sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Poezia contemporana

Imi place sa citesc, desi marturisesc ca nu am fost nicicand o mare consumatoare de poezie. Prefer proza, o receptez mai usor, o procesez mai repede. Probabil ca e o chestiune de structura interioara, de circuit al sensibilitatii.

Desigur, am fost si eu atinsa de marea poezie, dar cam atat. Reperele mele in poezie se rezuma la clasici, la numele sonore, marii creatori care transcend (inca) vremuri si culturi si care reusesc sa miste chiar si profani si sceptici ca mine.

Intamplarea a facut ca in ultima vreme sa am contact cu poezia romaneasca a zilelor noastre. Aceasta poezie a anilor 2000, care ma uimeste, ma intristeaza si ma revolta. Sunt contemporan cu ea, traim in aceeasi lume - la naiba! de multe ori chiar in acelasi oras! - si totusi nu comunicam.

Pentru cine scrie poetul roman al generatiei 2000? Pentru publicul larg? Cu siguranta nu! Eu pot garanta asta, tocmai pentru ca sunt reprezentativa pentru acel public insuficient educat in ale poeziei, dar poate tocmai de aceea mai deschis, mai sincer, cu perceptii nealterate.

Poezia romaneasca contemporana nu mai are de mult legatura cu oamenii obisnuiti, ca mine, a devenit auto-suficienta. Mai stii, poate ca asta e old news in randul poetilor si eu abia am inceput sa pun lucrurile cap la cap... Aceasta poezie este scrisa de poet pentru ceilalti poeti, pentru critica, pentru o mana de initiati si de adepti ai unui mod anume de simtire.

Cu toate acestea, poetul roman al zilelor noastre viseaza sa fie publicat. Nu conteaza cat de obscura este editura sau daca si-au finantat volumul din propriul buzunar. De ce? Din pura vanitate, cu siguranta, pentru ca legatura cu masele, cu cititorul inocent a fost demult dinamitata. Tirajul redus, umilitor, e o buna dovada a dramei poeziei romanesti contemporane. Nu poti sa ignori publicul si apoi sa te surprinda dezinteresul acestuia.

Cat vinde un poet roman al generatiei 2000? In ce tiraj e publicat?

Mai grav, poezia romaneasca contemporana pare, in mare masura, sa refuze mesajul, care nu mai este in gratiile autorilor, la fel cum rima a alunecat in uitare si dispret. Una dintre marile ofense pe care o poti aduce unui poet de astazi este sa il intrebi: ce ai vrut sa spui in poezia asta? Cei mai multi se vor balbai, iti vor spune ca nu despre mesaj e vorba acum, traim in epoca in care simtirea, chiar de moment, e regina, iar ideile nu mai au cap si coada. E OK sa fii abstract daca asa te exprimi cel mai bine, nu e OK insa sa fii incoerent. Eu, biet cititor neinitiat si indaratnic in fata filosofiei curente a exprimarii poetice, voi cauta mereu planul secund, sensul, ideea. Poezia obisnuia sa fie un vehicul al unui mesaj, nu? Era rabufnire intr-o alta forma, strigat, atentionare, fragment de viata. Acolo ma influenteaza statornic opera artistului. Nu pot accepta reducerea, din nou, a omului la simplu organ senzitiv, la animal cu nimic mai breaz decat necuvantatoarele. De ce sa izolam iar omul in exclusiva traire si sa abandonam ideea? De ce?!

Mesajul, rima, comunicarea cu masele nu sunt desuete. Exista insa efortul de a contura ideile, de a le da forma perfecta, teama de esec. Cititorul de poezie needucat (ca mine, repet asta) este ca un copil inainte de a intelege limbajul si de a invata sa vorbeasca; simte trairea reala, dincolo de aparente.

Si-atunci, cuprinsa de amaraciune, privesc toti autorii acestia care recita in fata audientelor din ce in ce mai sarace, publica in volume din ce in ce mai subtiri la edituri tot mai obscure, isi manevreaza angoasa artistica (pe care nu o pun o clipa la indoiala) si traiesc in lipsuri si necunoastere si ma intreb: cand ne-am despartit atat de tare?

Proza noastra are alt destin, in ea am reinceput sa cred. Se zbate, mai invinge pe alocuri, isi croieste cu chin, cu compromis uneori, cu sacrificiu si mai ales cu foarte multa munca drum inapoi catre mine, catre noi.

Am scris acest post doar din amaraciune. Nu vreau sa dau nastere la neintelegeri: admir si incurajez creatia artistica, indiferent de forma si audienta. Nu vreau sa provoc conflicte: nu critic pe nimeni, incerc doar sa dau feedback onest. Nu vreau sa fiu nedreapta: fireste ca ma refer la situatiile majoritare si nu la acei cativa poetese si poeti actuali autentici, pe care am avut norocul sa ii identific printre maldarele de versuri voit ermetice si care au reusit sa provoace emotie, sa scrie cu adevarat. Deplang doar starea poeziei romanesti de astazi, care imi pare legata la ochi si la gura, hotarata sa isi refuze accesul la sublim.

joi, 29 ianuarie 2009

Unde nu-i cap...

Paradoxul este ca oamenii vor sa se simta connected; sa cunoasca alti oameni si sa simta ca fac click.

In teorie. Cand cineva le intinde mana, acel cineva e privit cu suspiciune. Propunerile nu inving inertia, opiniile nasc agresivitate. De fapt, nimeni in toate mintile nu isi deschide inima, pur si simplu, nu? Devii prea vulnerabil, sansele sa ti-o iei cresc odata cu varsta.

Binevoitorul se retrage. Adesea mestecand intre dinti o injuratura si promitandu-si (una dintre acele promisiuni pe care, surprinzator, o si respecta) sa nu mai recidiveze.

Si uite asa sfarseste omul singur. Cu trecerea anilor intalnim tot mai putini semeni dispusi sa-si asume riscul de a prelua initiativa si de la un punct incolo nu mai avem nici macar pe cine sa indepartam.

Cu alte cuvinte, multi oameni singuri isi merita soarta.

miercuri, 28 ianuarie 2009

Who cares?

Basically I'm complicated
[I couldn't have said it better myself. Asta imi aminteste de un iubit care mi-a explicat ca-s simpatica de felul meu, dar cam complicata. Inca regret ca n-am avut prezenta de spirit sa-i explic ca nu sunt eu complicata, era el prea simplu. Eram foarte tanara. Ce moron.]
I have a hard time taking the easy way
[You got that right. Unde e the easy way? Nu mi-a iesit nicicand in cale.]
I wouldn't call it schizophrenia
[Cred ca nici doctorii]
But I'll be at least 2 people today
[:):):):) Cum sa nu-i adori instantaneu pe Gnarls Barkley? Cum?!]

If that's okay
[Si chiar daca nu e okay, alte optiuni n-am]

And I can go on and on and on... but who cares?

It's deep how you can be so shallow
[It never ceases to amaze me]
And I'm afraid cause I have no fear
[Ma rog, nu-s inca acolo, I still have loads of fears, dar merci ca m-ai anuntat ce ma asteapta]
And I didn't believe in magic
Until I watched you disappear
[hihihi, nici n-am avut ocazia sa ma dezmeticesc inca]

I wish you where here
[pfff.....]

And I can go on and on and on... but who cares?
[Mie! mie! mie!]

You see, everybody is somebody
[Yeap. Ar trebui sa-mi amintesc mai des]
But nobody wants to be themselves
[Si asta tind sa uit. Unii ma pacalesc grozav]
and If I ever wanted to understand me
[esti cam obligat, de la un punct incolo...]
I'll have to talk to someone else
[Psihoterapie. Asta ne paste pe toti :)]
Cause every little bit helps
[Amin]

And I can go on and on and on... but who cares?
[Mie! mie! mie!]

Feels like... the surreal life
But it's still nice
Wish I could live twice
but I still might
if these bones heal right
I see a little light
though it's still night
[Gnarls, as vrea sa va cunosc. Sa iesim la o bere. Sa-mi povestiti, sa va povestesc.]

And I can go on and on and on... but who cares?

marți, 27 ianuarie 2009

Limba romana

Truism: orice limba e vie, sufera transformari permanente. E de asteptat ca periodic sa capate sensuri proaspete, unele cuvinte sa dispara sau sa se demodeze, iar altele sa intre in vocabularul comun.

Pe vremea strabunicilor nostri era chic (astazi trendy) sa asezonezi conversatia cu tot soiul de cuvinte in franceza; de fapt, era de bon ton in lumea celor educati sa tragi concluziile, sa exprimi nuantele sau sa punctezi esentialul in franceza. Astazi e cool sau appropriate, depinde de varsta, sa faci fix acelasi lucru in engleza.

Perceptia generala, si atunci si acum, asupra importului de frantuzisme via intelectuali scoliti afara si apoi repatriati, a fost una pozitiva.

Si-atunci ce avem cu engleza?

Mi-am dat relativ recent seama ca astazi engleza joaca exact acelasi rol, asa ca nu ii mai pot condamna, cel putin nu atat de sever, pe cei care isi impaneaza discursul cu expresii si cuvinte in engleza. Ma gandesc chiar serios sa ma dezbar de rigoarea atenta pe care mi-o impun de un an si ceva incoace de a ma exprima exclusiv in romana, chiar daca asta inseamna uneori sa inlocuiesc un cuvant cu o fraza.

De ce sa nu recurg la cuvinte in alta limba, daca simt ca ele transmit mai bine ceea ce simt sau gandesc? N-am gasit decat o sigura motivatie: orgoliul. Pentru ca as prefera ca limba mea materna sa fie creatoare de sensuri si nu receptoare. Si o iau ca pe o jignire personala ca imprumutam in nestire, pana la a ne pierde identitatea, inclusiv la nivel de limbaj. Si m-am trezit eu, un mic-pitic Don Quijote, sa lupt pentru romanism. Hai sa fim seriosi. Englezisme: here I come!

vineri, 23 ianuarie 2009

Mda

Cred ca e a treia oara cand deschid fereastra sa editez un nou post.

Zilele astea nu se poate vorbi cu mine, iar eu, iata, nu pot vorbi cu nimeni, nici macar aici, ascunsa in acest anonimat confortabil care ar trebui sa functioneze ca o supapa si sa ma lase sa deversez in cuvinte scrise tot ceea ce nu pot exprima in viata mea offline. Poate ca pur si simplu nu mai am nimic de zis, e posibil ca ceea ce simt sa nu fie un blocaj, ci pur si simplu vid.

Uneori imi vine sa scriu lucruri, dar ma cenzurez teribil. De teama - sa nu fiu identificata, sa nu par bizara, sa nu consum biti degeaba. Sa nu fiu mediocra (ce mi-oi imagina eu oare?), sa nu dezamagesc, si tot asa. Cu alte cuvinte, nimic care sa ma deosebeasca de alte miliarde si miliarde de suflete si trairi. Si-atunci, ce scop am eu?

Alteori sunt oarecum "fericita"; folosesc ghilimelele pentru ca imi imaginez ca fericirea autentica nu poate fi starea aia atat de tranzitorie. Dar si atunci evit sa impartasesc ceea ce simt, sa povestesc. De teama ca daca pronunt cuvintele, sentimentul se va destrama si ma va parasi, rusinat si razbunator.

Mai nou insa, incep sa am momente... de impacare. Ma simt, desi inca prea rar si atat de scurt, extrem de impacata cu mine, cu ce se intampla in viata mea acum, cu ceilalti. Chiar daca am inca motive de suferinta, sperante neimplinite, obiecte ale dorintelor care se apropie suficient incat sa-mi para tangibile si care apoi se indeparteaza brusc. Nu m-am lamurit inca daca asta e inceputul sfarsitului sau doar inceputul.

Ma simt infiorator de singura.

miercuri, 21 ianuarie 2009

Despre prietenii din viata mea

Uneori ma gandesc ca numai cativa prieteni ma tin in viata. Ma pastreaza intreaga la minte, mai ostoiesc arsura sentimentului de singuratate deplina si definitiva care ma cuprinde prea des - chiar daca undeva profund am convingerea ca ma amagesc numai - si imi creeaza, chiar daca iluzoriu, senzatia plasei de siguranta care-mi va atenua caderea.

Putine lucruri ma sperie mai tare decat sa pierd prieteni. Fiecare dintre ei e o oglinda atat de necesara, un mic tezaur nepretuit, o ancora pe care tind s-o desconsider si nedreptatesc in rarele mele momente de euforie, cu superficialitatea si slaba memorie caracteristice momentelor bune.

De curand am asistat la o lectie splendida despre toleranta, intelepciune si iubire, de care cred ca aveam mare nevoie. In mizeria oribila a lumii imediate, a zilei de azi si maine, dar si a societatii din care fac parte, a lumii profund tulburate in care nu mai sunt sigura ca vreau sa aduc copii, exista oameni care sclipesc si lumineaza in jurul lor, care inspira si redau speranta. Lor le multumesc acum.

luni, 19 ianuarie 2009

Logica

Remarc tot mai frecvent numeroasele carentele pe care oamenii le au la capitolul logica. Discut uneori cu oameni cititi, care au trecut prin multe si care ar putea castiga facil dispute de idei. Si totusi, concluziile lor nu decurg logic din premise, sar de la o idee la alta fara a finaliza, se leaga de firimituri de gand si uita de adevarata miza a discutiei, cad in capcane ridicole. Nu cred ca e neaparat o problema de inteligenta, cat de rigurozitate; sunt neglijenti, nu si-au format nicicand disciplina mentala necesara unui rationament autentic, ireprosabil.

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Oboseala

Sunt tare obosita. Fizic si nu numai. Dincolo de amorteala din brate si pulpe, imi simt mintea pierzandu-si elasticitatea, tarandu-se ca un bolnav incurabil.

Voi avea curand nevoie de o solutie mai inventiva la cearcanele care se intind sub ochi ca niste stropi de cerneala. Fondul de ten si-a facut pana acum datoria, dar nu mai razbate in fata urmelor tot mai evidente si inconfundabile ale noptilor albe si agitate. In plus, devin artagoasa, "Ce faci?" ma enerveaza, ba simt chiar ca-mi dau lacrimile, rareori cel ce intreba vrea cu adevarat sa stie, as prefera sa nu mai fac efortul de a da raspunsul reconfortant "Bine, tu?". Am nevoie de alta viata, intre timp nu fac decat sa pedalez in gol, sa crosetez mental ca sa mai treaca timpul. Imi imaginez ca Dumnezeu asista exigent la eforturile pe care le fac in ultima vreme dar inca nu L-am convins, clatina din cap probabil, lipsesc deocamdata dovezi ca sunt hotarata sa ma schimb si sa pun toate istoriile de pana acum in urma mea.

Noptile ma zvarcolesc si imi revad viata. Fragmente de oameni care m-au abandonat, nu le-a pasat ce e cu mine, m-au intrebat de ce nu-s fericita dar nu au ascultat raspunsurile mele. As vrea sa plang, cum n-am facut-o atunci, dar ochii imi raman uscati, chiar daca nodul din gat ma sufoca aproape. Ma uit in urma si ma gandesc: vreau sa primesc, mi-e atat de sete de iubire si bunatate si frumusete. Iata momentele mele meschine, cand mi se pare ca eu dau si toti din jurul meu se servesc din mine cu doua maini, ca si cum eu as fi nesecata.

Trebuie sa am rabdare, mi-e imposibil sa cred ca n-am sa fiu si eu profund, teribil de fericita.

vineri, 16 ianuarie 2009

Meserii

Azi stateam si eu ca tot omul la birou si imi vedeam de treaba. Si in vreme ce mainile mergeau, ochii priveau, o particica din scoarta cerebrala analiza, compila, decidea si ce-o mai face ea spre binele firmei, ei bine, in tot timpul asta restul mintii mele lucra in cu totul alte scopuri, inspirata fiind, trebuie sa recunosc, tocmai de aceasta minunata activitate care innobileaza omul.

Ma gandeam eu: ba, ce slujba de rahat! Nu stiu ce-mi venise, am un serviciu onorabil, nu spoliez oameni, nu vand mancare cancerigena, nici medicamente netestate suficient. Adica, in mod normal, n-am vreo strangere de inima pe tema asta, a serviciului, ma rog, in afara de faptul ca as vrea sa nu mai muncesc in sistemul 9.00-18.00-business-center-camasa-pizza-delivery. Of, iar divaghez :), nu ma pot controla, e ca atunci cand te-ai lasat de fumat dar totusi nu poti refuza un ultim fum. Ma indepartez de subiect si atunci cand vorbesc, cei ce ma asculta tin de obicei minte de unde plecasem ca eu ma involbur si uit. Q.e.d. :) Azi ma sprijinisem insa de copiator si ma gandeam: totusi, ce mare lucru ce fac eu pe acest pamant? Mai nimic, in perspectiva asta de fapt nimeni nu face mai nimic, decat se da interesant, planeta se va invarti in jurul soarelui indiferent de multe, mai bine ne-am ocupa toti de incalzirea globala, zau ca nu mi se pare un concept asa indepartat. Si uite asa, cat pe ce sa ma las iar sa ma imbib in auto-compatimire si auto-devalorizare si auto-dezaprobare, pana cand imi dau seama: bai, dar daca eram ziarist in Romania!?

O introducere prea lunga, veti gandi poate si pe buna dreptate, ca sa ajung la ideea care m-a manat sa editez un nou post. Oricum il compatimeam de mult pe Cristi Brancu si alti tristi care isi duc existenta intru analiza din diverse unghiuri, care de care mai complexe, a formei fundului lui X, frizurii lui Y si tot asa. Oroare. Dar azi mi-am dat seama ca de fapt a fi ziarist la noi trebuie sa fie oribil indiferent de publicatia si rubrica pentru care optezi. Atat cat oi putea real opta.

Daca esti la Economic, esti varza. Primesti cateva comunicate de presa obosite, le corectezi greselile de gramatica si ortografie, le schimbi semnatura si le dai la tipar. De unde analize, investigatii. De la un punct incolo dai de interese politice si te opresti, plus ca te alegi cu mustrare.

Daca esti la Politic, s-a terminat smecheria. Influentele, sugestiile, 'politica editoriala' sunt pe fata, ti se prezinta clar, astea-s regulile jocului, te prinzi in hora cu noi sau pleci. Cred ca bietii oameni transpira de zece ori de emotie (negativa, mai ales) inainte sa propuna un comentariu, o "analiza", chiar un biet rezumat. Ii inteleg, o paine trebuie sa manance si gura lor, acum ce sa faci daca intr-a 12 ti-a placut romana si nu fizica. Na, nu zic ca s-or undui toti ca trestiile in fata furtunii, dar ceva "receptivitate" si "intelegere" banuiesc ca au mai toti. Trag nadejde ca mai sunt si cativa care isi protejeaza sira spinarii mai aprig, dar ma gandesc ca ai mai principiali au zburat de mult.

Cat despre sarmanii de la Mondenitati.... :):) vai de mamitica si sufletelul lor.

Ah, sau n-as suporta sa fiu meteorolog. Tot in Romania, ca pe Yahoo prognoza e corecta. Daca as fi meteorolog in Romania, as fi distrusa, mi-as da seama ca n-am absolut niciun rost pe fata pamantului.

joi, 15 ianuarie 2009

Din lumea afacerilor

Nu am un MBA, de fapt n-am nici macar un master. Am vrut sa fac unul, candva, undeva, dar n-a fost sa fie. Nu am fost sa-l vad pe vreunul dintre marii (oare?) speakeri internationali care au venit si la Bucuresti pentru a ne explica intr-o dupa-amiaza cum functioneaza economia mondiala. Nu le citesc cartile, desi sunt convinsa ca as avea de invatat din ele, pentru simplul motiv ca prefer sa imi petrec putinul timp alocat lecturii citind literatura. In genere, implicarea mea in mediul privat al afacerilor e destul de discreta, o iau ca pe un ceva necesar supravietuirii, exact ca mersul la hypermarket, pentru ca mi-am dat seama de ceva timp ca daca ma apuca 40 de ani facand extra-hours, avand meetinguri, organizand pitchuri, promovand branduri sau avand interviuri, s-ar putea ca intr-o dimineata sa-mi iau lumea in cap fara vreun preaviz sau sa am un inexplicabil accident in drumul spre munca.

In ciuda acestor fapte care probabil intr-o tara normala, nimic mai mult!, m-ar condamna la mediocritate, in aceasta murdara si stupida comunitate de afaceri, populata de umflati care au descoperit apa curenta doar de cativa ani incoace, se pare ca ies in evidenta prin ideile mele stralucite (??!?!), care m-ar putea propulsa catre o exceptionala cariera de consultant pentru afaceri. Cel putin pentru companiile locale.

Ca sa intelegeti mai bine de ce uneori ma urmareste pregnant senzatia de impostura, va dau mai jos cateva exemple de astfel de idei cu care starnesc valuri:

-Nu vei creste niciodata deasupra genunchiului broastei fara sa investesti. Niciodata, ti-e clar? Nu sunt rautacioasa, nu sunt pesimista, iti semnalez un fapt. Da, nene, mai intai trebuie sa bagi banu ca sa ai o sansa sa iasa mai tarziu. Oricat iti vei hingeri angajatii, oricat de isteti si motivati ar fi acestia, chiar presupunand ca ii platesti regeste (utopie, dar fac presupunerea de dragul argumentului), dincolo de un punct.... s-a terminat. Asa ca trebuie sa alegi. Aspiri catre liga mare sau renunti la fitze si ambitii puerile. E indecent sa fantazezi la momentul in care Google va veni la tine sa iti cumpere afacerea ta de 2 bani, cand notiuni si practici elementare precum business plan, buget de marketing sau cash-flow forecast iti sunt perfect straine. Si pe urma te dai de ceasul mortii ca e statul un bandit si te miri ca te-a prins criza cu pantalonii in vine.

- Construieste relatii pozitive si de durata! Comunica. Vorbeste, exprima-te, fii politicos si mai ales asculta. Fa asta in mod constant, cu angajatii tai, cu clientii, chiar si cu cei nemultumiti. Mai ales cu cei nemultumiti. Daca stai ca boul, pardon, ca strutul, cu capul in nisip si refuzi sa privesti ce e fix in fata ta, se cheama ca te condamni la repetarea unor greseli, care te vor conduce intr-un final la esec. Iti garantez, desi nu stiu cat intelegi, tare mult mi-as dori sa poti pricepe si sa nu ma mai privesti cu ochii aia umezi si lipsiti de stralucire.

- Deschide-ti mintea! In ziua de azi trebuie sa fii mobil, adaptabil. Accepta noutatea, inovatia, calea ocolita; incearca sa tii pasul cu lumea. Daca ti se pare ca e amuzant sa faci misto de toate functiile alea din Excel, ar fi mai bine sa te retragi.

Ma opresc aici, desi e foarte posibil sa mai revin asupra subiectului.

Toata lumea ridica in slavi nou-creata patura de mijloc din societatea romaneasca. Imi pare rau sa imi manifest scepticismul si in aceasta chestiune, dar acest strat social vedeta a momentului e formata intr-o proportie ingrijoratoare din "caldicei" cu o viziune de business de maimuta proaspat coborata din copac si impermeabila la sfaturile oricarui guru, cu o etica profesionala care ar ingrijora si mafia italiana. Si foarte multi sclavi moderni; ii poti contacta oricand pe blackberry, pacat ca nu ai ce sa discuti cu ei.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Orasul urat mirositor

M-am abtinut cu greu sa nu intitulez acest paragraf "Tara urat mirositoare"; asta pentru ca in adancul inimii nu mai cred ca prudenta in fata generalizarilor negative vis-a-vis de acest locsor in care vietuim mai are vreun fundament. Dar fie, hai sa conservam la bonne volonte, chiar daca prin intermediul perfuziilor si al respiratiei artificiale.

Orasul asta pute. Eu scriu gandindu-ma la Bucuresti, dar poate unii dintre voi puteti inlocui numele cu oricare altul. Pute la propriu. Eu, care cedez nervos la traficul din oras, incerc sa merg cat mai mult pe jos si asa simt. Daca acum cativa ani ideea de a parcurge pe jos 1-2 statii de tramvai mi se parea de-a dreptul bizara, mai nou consider ca un drum de 15 min. in pas alert e un fleac. Experienta pietonala insa, in acest oras ignorat de administratii, batjocorit de locuitori, mutilat cu ferocitate pentru urmatorii 300 de ani de comunism, este un act de curaj care nu are cum sa ramana nesanctionat.

Numai astazi am evitat in ultima clipa un les de pisica, o paleta extrem de variata ca forme, culori si se pare, consistenta, de excremente (sper ca nu cititi in timp ce mancati! stiti doar ca nu e sanatos deloc) si ca de obicei mi-am tinut respiratia trecand pe langa vreo 2 curti cu gard inalt care emana niste miasme greu de imaginat, in pofida caselor boieresti (banuiesc ca azi le zice vile...) pe care le apara... de oameni curati, presupun.

Si asta intr-un drum relativ scurt, prin centru, pe strazi umblate. Despre senzatia violenta de voma pe care mi-o provoaca foarte multi oameni cu care se intampla sa intru in contact si care se apropie suficient cat sa le remarc parul lipit perfect de teasta cu sebum si sa le simt duhoarea de transpiratie sau respiratiile care ma fac sa cred ca le-au murit sobolani in gura si nu-i ridica nimeni de multe saptamani, ei bine, despre problemele bucurestenilor cu igiena personala, poate intr-un alt incantator post.

Miros oribil pretudindeni. In casa scarilor, in majoritatea blocurilor in care am calcat vreodata. In lift. In metrou. In sali de asteptare. Pe strazi. La munca. La cinematograf.

Nu pricep si pace cum e posibil sa ne prefacem ca suntem toti niste isteti si niste profesionisti, mandri nevoie mare, cand noi suntem blocati in probleme simple, ce tin de apa si sapun. Parinti ce le reproseaza copiilor ca s-au sacrificat pentru ei, dar n-au stiut sa ii invete sa spele. Jalnic.

Si ce se intampla cand intram in contact cu ceva ce pute? Ni se face sila.

marți, 13 ianuarie 2009

Sex

Aflu amuzata ca deasupra mea locuieste un cuplu. Cum aflu? Dupa zgomote! Zgomote de sex, ca sa fiu mai exacta; el gafaie de parca muta mobila iar ea chitaie precum un soricel. Oricum, amandoi rad periodic, ea mai ales, ceea ce ma face sa cred ca sunt un cuplu rodat si/sau domnul stie treaba. Imi imaginez ca acum stau imbratisati in pat si dau din degetele de la picioare :). Ce fain.

luni, 12 ianuarie 2009

Noapte

Bine-ai venit insomnie, auzisem de ceva timp de tine si ma intrebam daca o sa apari, sa-mi arati ca nu-s mai breaza decat nimeni si ca de data asta chiar ca sunt pe marginea unui abis, sau lac, sau groapa de foc; orice ar fi, aici ma opresc si ma opintesc sa sar dincolo, pentru ca lumea de aici nu ma mai lasa sa dorm. Nu ma voi speria, sunt doar putin iritata, nu stiam ca esti - paradoxal - asa obositoare, dimpotriva, imbratisez aceasta lume nocturna pe care mi-o dezvalui, cu zgomotele ei necunoscute si filme in reluare. La inceput am strans si eu pleoapele cu incapatanare, m-am leganat in amintiri sau fantezii tranchilizante, dar apasarea de deasupra cefei nu a slabit deloc, ci doar m-a pacalit din cand in cand pret de secunde, doar ca sa atate la loc, ca o hartie aruncata pe jar. N-am mai simtit pana acum fiecare cuta a asternutului, fiecare fibra a corpului, mi-e prea cald sau tremur, iar gandurile, indiferent de ocolul pe care il fac, revin obsedant la ziua de azi, de ieri, de maine. Eu nu stiu sa imi imaginez lucruri bune, sau cand o fac, am constiinta clara a irealizabilitatii. Simt ca ma sufoc in cutia asta de placi de beton armat, ma simt ca o furnica oarba lungita regulamentar in cutiuta 573 din randul G al musuroiului F3U94J, aud picurul chiuvetei din cutiuta de sus-dreapta, tusea necontrolabila a cuiva care se chinuie noapte de noapte, fiecare acces pare un hohot de plans care-l sugruma. Mi-e dor de o mama in poala careia sa-mi pun capul, sa-mi mangaie parul si sa-mi spuna ca va fi bine, cred ca as adormi pe loc. N-am insa decat linistea asta zgomotoasa, sticla televizorului care trosneste, balamale neunse si gerul de afara. Cand au trecut atatea zeci de minute? O toropeala brusca ma cuprinde, parca am asteptat sa fie prea tarziu ca sa imi fie somn, dar asta nu conteaza, asez capul cuminte pe perna, corpul meu striga iar eu invat sa il ascult.

vineri, 9 ianuarie 2009

Parole, parole, parole

Cu toate motivele mele de suparare, tristete sau furie cotidiana, fac eforturi considerabile de a nu-mi varsa nervii si pesimismul in capul niciunui nevinovat. Sunt, chiar daca voit si uneori numai aparent, dispusa sa ascult opiniile tuturor celorlalti, sa fiu amabila, politicoasa si pe cat posibil, toleranta. Fac conversatie, incurajez, propun, aleg. Ce mai, uneori sunt mandra de mine.

Oamenii cu care am insa de-a face vorbesc extrem de mult si de cele mai multe ori complet aiurea. Sau incep OK, dar curand, intaratati cumva de rabdarea si politetea cu care i-ai invitat sa se exprime, se lanseaza in cele mai plictisitoare si enervante insiruiri de banalitati sau non-sensuri. Se auto-alimenteaza, fetele se congestioneaza, tonalitatea creste. Tacerea ta e gresit interpretatata drept acord, uimire admirativa sau meditatie la tema discutata. Oamenii isi pierd simtul critic si al ridicolului atunci cand e vorbea despre ei, chiar si cei putini care altfel trec drept ageri si sprinteni la minte.

Vorbirea, acest divin instrument de care dispunem dupa bunul nostru plac, este mult prea des folosit gresit sau irosit. Asa ca, pentru toti cei care nu stiu cand sa isi mai tina naibii gura si sa gandeasca inainte de a scoate porumbelul, le amintesc atat: "mai bine sa taci si sa lasi impresia ca esti prost, decat sa vorbesti si sa inlaturi orice indoiala".

miercuri, 7 ianuarie 2009

Ajutor!!

In ultima vreme am probleme de concentrare, ceea ce incepe sa ma sperie. Daca nu te concentrezi, nu retii, si daca nu retii, nu inveti, iar daca nu inveti atunci nu progresezi, or eu traiesc panica din preajma marelui 3 :) si sunt flamanda sa avansez.

Nu stiu cum fac, dar cred ca imi pierd gradual capacitatea de a fi prezenta in situatiile cotidiene. Sigur, pot corela asta cu interesul meu in descrestere si dispretul pe care il nutresc sincer pentru 90% din lucrurile pe care sunt nevoita sa le fac, intalnirile la care trebuie sa particip, conversatiile pe care e musai sa le intretin. Dar asta e un subiect transat deja in forul meu interior, cel putin la nivel rational: ma pregatesc pentru altceva, pana atunci e important sa performez onorabil. Asadar, trebuie sa fiu atenta, "pe faza", sa particip. Ceea ce, in absenta concentrarii, credeti-ma, e mai greu decat ar putea parea.

Asa ca, m-am gandit sa apelez la voi. Inainte sa ma panichez suplimentar :) si sa ma duc la neurolog (regret, dar am vazut prea multe seriale cu medici si simptome aparent minore care anunta de fapt dezastre), va intreb: am motive de ingrijorare? Nu de alta, dar cu alte ocazii am descoperit stupefiata ca regasesc dificultati pe care le credeam super unice si personale la altii si ca as fi fost mai inteleapta sa vorbesc despre asta. Asadar: va suna cunoscut? Exista vreun remediu eficient si pe cat posibil cu actiune rapida? Orice input pe aceasta tema va fi binevenit si adanc apreciat.

Va doresc un sfarsit de zi splendid!

marți, 6 ianuarie 2009

Simpla observatie

Oamenii au o nevoie insatiabila, intensa, mereu acuta de frumos. Fie ca il cauta in fotografie, muzica, literatura sau joc de copii, au mare nevoie de frumos.

Nedumerire

Pot fi, un el si o ea, doar prieteni? Nu vreau sa analizez exceptiile, desi sunt convinsa ca exista. Eu am avut cativa prieteni cu care ma intelegeam grozav, dar e adevarat ca pe la inceputuri, intr-un fel sau altul, fiecare dintre relatii a avut de depasit momentul atractiei; aceasta fiind insa de fiecare data unilaterala si nu de mare intensitate, nu a constituit o problema. Ma intereseaza foarte mult regula de baza, probabilitatea cea mai mare.

OK, admit ca e pe undeva natural, instinctiv sa evaluezi, macar ultra-superficial, atractivitatea fiecarui exemplar al sexului opus pe care se intampla sa il cunosti si eventual calitatea sa de potential(a) partener(a). Dar dupa... depasim momentul, nu? Sau nu? De la ce premise sa pornim? Sa ne cenzuram gesturile, pentru ca cel mai nevinovat poate fi gresit interpretat? Sa ma astept sa primesc avansuri nedorite? Sau sa continui sa cred ca barbatii si femeile pot fi doar amici?

luni, 5 ianuarie 2009

Prieteni imperfecti

Sunt cam necajita (tipic pentru mine :)) ca toti prietenii mei sunt imperfecti! :)

Sa va explic. Tocmai mi-am dat seama ca eu am prieteni 'pe categorii': prietena cu care imi place sa merg la teatru si apoi sa impartim firul in patru; prietena cu care incerc restaurante noi, barfesc (daaa, barfim! ca doar femei suntem...) si care imi da cele mai bune sfaturi cand ma gasesc in incurcatura; prietena cu care discut despre religie si sensul vietii; prietena care imi explica ce se mai intampla in materie de cluburi; prietena-savant care isi face PhDul in State si care imi explica din perspectiva experimentala cate-n luna si in stele si care imi povesteste intamplari hazoase si inedite. Unele dintre ele nu se cunosc decat din povesti sau din vedere, iar unele nici nu se suporta. Ceea ce mi se pare inexplicabil, dar le priveste, cata vreme nu imi provoaca mie greutati.

Si imi dau seama ca atunci cand una dintre ele lipseste (sa zicem, in concediu in alta tara, fara roaming sau acces la email), raman o vreme cu o serie de subiecte 'neacoperite', 'nevorbite'. Ca nu pot s-o intreb pe artista cum sa procedez la ananghie, si nici pe savanta cu ce sa asortez noua mea fusta. Intelegeti voi.

Si uite asa... Nimeni nu e perfect :). Ma intreb... eu care dintre prietene oi fi pentru fiecare dintre ele? Cred ca m-as distra la culme sa aflu.

Transmisiune live

Putem vedea razboiul, in direct, la televizor!!

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Amaraciune de inceput de an

Acum multi ani, urmam cursurile unui liceu de vaza din Bucuresti, alaturi de alti 40 de copii in aceeasi clasa cu mine. Da, erau vremurile in care, in clasele dinspre mijlocul alfabetului, erau la nevoie ingramaditi chiar si peste 40 de elevi.

Liceul era si ramane, fara indoiala, bun, desi este (si era si atunci) mult avantajat de comparatia cu celelalte. Un soi de chior cu oaresce aere prin tara orbilor. In fine. 40 de sufletele, parcurgand impreuna momentul cheie al definitivarii caracterului, alaturi de chimie organica si matematici pe paine. Eram extraordinar de diferiti ca provenienta, apartenenta sociala si posibilitati materiale; imi amintesc ca aveam un coleg pe care mama lui il ruga sa cumpere, la revenirea acasa, foi de placinta de la La Fourmi. Pentru mine, copil venit din unul dintre cartierele sarace si rau famate ale orasului, pentru care faptul ca trebuia sa schimb 2 mijloce de transport in comun pana la scoala reprezenta un progres remarcabil si un acces brusc la o lume nemaivazuta, si care nu avusese pana atunci niciun motiv sa intre intr-un supermarket, faptul in sine era un simbol desavarsit al vietii de huzur pe care imi imaginam ca familia respectiva o ducea.

Dupa liceu, ne-am raspandit care incotro. Unii dintre noi au optat pentru studii cu un profil total neasteptat, avand in vedere stilul liceului. Si asa cum se intampla de cele mai multe ori, treptat legaturile dintre noi au slabit, pana ce unele s-au dizolvat complet.

Recent, m-am intalnit cu totul si cu totul intamplator cu un grup de fosti colegi; impreuna, am incercat sa incropim o reuniune mai larga. Am aflat astfel ca multi dintre noi (adica ei), cred ca mai bine de jumatate, sunt plecati din tara. Nu cei mai isteti, pe aceia ii regasesc astazi in joburi (aparent) banale, ducand vieti (aparent) sterse, desi pot sa jur ca pareau meniti pentru mai mult. In schimb, copiii simpli, mai retrasi, mai tacuti, traiesc astazi in marile metropole ale lumii, au familii, pasiuni, ce mai, trebuie ca sunt niste oameni realizati.

Ma doare sa ma uit in urma si ma tem sa stiu ce impresie fac si eu astazi fostilor mei colegi. Mi-e cel mai teama sa nu constate ca m-am ratat, ca n-am facut nimic cu talentul, entuziasmul, optimismul pe care le aveam din belsug la 18 ani. Nimic, nimic, ba dimpotriva, cred ca le-am risipit, le-am investit prosteste in oameni surzi si directii infundate. N-am nimic cu care sa ma mandresc, nu m-am imbogatit, nu m-am infrumusetat, nu m-am maritat, nu am o afacere... nu prea par sa am nimic, in afara de dubii, regrete, un milion de reprosuri si intrebari. Simt multa amaraciune cand ma gandesc asa, dar e o amaraciune care nu dureaza mult, pentru ca refuz sa imi (mai) plang de mila, zau ca trebuie sa incetez, iata unde m-au adus pasivitatea asta bolnava si auto-compatimirea, aceasta otrava cumplita pe care mi-am administrat-o prea mult timp. Asta este viata mea, habar n-am cum e a altora, poate ca trebuie sa imi asum consecintele faptelor mele acum si asa, sau poate aveam nevoie sa ma simt asa ca sa trec in etapa urmatoare a vietii mele.

De-abia astept sa fiu batrana, intreaga la minte si la trup, sa ma uit inapoi si sa am raspunsul la toate intrebarile astea.

vineri, 2 ianuarie 2009

Bine-ai venit, 2009!

Mda. Suntem asadar si in anul de gratie 2009.

Marturisesc ca eu nu am intampinat venirea noului an cu entuziasm, desi imi pun mari sperante in urmatoarele 12 luni. De fapt, revelionul ma intristeaza mai mereu, pentru ca este semnalul de sfarsit de vacanta. Gandul ca peste cateva zile va trebui sa revin la munca nu-mi da pace.

Citesc mult, in varf de pat, spijinita pe morman de perne. Nu simt nicio tragere de inima sa ies din casa sau sa fac altceva. Seara imi propun sa vad un film, ceva cu miez, dar nu-mi vine niciunul in minte. Astept sa treaca timpul.

Imi plac soarele care domneste peste ger si linistea de pe strada. Nu ma pot imbarbata sa revin la criza, ingrijorare, concedieri, politica damboviteana, boli. As vrea sa mai prelungesc cumva zilele astea.

Luni dimineata va fi cosmar.