cu unghii negre din ultimul colț al Ferentarilor.

duminică, 26 aprilie 2009

Reverie de un minut

Mi-ar plăcea să devin o picătură de apă limpede, parfumată, să mă contopesc cu oceanul și să mă ascund printre stropii valurilor sparte de corăbii vechi, scobite-n lemn, chiar dacă aș fi singura apă dulce în atâta însărare. Mi-ar plăcea să nu am trup, să nu am haine, să nu știu acte sau impozite, să fug fără să obosesc și să respir ușor. As vrea să nasc fără dureri, să-mi pierd cenzura dar nu rațiunea, să nu cunosc îndoiala sau dezamăgirea, să nu înțeleg vârstele.

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Mesaje de departe

Primesc mesaje de departe despre oameni pe care îi cunoșteam, cu care am petrecut ore întregi cautându-ne, reîntregindu-mă. Ei sunt acum care încotro, fie pe plaje exotice de care n-am auzit decât în filme, fie în țări curate unde scuipatul pe stradă nu există. Descopăr cu un fior că cei câțiva rămași lângă mine mimează absenți existența și visează să plece și ei într-o zi. Și eu aș da nefericirea certă de azi și de mâine pe necunoscut fără să clipesc. Numai ca eu nu pot, sunt blocată aici și nu pot decât asista din ce în ce mai împietrită la dispariția garantată a sevei din viața mea.

Tristețea asta profundă mi-e atât de familiară încât îi știu fiecare cotlon, n-am nevoie de nicio lumânare ca să mă orientez prin ea. Știu ieșirea din dos, când deschizi într-o dimineață pleoapele și ți-e imposibil să mai găsești un impuls de a ridica din pat. La un moment dat am avut senzația că văd și treptele de marmură din față, unde un covor moale conducea pașii către pajiștea cu flori (just how naive is that?!), dar cum m-am rătăcit iar mă întreb dacă nu cumva era doar o impresie la fel de înșelătoare ca și asfaltul care se unduiește în depărtare pe vreme de caniculă.

miercuri, 22 aprilie 2009

Dear diary,

Încep cu o paranteză, ceea ce - paranteză la paranteză - is so me: nu-mi pot aminti defel cum începeam notițele din vechiul meu jurnal. Acum mulți ani obișnuiam să scriu în cel mai tradițional mod cu putință despre întâmplările și mai ales despre reverberațiile emoționale ale zilei. Toate bune până când mi-am dat seama că restul familiei mi-l citea pe ascuns și astfel se punea la curent cu starea mea de spirit, moment în care m-am potolit. Nu i-am iertat încă definitiv pentru asta.

Noroc însă cu Hollywood-ul, așa că, Diane:
Astăzi am alergat mult, și prin birou și în afara lui. Mai întâi mi-am citit emailurile, ca un angajat conștiincios și responsabil ce sunt. Am răspuns la prima oră celor urgente, le-am marcat atent cu roșu pe cele grave și cu albastru pe cele care mai puteau aștepta. Ulterior, în cursul zilei, pe măsură ce le-am dat de cap le-am șters stegulețele cu câte un click și apoi le-am arhivat în folderele potrivite. După runda obligatorie de telefoane, am fugit la doctor, după rezultatele la analize. În sala de așteptare am cunoscut forțat o doamnă extrem de vorbăreață, care mi-a solicitat insistent atenția în ciuda cărții-armură-steguleț-de-avertizare de care nu mă despart. Cred că era tare singură, altfel nu îmi explic de ce a ținut așa de tare să-mi povestească pe nerăsuflate despre copiii și soțul ei, natura problemelor ei medicale, diagnostic și prognostic și masă de Paști. La final a uitat să se intereseze și de mine, dar presupun că a mizat pe tinerețea mea. Tot așteptând am văzut o groază de oameni bolnavi care m-au întristat tare.

O doamnă doctor în halat imaculat și nesperat de amabilă m-a poftit in cabinetul ei mirosind a dezinfectant si fum de țigară. Nu am vorbit mult, dar mi-a zâmbit și m-a ținut de mână și asta mi-a mers direct la inimă. N-am nimic, mai ales în comparație cu jumătate din cei ce așteptau pe sală.

Când am plecat, Diane, am văzut pe marginea drumului o bătrânică miiiică mică ghemuită în șanț. Plângea cu fața ascunsă in brațe, un tânăr care altfel nu promitea multe stătea ciucit lângă ea și încerca s-o consoleze. De la el am aflat că femeia tocmai fusese evacuată și n-avea unde să se ducă. Lumea trecea întorcând capul dar fără să oprească și trebuie să recunosc Diane că și mie mi s-a strâns inima gândindu-mă ca deja e tare tarziu și trebuie să mă întorc la muncă neapărat.

Azi am primit o palmă Diane, una pe care am cam meritat-o, deși nu-mi face nicio plăcere să recunosc. Azi la birou am facut o boacănă și dădeam din colț în colț neștiind cum s-o întorc. Iulia, fata cu par lung si negru care poartă cercei mari și întreabă mereu cât costă totul a apărut de nicăieri și m-a salvat. I-am mulțumit din inimă de vreo 3 ori, în realitate Diane îmi ceream iertare pentru toate dățile în care am râs în hohote de cerceii ei ridicoli și meschinăriile cu care ne obosește pe toți.

Acasă mi-am pus un film la DVD și un bol cu mâncare de ieri la microunde, apoi am citit bloguri cu televizorul vorbind în gol pe lângă mine. Mi-aș dori tare mult să-mi iau un câine sau măcar o pisică, dar nu mi-am găsit încă locul și cui le las daca mă mut iar?

Noapte buna, Diane. Culcă-te acum, mâine mergem la interviu.

marți, 21 aprilie 2009

Hristos a înviat!

Nu știu alții cum au petrecut Paștele, dar eu l-am sărbătorit din pat. Am zăcut și am bolit, de sâmbătă după-masă până luni după prânz. Duminică am dormit aproape continuu, într-o încercare deșartă de a mai slăbi cercurile tot mai strâmte care-mi strângeau țeasta, iar primul ou roșu l-am înghițit abia ieri. Un soi de penitență tardivă, mi-am tot repetat în sinea mea spre a face chinul mai suportabil, impusă de subconștientul care sper ca iartă chiar dacă nu uită. Dincolo de durere e curățenie și poate un nou început.

Odată ieșită din acest miniatural avant-purgatoriu, am fost copleșită de bucuria de a fi sănătoasă, pe care vreau acum să o împărtășesc cu lumea. Probabil ca mulți dintre voi am simțit ce povestesc aici și au reînvățat pe cont propriu lecția conform căreia sănătatea e cel mai de preț dar. Da, dar. În orele în care simplul gest de a te întoarce de pe o parte pe alta, când fiecare cenimetru de piele arde și zvâcnește de durere, cand ridicatul capului de pe pernă pare o aventură cu final imprevizibil înțelegi că nimic în afară de un trup întreg și sănătos nu are mare sens. Aș fi putut fi in Aruba ieri dimineață, aș fi putut avea averea lui Bill Gates aduna cu cea a lui Oprah; n-ar fi însemnat nimic pentru mine. Lucrurile de care aveam nevoie erau tare simple și accesibile tuturor: o compresa rece pe frunte, o gură de apă, un antinevralgic, o imaginație vie care să umple ore de tăcere. Tot ce îmi doream era să nu mă mai doară.

Și uite așa m-am limpezit eu, în felul meu, de Paști. Mi-am revenit treptat, suficient cât să ies din casă, să admir verdele crud al frunzelor proaspăt ițite din scoarță, să inspir adânc și să adulmec fiecare miros, să mulțumesc Cerului că sunt întreagă, că toți ce dragi sunt (mai mult sau mai puțin dar totuși) bine, să-mi rejur că de săptămâna viitoare o să mănânc mai sănătos, o să fac mai multă mișcare.

Dincolo de durere ne așteaptă un nou început.

luni, 13 aprilie 2009

"There is so much beauty in the world"

In ultima vreme am mers destul de des la teatru. E o placere invatata (an acquired taste, vorba 'ceea) pe care o savurez in toata profunzimea ei de relativ putina vreme.

Nu am indoieli ca exista o categorie din pacate prea saraca de persoane care traiesc din, in si pentru teatru, fie ca actori, fie ca spectatori. Ii suspectez de altfel pe acestia ca sunt intr-o interdependenta stransa, ca unul fara celalalt nu si-ar afla vreun sens.

Admir enorm actorii, am mult respect chiar si pentru cei mai slabi sau pentru aceia care nu vor depasi vreodata nivelul teatrului local cvasi-necunoscut sau al rolisorului ultrasecundar. In primul rand, pentru ca fiecare a depasit de mult inhibitiile, nesigurantele si temerile mele/noastre. Nu am dubii ca toate trairile astea le sunt arhi-cunoscute, de aici si admiratia mea fara rezerve fata de victoria pe care o repurteaza in fiecare seara. Actorii vin in conul de lumina si se arata, risca, se expun; inainte de a capata forta cu care subjuga o sala sau o lume intreaga, mai intai se leapada de invelis si ni se arata goi. Apoi, ii invidiez pentru lumea profunda, non-materialista in care traiesc. Viata lor este una a clasicilor si non-conformistilor, a ideilor, a valorilor, a experimentelor, a indraznelii si a emotiilor. Mi-e greu sa-mi imaginez un actor trezindu-se intr-o dimineata si gandindu-se cu lehamite la noua zi de lucru care il asteapta: „pfff, iar tre’sa repetam Shakespeare azi”. Nu vad timpii goi in viata lor profesionala , dar ma rog, aici sunt sigura ca romantez eu mult.

Un lucru care ma face paf la fiecare piesa este linistea si modul in care e ea gestionata, iertare!, imblanzita de actori. Poate ati remarcat si voi ca in fiecare reprezentatie la un moment dat sau altul e cel putin o scena in care actorul/actorii evolueaza in liniste deplina. Le poti auzi rasuflarea, fosnetul aerului la fiecare miscare pe care o fac. Nimic mai intimidant, mai paralizant pentru mine. Pun pariu ca la scoala la ei e un semestru dedicat linistii.

Sunt foarte curioasa si care este relatia actorului cu publicul. Remarca ei spectatorii ca fiinte separate, cu reactii si trairi distincte, sau se raporteaza la public ca la un tot? Imi place sa cred ca fiecare actor isi fixeaza in timpul fiecarui spectacol cate o ancora, o privire pe care o va urmari pentru reactii si incurajare pe parcursul intregului spectacol, cu care isi creeaza o complicitate pe termen definit; ma alint cu gandul ca uneori eu sunt o astfel de reper.

Nu cunosc personal niciun actor si poate asta imi alimenteaza si mai mult mitul pe care il zamislesc despre lumea lor in perioada asta. Oricum, nu conteaza. Mergeti la teatru! Ascultati, ganditi-va, simtiti. Merita, va promit.

duminică, 12 aprilie 2009

Fumuri

Zilele astea am avut o pofta teribila sa-mi aprind o tigara. In defintiv, de ce nu? Fac eforturi supraomenesti, pentru ce? Lucrurile par complet in afara controlului meu, afirmatie pe care anticipez ca multi „psihologi” (ghilimelele mi se pare ca se impun) vor sari sa o critice. Dar, cu tot riscul de a frustra teoriile gandirii pozitive, responsabilizarii, eului-adult si mai stiu eu ce balarii, apreciez ca exista situatii care ne arata fara echivoc ca nu suntem decat niste furnici agitate si penibile, care fac filosofia firului de praf in asteptarea pantofului apocaliptic.

Asa ca m-am gasit de mai multe ori decat anunta forumurile anti-tabac inspirand adanc, incercand sa regasesc in gol senzatia aia, atat de familiara, atat de ... eliberatoare, macar pentru o fractiune de secunda. M-am jucat chiar cu o bricheta, am deschis un pachet, mi-a tremurat mana. N-am fumat, nici macar n-am pus tigara in gura. Ma gandesc la cat de terci ma va face un simplu fum, la cat de infiorator de invisa ma voi simti atunci. Vechea poveste: nu stii ce ai pana nu pierzi.

Mda. Nu fac mare lucru zilele astea (de fapt fac diverse, dar doar din perspectiva furnicii agitate si penibile). La un moment dat discut cu o fata si in timp ce vorbeam, ma uit la un baiat care trece pe langa noi plimband un caine magnific. Cata frumusete, gandesc eu cu voce tare. Cine, baiatu’?, ranjeste companioana mea cu o licarire proaspata in priviri. Cred ca in sfarsit discutia ii captase atentia. Baiatul, tanar, cred ca nici nu se radea inca. Asta o sa fie barbat frumos, saliveaza iar fata cu pricina, cu privirea fixa. Concludent, am simtit eu, cu privire la valoarea de soare a nadragilor in unele sisteme planetare feminine.

joi, 9 aprilie 2009

I'm still here

Ma plimb pe strazi, cand cu pasi energici si castile infundate in urechi, cu basul amenintandu-mi ritmic timpanele, cand gafaind, rigida, adunandu-mi puterile pentru vesnicul urmator pas spre un loc in care sa imi permit sa ma prabusesc. Am nopti in care reaprind veioza tot mai des iar ca pedeapsa nu-mi dau voie sa ma culc la loc fara sa fi citit integral macar un capitol in plus din cartea saptamanii, preferabil ceva cat mai malos, mai prafos. Imi place schingiuirea asta intelectuala, ceva imprecis in mine imi spune ca o merit si vegheaza exigent calitatea lecturii. Le alternez – noptile, nu cartile – cu intervale diurne in care simt ca muschii cefei mi se lichefiaza, am senzatia ca gatul mi se va frange ca o ramurica, ca mi se va desprinde capul de pe umeri si se va duce de-a dura in fata mea.

Alerg mult, rezolv treburi pe care le ingropasem si de la care tocmai imi luasem ramas-bun definitiv de data asta, credeam eu, incerc sa nu ma mai gandesc la viitor, sa nu mai reanalizez trecutul. In definitiv, o foarte mare pierdere de timp. Viata ia brusc un curs cu totul neasteptat si ma determina sa-mi schimb planurile. Sa renunt la planuri.

Aud de oameni care fug de trecut, cum reusesc?