duminică, 14 martie 2010

Aici am scris eu

Dragii mei, simt că pentru noi a sosit acel moment.

Închid blogul.

E timpul să aruncăm o ultimă privire prin arhivă, să ne scoatem din favorites sau readere și să ne îmbărbătăm cu gândul că în orice sfârșit se ascunde un alt început - asta dacă avem ochi să-l vedem și voință să-l exploatăm. Când ne facem valiza ne gândim mai mult la ce lăsăm în urmă și prea puțin la ce urmează. Așa e omul.

Înainte de-a da stingerea, mă gândesc să vă spun, așa foarte scurt, cum a fost pentru mine toată chestia asta cu blogul.

L-am creat într-un moment dificil (mă rog, asta nu e poate foarte relevant; mie mi se pare mereu ca trec printr-un moment dificil), de derivă în ape reci și tulburi. Nu pot spune că blogul m-a facut să-mi găsesc direcția, dar m-a ajutat să-mi păstrez sângele rece.

Prin blog am cunoscut oameni noi și cool, exact când ajunsesem la convingerea că toți oamenii cool au murit, asta în scenariul optimist în care ei existaseră vreodată. A fost, cum să vă spun… mi-a mai venit inima la loc.

Datorită blogului și reacțiilor cititorilor, mă plac (eu - pe mine - mă) mai mult. Dacă măcar 2-3 oameni găsesc foarte tare ce scriu eu în 5-10 minute de nervi (de obicei am scris la nervi, când nu-mi propuneam decât să mă mai detensionez și să nu fac greșeli de gramatică), atunci poate că pot să fac ceva cu vorba. Mai departe o să încerc să încropesc o carte (hahaha, ce original. Știu.). Nu pot decât să fantazez la momentul la care unii dintre voi vor frunzări aparițiile noi în librărie și la un moment dat vor simți un fluture în burtă recunoscându-mi stilul. Sper de asemenea ca acela să fie momentul în care decideți și să cumpărați cartea :).

Chiar dacă nu voi mai scrie aici, voi continua să citesc cu încântare câțiva bloggeri. Nu sunt celebri, în vremurile astea calitatea nu e prea populară. Continuați și voi să citiți, online, offline, oricum vreți voi. Citiți - e singurul meu îndemn pe lumea asta. Veți avea numai de câștigat.

Cu bine și cu mult drag,
FFD

sâmbătă, 13 februarie 2010

Iluzii, draga mea, iluzii

Fac parte din categoria celor care se aprind greu și apoi se sting la fel de greu, când restul a găsit deja o nouă jucărie cu mai mult sclipici. Eu nu renunț la prudență, la o loialitate desuetă, inutilă și dureroasă. Nu știu să-mi pierd capul. Lentoarea cu care mă entuziasmează un cunoscut nou, o idee inedită vine probabil dintr-un anume scepticism, dintr-o constatare mai veche că ambalajele se rulează, nu conținutul. Nu neg că există și surprize minunate, întâlnesc și prospețime, dar nu e genul de eveniment pentru care ar fi înțelept să îmi țin răsuflarea. E o filozofie care m-a protejat de multe țepe și eșecuri, o apărare disprețuită de iresponsabilii care își ascund neputințele în spatele unui carpe diem neînțeles. Îmi simt ochii strălucind din ce în ce mai rar, or asta e fără îndoială trist. Pe măsură ce înaintez în vârstă cercul meu de cunoștințe se restrânge tot mai tare, iar rarisimii nou-intrați se dovedesc a fi dezamăgiri spectaculoase.

E uimitor cât de puțin ne ocupăm de mintea noastră, mai ales comparativ cu corpul. Nu e nimic original în ce spun, dar fascinația rămâne, inexplicabilul desconsiderării aproape depline a celui mai sensibil și capabil organ omenesc mă șochează. Nu fac nici eu excepție: mă spăl, mă pieptăn, mă fardez, mănânc, fac mișcare timp de multe ore pe zi, dar vai de gimnastica mentală la care renunț prea des, fără măcar să conștientizez cât rău îmi fac.

De cele mai multe ori răutatea e doar un reflex de apărare, o protejare a propriei farfurii de poftele de multe ori imaginare ale celorlalți, un cot în burta invadantă a vecinului de călătorie. Oricând dorești să-ți amintești că oamenii rămân în definitiv doar niște animale, și nu dintre cele adorabile, mergi dimineața cu autobuzul sau du-te sâmbăta la supermarket.

luni, 8 februarie 2010

Wazzzzaaaap?

Credeați că am sucombat? Că mi-am rupt ceva? Ei bine, nu! Un nu ho-tă-rât! Am luat doar o pauză bine-meritată de la mai multe. De exemplu, week-endul trecut n-am făcut nimic. Bă, da' nimic! De obicei alerg ca o găină fără cap mai ales sâmbăta, numai că zilele trecute am rămas inertă în așternut gândindu-mă: da' io de ce mă zbat?! Să încercăm ceva nou! Să mă mai relaxeeez. Să iau lucrurile mai ușoor. Că doar n-o să moară nimeni dacă (nici eu) nu mișc un deget. (Perfect adevărat, btw; cu hainele curate e mai greu, dar în rest... nimic ieșit din comun.)

So. Ce-am mai facut eu.... hmm....  de exemplu, am meditat la modul serios (fără chicoteli în sală, vă rog!) la acceptarea necondiționată a celorlalți! Ha ha ha! Râd eu, dar nu prea e râsul meu. Nu mi-e clar încă dacă ideea e complete and utter bulshit sau nu, în orice caz am nevoie stringentă de o nouă rețetă în viață, așa că măcar caut. Păcat că teoria nu vine și cu un manual de instrucțiuni, sau poate asta apare într-o altă carte și acum va trebui s-o cumpăr și p-aia.

O altă chestiune care mă frământă teribil este mâncatul. Deci eu, când ajung seara acasă, așa îmi vine să dau iama prin frigider de nu pot să zic! O zi, două mă mai fentez eu singură prin bucătărie, îmi distrag atenția cum pot, dar fapt rămâne că în 5 zile din 7 recuperez din plin toate celelalte abțineri din timpul zilei. Comfort food! Ce-o fi în mintea femeilor de se alină bâgând la maț?!?!? Adică... zău! De ce nu ne alinăm pieptănându-ne, sau dându-ne cu creme, sau.... măcar uitându-ne la OTV? Nu găsesc nimic mai liniștitor decât durerea din tâmple provocată de mestecarea unei serii lungi de migdale, a unei ciocolăți cu lapte, a unor fursecuri d-alea făcute fără zgârcenie. Până la găsirea unei soluții reale, înlocuiesc mestecatul cu băutul. De vin, că doar sucul are prea multe calorii iar ceaiul mi se pare chiar moartea pasiunii.

Mda, cam slăbuț ca revenire după asemenea pauză, dar adevărul e că nu am făcut mai nimic demn de interes, sau am făcut și nu pot să spun că îmi pun în pericol anonimatul, așa că... mă limitez la atât. Mi-am dat seama că nu am făcut adresa aia de email cu care vă amenințam, dar nici nu stă planeta-n loc din pricina asta. Mă gândesc - oare devin și eu neserioasă? În sfârșit, mă adaptez???

Oh well, poate data viitoare va ieși mai bine. Take care, pe curând.

luni, 25 ianuarie 2010

De prin haznale adunate

Văd că am câțiva followeri noi, lucru ce mă onorează. Din păcate debutăm prost, cu un articol urât mirositor, dar... viața e plină de chestii maro (în apărarea mea, arhiva mi-e martoră că de cele mai multe ori rămân o doamnă). Nu pot decât să le promit că loialitatea le va fi răsplătită.

Ce vroiam eu să spun e cam așa.

De câteva ore întorc expresia ”căcat cu ochi” pe toate părțile și nu îi pot găsi niciun cusur. Scurt, vizual, simbolic. E grozavă, zău.

E una din convingerile mele intime că atunci când decizi să te piși în capul cuiva, înțelept este să-ți faci socotelile atent înainte. Excreția e perfect conștientă după primii ani de viață, așa că nimeni nu te va ierta că ți-a venit, așa, pe la 30, 40 sau 50 de ani să te piși, drept care ți-ai dat drumul pur și simplu. Odată dovedită grădinița, nu poți să te piși și pe urmă să te mire că receptorul dejecțiilor tale se supără și eventual ripostează. Posibilitatea face parte obligatoriu din artimetica ante-pișare. Te-ai pișat, plătești.

Oamenii care se pișă pe alții sau pe lucrurile construite cu greu de alții put, fără excepție. În prezența lor, te sâcâîe izul inconfundabil de pișat, deși nu știi exact de unde vine. E ca într-un birou înghesuit unde cineva a tras clandestin un pârț silențios. Pute, dar de la cine? Cam așa și cu pișăcioșii, care trebuie să se împace ab initio cu duhoarea și precauția pe care o stârnesc. Te piși pe alții, te stropești și miroși. Popularitatea ți-e amenințată. Scurt pe doi. Pentru noi ceilalți, lecția ar fi că la mirosul de pișat ar fi bine să devenim brusc atenți, jetul e pe aproape. Trust me.

O ultimă convingere și mă duc dracu' să mă-mbăt. Majoritatea pare a fi sub imperiul impresiei cu totul eronate că legătura de sânge dă verde la multe mișelii. Na, boul/vaca ce-o să facă? Doar sunt mă-sa/tac-su/sor-sa/fra-su. Transcriere pe curat: it doesn't. Sângele are niște proprietăți gumilastice admirabile, dar până la un punct. De ai tăi trebuie să ai grijă cel puțin la fel de mult ca de șeful de care îți depinde slujba de căcat care îți plătește toate lucrurile pe care le ai deși nu ți le permiți și pe care îl pupi în fund conștiincios în fiecare zi. Familia necesită timp, efort, înțelegere, compasiune, multă iertare, răbdare, etc, etc, etc, etc, etc, etc, etc, etc. Pișă-te pe familie și ajungi în căcat.

Si de final: mai sunt și alte nații pe acest pămând care protestează dându-și foc?!

marți, 19 ianuarie 2010

Despre panică și mame

Îmi plac conversațiile pe care le am acum cu mama. Într-un fel sunt tardive - pentru mine.

Aș spune că recuperăm. Acum avem luxul să pierdem timpul, dezbatem nimicuri într-o atmosferă de teatru de amatori. Mama e o artistă, o cheamă scena. Vorbim și brusc, din când în când, porți nevăzute se deschid, ca și cum din neatenție ne sprijinim de pereți glisanți și declanșam mecanisme ascunse. Și uite așa, hop!, elefantul roz e brusc în încăpere. (Mama nu se intimidează ușor, plus că s-a obișnuit să trăiască în prezența unor mari animale. Pe mine elefanții roz mă întărâtă. Mama s-a obișnuit și cu asta.)

Așa se face că recent m-am pomenit din senin povestindu-i maică-mii despre atacurile mele de panică. Cum stări de neliniște au devenit din ce în ce mai intense până când, înainte să-mi dau seama că sunt o oală sub presiune, capacul s-a izbit de tavan. Cât de nedumerită am fost, cât mi-a luat să caut ajutor, să le-nțeleg. Reacția ei? ”Hehe, să fii tu sănătoasă, fata mea, făceam atacuri de panică și câte trei pe zi.” ”Făceam”, adică pe vremea când muncea zi lumină, creștea copii, spăla, călca, taia orașul în lung și-n lat. Se chinuia, ca mai toate femeile din generația ei, cu degetele deformate de sodă și plase. Între o plăcintă și o rufă, maică-mea mai băga un atac de panică.

De-abia aștept să văd Precious.

luni, 18 ianuarie 2010

Thank God for snow

Am cântat într-o cheie cam tristă pe-aici în ultima vreme, așa că m-am gândit că cinstit ar fi să mărturisesc cu aceeași conștiinciozitate si momentele de bucurie, neașteptate, vitale. În seara asta mergeam pe străzi zâmbind ninsorii, jucându-mă infantil cu fulgii minusculi care împrospătează obraji încinși și pavează strada cu alb, făcând loc unui nou început.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Rămâne încă mult loc în jos

Săptămâna asta n-a fost tocmai grozavă, ca să mă exprim elegant. În afară, în realitate (cum ar spune un om lipsit de imaginație) nu s-a întâmplat mare lucru, dar în mine mi-am făcut cu greu loc prin grindină și viscol. Uneori te ții de ceva foarte strâns, degetele încep să te doară, brațele la fel, apoi amorțești și nu-ți mai pasă. Îți vine să dai drumul. Chiar nu mai contează încotro te duce inerția. Cam așa m-am simțit eu zilele astea. Am fost tristă, atât de tristă încât îmi vedea să plâng, dar din experiență pot să vă spun că lacrimile în metrou la prima oră își pierd mult din puterea de mângâiere. Am fost foarte, foarte tristă, lipsită de energie și fără chef de orice. De fapt mai sunt în mare parte. Am fost deprimată. Sunt deprimată. Sunt deprimată ca stil de viață. Sunt depresivă. Sigur, se poate spune că sunt multe alte lucruri mai rele în viață, mai serioase (ăștia sunt de obicei nedepresivii, norocoșii naibii). Dar cei care au contemplat cu curiozitate moartea meditând la imensa ușurare pe care trebuie s-o aducă cred că tocmai au ciulit urechile.

So. În lipsa unei alte idei mai bune, am dat un search pe net si am ajuns pe un blog unde era un articol despre depresia la birou. Scary stuff, let me tell you. Am citit acolo zeci de comentarii care m-au făcut prin comparație să îmi dau seama că mai am totuși mult până la celebrul rock bottom, deși aș fi putut să jur că întind mâna și îl pot pipăi în voie (asta e încă una din șmecheriile depresiei, it blows shit out of proportions). Nu încă, mai am. Citeam, zic, relatările unor oameni despre cum au avut ei breakdowns la birou, la apogeul unei cariere strălucite. Cum după 25 de ani de muncă asiduă, au pierdut tot – casă, rezerve financiare, job, familie, reputație, self-esteem – în câțiva ani după. Cum și-au deschis inima față de șef și cu asta evoluția lor profesională a luat abrupt sfârșit. Unii au renunțat să mai încerce un comeback. Alții nu ies uneori din casă de rușine. Există persoane care plâng zilnic în baie la birou!

În fine, asta se întâmpla acolo. Era vorba în principal de relația cu munca, pe când depresia – cred că știe toată lumea – afectează tot. Mulți dintre comentatori erau clinically depressed, sau bipolars, sau, sau. Oameni cu probleme grave.

Anyways. Problema cu articolele de gen este 1) că nu se ocupă și de ”nefericirea obișnuită” a omului de rând, neajuns (încă) la faza demnă de atenție medicală și 2) că nu oferă soluții pe termen scurt. Nu-mi spun ce să fac acum, dacă am o zi foarte proastă. Sfaturile abundă, dar mă trimit să mă consult cu soțul, sau cu mama, sau cu prietenii (n-am), să găsesc soluții la problemele mele existențiale. Să mă relaxez, să petrec mai mult timp făcând ceea ce-mi place. Cum însă va trebui să mai aștept ani buni (scenariul optimist) călătoriile în Anzii peruvieni, eu rămân cu întrebarea în gură: deci, eu ce fac acum? Și cu asta ajung cumva la subiect.

Deci blogul meu e despre depresie. Despre ceea ce n-are cum să nu te conducă la dorința de-a te ascunde în pădure. De ce n-ar fi și despre surviving decently while depressed? Buba este că eu, deprimata-șefă, n-am mare habar pe tema asta. Dac-aș avea, poate blogul meu s-ar numi doar foodforthought, sau viata-e-minunata.com. Dar nu e cazul, vezi bine. Pe de altă parte, suntem o groază de deprimați pe lumea asta! Public există. Participanți ar fi.

So. Curând am să-mi fac o adresă de email pe care o voi publica aici. Până acum nu i-am văzut sensul, am susținut un monolog. Așa va și rămâne într-o bună parte. Dar voi pune întrebări mai des, și nu numai din alea retorice. Iar răspunsurile – mele sau ale altora – la obiect și cu aplicabilitate imediată, le voi publica aici, for all depressed people to benefit from.

Deci cam asta e. Numele meu e FFD si sunt depresivă.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Living is selling

Nu am răbdare și inspirație astăzi dar într-o zi aș trebui să scriu despre vânzări pe îndelete. Puțoii care se fac ca mărul la primul bobârnac și domnițele cu sânii practic puși în poala clientului nu-s mare material de studiu, cel mult de amuzament. Naivitatea cu care indivizi lipsiți de orice carismă sau inteligență interpersonală își propun să devină vânzători nu face decât să pledeze pentru nevoia de career counselling în școli. Ignoranții își imaginează că vânzările sunt o chestie super simplă, cunoști oameni (haha! de parcă ar fi ceva plăcut în asta....), primești mașină și nu stai ca proștii ceilalți toată ziua în birou. Glengarry Glen Ross e o referinta. Onest, dur, îmi imaginez scenaristul un copil de salesman ratat. Ai ce-ți trebuie, sau fiecare zi este un chin? Clientul vede, te simte, are buyer's remorse, te adulmecă și dacă tocmai l-a lăsat amanta ar fi bine să fii echipat de shit storm. De la banala duduiță care te întreabă cum îți vin pantalonii până la tipul care vinde echipamente de sute de mii de euro, toți luptă, suportă povești ridicole, superioritatea inferiorilor, întrebări perfect oportune pentru care n-au răspuns, frustrarea bonusului muncit din greu și pe urmă înjumătățit de cretinismul colegilor.

duminică, 10 ianuarie 2010

Furie, furie

A câta oară?, înghițirea cu greutate a nodului din gât, unghii intrate în carne abia așteptând să zgârie, dorința de-a plânge și-a țipa, zbaterea sterilă, aș spune ca a unui pește imbecil ajuns probabil din vina lui pe uscat dar peștele are măcar avantajul că după câteva minute de chin îl așteaptă marea relaxare, nu goana între apă și uscat vreme de zeci de ani. Poate sună a nesocotință sau nerecunoștință sau a revoltă ridicolă, a perdant, e neputință, umilința neputinței de a avansa, dezgustatoarea târâre cu aceleași, plicitisitoare deja tinichele de coadă, comportament de animal îndobitocit care nu mai are curajul de a se dezbăra de povara care îl strivește. La ce bun să mai fantazezi uneori la libertate, la senin sau calm când de fapt mosorul se învârtește iar ața s-a consumat? Omul modern se minte că mai are timp, că orice este încă posibil, când de fapt există câteva momente critice pe care daca le ratezi, te ratezi. Ca la însușirea limbajului, există o vârstă propice și dacă ghinionul face ca atunci să nu fi fost în preajma oamenilor ci a fiarelor, nu-ți vei mai apropia cuvintele în veci. Multă durere, regretul că ar fi putut fi mai mult, mai simplu, mai curat sunt distilate azi într-o furie oarbă, o iritabilitate ținută greu în frâu, convingerea debilitantă că răul pândește pretutindeni, frica grețoasă de a nu face față, rușinea de-a ieși cu mine în lume.

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Can't you see?

"I'm a shell. There is nothing left to kill in me." (Angels in America)

vineri, 8 ianuarie 2010

100%?

Una din condițiile reușitei în viață trebuie musai să fie măsura. Să știi când să te oprești din mâncat, muncit, vorbit, iubit, urât, încercat, și tot așa. Să spui, și să îți spui, gata. Plimbăm ursul, mutăm cortul, pe-aici ne-am lămurit și nu mai e nimic de făcut.

Remarc că cei care au cele mai mari probleme de control (lipsă de control, că îi știm foarte bine și pe amărâții ceilalți, cei cu excesul de control, care sunt altă parcelă în grădina Domnului), atunci când sunt lehămetuiți de miile de promisiuni neîmplinite și obiective ratate, recurg la gesturi extreme. Obezul trece brusc de la munții de chipsuri la supa de varză.

De ce e echilibrul așa pasăre rară?

joi, 7 ianuarie 2010

Gone baby gone

Nu intenționam să scriu despre dispariția Lhasei; pe cât posibil încerc să onorez oamenii pe care îi apreciez cât trăiesc. Dar am citit ieri articolul de-aici și m-au podidit lacrimile. Nu mi l-aș fi imaginat pe Cristian Tudor Popescu ascultând-o, rezonând cu ea; de ieri mi-e mai simpatic. Dar asta era Lhasa. Făcea atmosferă. Cucerea, îngenunchea. Și după ce și-a cântat tot sufletul, a murit. Și gata.

luni, 4 ianuarie 2010

You're OK, I'm not OK

În ochii părinților nu cresc orice aș face, tot copil rămân. Fă aia, mănâncă tot, pune-ți fularul, nu ieși cu parul ud, da de ce nu mai faci un master? sunt refrene cu care m-am obișnuit și care îmi ridică mecanic o armură muncită, lupte perdante și de la o vreme parcă fără miză pentru mine. Ca grotescul să fie deplin, mă surprind la rându-mi de prea multe ori în exact același pattern, aștept aprobări absurde, iubiri restante. When will I ever grow up?

duminică, 3 ianuarie 2010

Mic dejun

De mâine reîncep(em) munca și gândul ăsta mi-e drag ca un ghimpe în talpă. Mă gândesc cu groază că mai am câțiva zeci de ani buni de muncă înainte-mi, cum o să mă descurc în stilul ăsta?? Când eram mai mică auzeam de oameni care își urăsc serviciul și care 20 sau 30 de ani au mers în fiecare zi la muncă detestând fiecare moment. Eu nu cred că aș fi în stare.

Unul din motivele pentru care mai mult mă târăsc spre birou e că nu sunt mulțumită de cât câștig. Pe de altă parte, cine este, nu? Aș prefera să am mai multe surse de venit, să am surprize financiare, evident plăcute. Da' de unde? Case n-am, 'tui mama ei de sărăcie. Talente deosebite n-am. Inteligență stelară n-am. Voință deosebită n-am, și aici e buba cea mare. Stau ca o curcă și le întorc pe toate părțile în minte, dar bat pasul conștiincios pe loc. Poate că dacă nu aș depinde atât de mult de salariu m-aș bucura mai mult de muncă. Așa însă... mă tot roade gândul că ăștia profită de mine.

Oh well.

Partea bună a vacanței – în care, exact cum prevedeam, am făcut numai jumătate din câte mi-am propus – e că am început să dau jos kilogramele adăugate cu ocazia Crăciunului. Anul acesta mi-am controlat mult mai bine decât anii trecuți hărpăiala dar tot am sărit calul și pe cale de consecință zona simpatică a cântarului. Și uite așa mă regăsesc a nu știu câta oară pe terenul familiar al regretelor culinare și nemulțumirii de mine.

Prietenii mei par toți puși pe schimbări, experimente, pe viață, se declară optimiști și au un sentiment foarte bun legat de 2010. Eu nu simt nimic, decât că universul ar fi bine să-mi arunce un os nene daca vrea de la mine ceva deosebit în perioada următoare, pentru că mă simt destul de resemnată și altfel prevăd un an conformist și banal.

Pe de altă parte, niciodată nu știm ce ne-așteaptă. Singurul gând care mă liniștește este că Dumnezeu nu-mi va da mai mult decât pot duce.

Pe curând și bucurați-vă de ultimele ore de vacanță!