miercuri, 30 septembrie 2009

In intuition we trust

Experiența mi-a arătat că unele persoane au niște fețe care cer prin sine bătaie. Nu e cazul să vorbească, cu atât mai puțin să mi se adreseze direct. E suficient să le privesc câteva minute ca să mă apuce o dorință viscerală de-a le pocni. Intensitatea trăirii este variabilă. Unora dintre reprezentanții acestei categorii nesuferite le-aș da numai o pereche de palme. Pe alții i-aș bate până aș obosi, după care mi-aș trage sufletul și aș lua-o de la capăt.

Multă vreme mi-a fost imposibil să înțeleg ce este ceea ce mă irită atât de tare și atât de repede în privința lor. Vorbesc de oameni din viața publică pe care nu pot pretinde că îi cunosc cu adevărat, foști colegi de serviciu pe care i-am privit cu scepticism din prima lor zi de muncă, necunoscuți cu care am de-a face accidental. Pe toți i-aș cârpi fără să mă gândesc de două ori. O vreme m-am învinuit pe tema asta, crezând că sunt lipsită de toleranță și empatie. Rea. M-am crezut mărginită, îndemnându-mă să mă concentrez pe părțile bune ale respectivului (el sau ea), pentru că – nu-i așa? - fiecare dintre noi are ceva bun în el (măcar un 2-3%!) și nimeni nu e mânat doar de dispreț, prostie sau răutate.

Greșit! Acum sunt convinsă că ostilitatea pe care mi-o inspiră aproape instinctiv unele persoane se datorează unei procesări subconștiente, extrem de rapidă și eficace, a unor semnale subtile dar limpezi. Privirea sticloasă și goală, direcția ei, rânjetul mascat aduc de fapt mărturii cu privire la adevăratele gânduri și intenții ale celui din fața noastră.

Da, toți avem ceva bun în noi și este socialmente sănătos să păstrăm asta în minte. Din punct de vedere individual însă este și mai sănătos să recunoaștem lupii înveșmântați în piei de oi și cum îi zărim să le ardem una după cum merită. De altfel, bătaia e ruptă din rai, nu-i așa?

marți, 29 septembrie 2009

Avem de sărbătorit

Looks like mamma’s got a brand new job... how cool is that?!

Mulțumesc, Doamne, că dincolo zău că nu mai puteam. Mulțumesc frumos.

Yuppyyyy!

luni, 28 septembrie 2009

Potpuriu, rămășițe

Sfârșit de săptămână încărcat, derulat pe fast forward. Amintirea lui persistă sub forma ingrată a unei dureri mocnind în tâmpla dreaptă. Mai întâi, examenul. Ore de tensiune, satisfacția inspirației și a temelor familiare, dar și nervi pe unele subiecte, pe mine. Îmi gestionez prost timpul când sunt evaluată, mă panichez, pierd șirul ideilor, apoi minute prețioase ca să-l regăsesc. Undeva în mine pândește o armată care miroase slăbiciunea autorității și pregătește o rebeliune. Din fericire mă dezmeticesc rapid. Peste toate sunt mulțumită, m-am descurcat bine. Sunt optimistă în privința rezultatelor, curând cred că îmi voi putea freca mulțumită mâinile în fața prietenilor mai puțini încrezători.

Repede înapoi acasă, baie, îmbrăcat, machiat, parfumat. Urmează o petrecere, trebuie și vreau să merg. Strâng multe mâini – unele reci, altele moi. Domnii par incomodați de ținuta formală, mulți au renunțat la sacouri în prezența doamnelor fără a le trece măcar prin cap să ceară permisiunea acestora. Prea puțini se comportă degajați, poartă costume care le cad ca turnate. Emană ceva animalic, o masculinitate cu atât mai tentantă cu cât este ținută în frâu. Doamnele au făcut și ele eforturi, majoritatea au vizitat în mod evident coaforul. Eu n-am avut timp, nu am putut decât să-mi pieptăn părul de zeci de ori în bătaia foehnului. O doamnă poartă gene false, nu-mi pot lua privirea de la umbrele lungi de pe obraji, crețurile vizibile de sub pleoapele îngreunate.

Urmăresc avidă conversațiile. Majoritatea sunt stângaci, din nou prea puțini înoată elegant prin marea de cuvinte. Afluența de necunoscuți, familiaritatea celor mai dezghețați, pericolul unei abordări directe îi determină pe o parte a invitaților să se izoleze în muțenii zâmbărețe iar pe alții să poate conversații lungi la telefon. Se vorbește tare, se râde ostentativ. Manifest interes, întreb, răspund. Aleg să ignor replici discutabile, mă prefac că nu le-am sesizat.

Ore mici, care nu m-au mai prins veghind de multă vreme. Somn puțin, agitat, în valurile unui păr care păstrează miros de țigări. Cafea cu lapte, scorțișoară, internet. Casa pare vandalizată, o iau metodic. Repun fiecare haină pe umerașul său, fiecare fard în sertarul nimerit, fiecare pantof la loc în cutia din care provine. Aburi de mâncare îmi amintesc că n-am mai mâncat de peste 16 ceasuri. Îmi vine să vomit, așa pățesc când mi se face foarte foame. Duș rapid, trebuie să fug iar. În drum, ocol prin magazinul de cosmetice. O domnișoară care afișează pe chip o parte din produsele din standuri se apropie zâmbitoare. Îi spun „bună ziua” și-i zâmbesc și eu. E doar o fată care poate depinde de comision. Mă măsoară expert din priviri, după o secundă de ezitare îmi raspunde „bună”. Mă indispun, în pofida complimentul implicit. M-am răzgândit, cosmeticele vor mai aștepta. Părăsesc magazinul rapid, cu mâna goală.

Pe seară merg la „Toți fiii mei”. Maestrul Rebengiuc e ca de obicei desăvârșit, perfect pentru roluri de bărbat cu vulnerabilități nebănuite, vibrant, luminează scena. Toți ceilalți actori performează admirabil, exceptând o domnișoară stridentă care mă jenează ca un instrument dezacordat într-o orchestră de elită. Mă încântă în special Costina Ciuciulică, o actriță necunoscută mie până acum. Își joacă rolul impecabil. Mimica, postura, intonația, toate conlucrează eficient și convingător. Radiază grație și frumusețe.

Acasă pun capul pe pernă cu o mulțumire difuză. În puținele minute de conștiență rămase mi se derulează în minte un caleidoscop: întrebări cu patru varinte de răspuns dintre care numai una corectă, pantofi nemaivăzut de frumoși, butoni argintii. Fond de ten, parfum, lichioruri prea dulci, muzică, baloane de săpun. Răspunde la fiecare întrebare, dacă nu ești sigură just take your best guess. Rapid. Rochia de mătase a lui Annie, părul ei blond frumos aranjat. Măr, Mircea Badea. Și nimic.

vineri, 25 septembrie 2009

Cum apare stresul și ce putem face cu el

Spumeg de furie.

Eu mâine am examen. Ce contează la ce? Examen! După mine e genul de subiect la care m-aș descurca binișor și dacă mă prezint au naturel așa că nu m-am agitat prea tare. În ultimele zile am frunzărit niște cărți dar n-aș putea spune că m-am extenuat cu studiul.

Azi vorbesc cu o amică. Mă întreabă ce fac în weekend, eu fără prea multă prevedere răspund drept: dau un examen. La ce? La aia, o lămuresc eu. La care ea – aaaah, păi, și te-ai pregătit? Eu, brusc șovăielnică (onestitatea, săraca, mai bine îmi luam o față de pocher, vorba aia, și băgam din top la greu), recunosc că oarecum, așa și așa. Eeeeh, zice amica (n-am alt cuvânt), sigur o să-l pici! Păi te duci așa, izmană pe călător?

Asta se întâmpla acum câteva ore. Eu încă o rumeg. Băi nene, ti se usucă nasul dacă susții pe cineva? Mori în chinuri dacă încurajezi?

Spumeg.

Sigur, eu sunt nătăfleață că las asemenea prostii să mă afecteze așa tare. Sunt convinsă că persoana cu pricina n-a stat foarte mult pe gânduri înainte de-a deschide gura și nici nu e măcar rău-voitoare, ci numai nesigură și necioplită.

Acum chiar că-mi pare rău că nu m-am pregătit, dar sper să rup mâine. Prima chestie după rezultate – dacă sunt bune :D - va fi să o bombardez cu amănuntele succesului meu insuficient muncit.

Există o prima dată pentru orice

În sfârșit am primit și eu o leapșă!!! Seceta a fost întreruptă de Evergreen, care mă întreabă:

1. Dacă ai putea să intri și să trăiești într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (Dar într-un film? Dar într-un cântec?)
Aș intra în pielea lui Marcel Proust (schimbarea de sex presupusă sper că nu trădează vreun început de schizofrenie...) în „În căutarea timpului pierdut”. Avantajele ar fi următoarele: aș avea servitori, nu ar trebui să muncesc, m-aș delecta vizitând și analizând mii de personaje, aș mânca numai bunătăți.
Într-un film, asta e un pic mai greu.... uite, îmi vin în minte "Friends" (sper că și serialele se pun). Oricum, aș opta pentru o comedie americană tipică, unde dragostea învinge oricum, obstacolele sunt mai mult amuzante decât îngrijorătoare, onestitatea e singura care te scoate la liman, nicio problemă nu e fără soluție etc.
Cântecul în care aș trăi e „I wish you well” – Mariah (sunt în faza Mariah Carey, hihihi). Deși am ascultat-o de sute de ori, încă mi se face pielea găină când o aud. E atâta simplitate, împăcare și iertare acolo.... așa aș vrea să trăiesc, mai mult decât doar câteva minute.

2. Dacă ai putea să-ți alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?
Sunt foarte happy cu prenumele meu, l-aș alege tot pe ăsta. E o parte importantă din cine sunt și țin mult la îndelung-muncitul meu Eu.
În schimb dac-aș fi gentleman, mi-aș spune Sebastian!!

3. În ce altă țară ai vrea să trăiești pentru 1 an și de ce?
SUA, dar numai într-un oras mare, ca să mă lămuresc eu pe cont propriu care e treaba cu americanii ăștia, dom'le :).

4. Care e visul cel mai neobișnuit pe care l-ai avut și pe care ți-l amintești?
Unul în care mama mă strângea de gât.

5. Povestește o zi din viața ta imaginându-ți că ești un animal.
Deci sunt cățel, asta e clar.
Mă trezesc... mă întind... mă ridic și încep să dau din coadă. Adulmec cea mai apropiată sursă de mâncare și îmi umplu burdihanul. Îmi fac digestia întins la soare. Mă duc să mă hârjonesc cu ceilalți câini, ne mușcăm în glumă. Rod tot ce prind, pentru că mă mănâncă dinții. Mai mănânc o dată. Latru, mai mult de fițe. Mă plimb. Mă culc.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană și de ce ai ales-o?
Aș fi Obama (iar bărbat!, asta mă pune serios pe gânduri). Dacă nici viața lui nu e palpitantă...

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ți-ar fi primele gânduri și ce ai face prima dată?
Mi-aș spune: „Houellebecq e un geniu!!!” și m-aș duce să-mi caut ceva de mâncare.

Asta a fost, dragii moșului, povestea cu leapșa. Și pentru că leapșa fără dat mai departe e ca nunta fără lăutari, invit pe ManjusriAnca și Delaskela să ne răspundă și ei la întrebările de mai sus.

miercuri, 23 septembrie 2009

Cee?!?

Am citit, am pus eticheta jos. M-am dus la dicționar, l-am frunzărit, m-am întors la etichetă. Mi se pare mie sau ceva pute în sintagma „arderea grăsimilor adipoase”? True story.

marți, 22 septembrie 2009

Life's a bitch, and then you die

Din păcate, dacă ți-o iei sistematic peste bot și începând cu o vârstă suficient de fragedă încât mecanismele tale de apărare sufletească sunt doar în fază de proiect, ai șanse considerabile să îți petreci maturitatea în alertă permanentă, cu ochii cât ceapa după probabile noi lovituri. Mângâierea rămâne un deziderat, dar unul tot mai greu realizabil și deși continui să o dorești ea te evită și se refugiază într-un plan pur ipotetic. De la un punct încolo, nici nu-ți mai vine să crezi că ți se pot întâmpla și lucruri bune. Pe nesimțite - și aici perversitatea devine sublimă - te setezi singur pentru eșec, unică experiență pentru care mai ești disponibil. Perspectiva succesului e nefamiliară, incomodă. Profeția este autoîmplinită confirmată. Iar dacă ai cu adevărat ghinion, după ce ai mers pe pilot automat o vreme ți se întâmplă la un film, la o țigară să îți vezi matrița de înfrângeri de pe balcon. E a ta de-acum. Numai că a vedea nu înseamnă și a stăpâni. Ești la fel de înțepenit într-o rutină disfuncțională, poate doar un pic mai lucid, alături de alte miliarde de ființe dezolate care constată că-s defecte. Și-atunci, ce mai rămâne de făcut?

luni, 21 septembrie 2009

Siturile de dating – pentru sau împotrivă?

Pe vremea când eram o domnișoară singurică și disponibilă (eeeeh, fost-am lele cât am fost), mă confruntam cu o lipsă acută de ... opțiuni. Ce să mă dau după deget, mi-ar fi plăcut să cunosc un bărbat (sau mai mulți :D) simpatic, istețel, curățel, cât de cât arătos, dacă se poate un pic descurcăreț și sigur pe el, etc. Simplu de spus, greu de făcut. După câțiva ani buni de celibat tradițional am început să fiu atentă la cei ce povesteau de situri de dating. Circumspectă rău dar mult mai deznădăjduită de șirul lung de hopeless losers pe care îi cunoscusem până atunci, am hotărât să dau o șansă acestor mijloace controversate de a ieși în lume. Am ajuns astfel să descopăr câteva lucruri, mai rar asociate cu ideea datingului online:

Economia de timp. O persoană responsabilă și care a depășit vârsta de, să zicem, 25 de ani are probabil o serie de preocupări și activități (de multe ori sub forma unui job) care îi lasă destul de puțin timp și energie pentru a mai ieși serile sau la sfârșit de săptămână etc. și pentru a mai cunoaște alți oameni. Pe internet în schimb poți răspunde unui mesaj între două ședințe sau cât aștepți în trafic la pasajul Băneasa. Poți purta o conversație din confortul propriei sufragerii, în papuci și fără machiaj. Dacă tipul se califică, sigur că urmează și întrevederea. Dar până atunci, poți sorta o groază de prospecți pentru care altfel ți-ar fi trebuit luni de eforturi și tatonări.

Pre-selecția mi se pare un atu important al siturilor de dating. Presupunând o minimă onestitate din partea celorlalți utilizatori, sunt câteva deal-breakers pe care le poți remarca încă înainte de a schimba primul salut. Poate că tip nu suferă grasele, de exemplu. Sau ochii verzi, habar n-am. Ceva. No problem, bagi un filtru. Eu am o problemă cu scunzii. Să mă ierte cititorii mititei, dar sunt mai prăjină de felul meu și vreau să mă simt protejată, dominată, cum vreți să-i spuneți. Așa că nu discut decât de la 1.80 în sus. Cunoașterea limbii române, iată un alt criteriu important și verificabil atunci când subiectul își completează profilul cu o descriere. You get the picture.

Paleta mai largă de opțiuni. Cuplurile din jurul meu fie sunt împreună din liceu fie s-au cunoscut prin intermediul unor prieteni. Ghinion, eu în liceu eram o bleagă, iar în puținele dăți în care prieteni de-ai mei mi-au facut cunoștință cu necunoscuți a ieșit nasol. Colecție mai mare de nătărăi și plicticoși n-am văzut și oricât aș miza pe bunătatea garantată a bărbatului din fața mea, ceva sare și piper trebuie să gust. Câțiva ani de ieșiri nocturne prin cluburi și baruri mi-au demonstrat nu numai că poți fuma 2 pachete de țigări pe noapte (asta după un alt pachet ziua) dar și că astfel nu faci mare brânză în termeni de extindere a cercului cu potențial romantic. Prin urmare, siturile de dating primesc puncte suplimentare pentru oportunitatea de a cunoaște oameni cu care altfel n-aș avea niciodată ocazia să schimb o vorbă.

Facilitarea interacțiunii. Toată lumea e mai curajoasă pe internet. Băiatul care într-un bar nu s-ar ridica nici mort de la masă ca să vină șă-ți dea bună ziua își va lua inima-n dinți pe web și îți va cere IDul de mess.

Mai puțină ipocrizie. Yeeeey! Din moment ce te-ai înscris pe un site de dating e limpede că ești în căutarea unui partner. În plus, cei interesați doar de o aventură sau doar de o relație pe termen lung tind să facă acest lucru cunoscut celorlalți utilizatori de la bun început, așa că nu te mai poți plânge că n-ai știut că-i fustangiu sau clingy (asta putea fi indexată și la economie de timp).

Atâtea-mi vin în cap acum, dar s-ar putea să mai fie.

Încep să fiu un pic exasperată de amice single, triste că pe ele nu le agață nimeni (ele nu se exprimă așa, dar exact asta e ideea). Eu am yang-ul mai pronunțat și tind să întâmpin asemenea lamentări cu întrebarea „Și ce faci în privința asta?”, numai că atitudinea mea pare să genereze nedumerire și o oarecare ostilitate. Eu zic că dacă (noi fetele, în secolul 21) stăm să ne plângem toată ziua și sperăm că într-o zi un tip frumos, manierat și elegant va coborî dintr-un Lamborghini și ne va spune ceva atât de amuzant dar și de inteligent în același timp încât până și tații noștri ne vor zâmbi îngăduitori, atunci nici nu merităm un bărbat ca lumea și oricum avem mari șanse să îmbătrânim așteptând. Ideea siturilor de dating pare a se lovi de două mari contraargumente, pe cât de stereotipice pe atât de puternice: „acolo n-ai cum să cunoști tipi serioși” și „nu e genul meu să fac așa ceva”.

Să le luăm pe rând.

Prima afirmație e o tâmpenie, mai ales când vine din partea cuiva care nici n-a încercat. Ca om trecut prin d-astea, aș zice că distribuția calității umane în rândul utilizatorilor de pe siturile de dating este similară celei din viața din jurul computerului. Oamenii buni sunt rari și trebuie descoperiți. Așa că, navigând cu încredere dincolo de un procent inevitabil de analfabeți, organizatori de orgii și executanți entuziaști de sex oral vei reuși să cunoști și bărbați cât se poate de OK. Dacă o tipă serioasă ca tine se gândește la alternativă, probabil că tipi la fel de serioși (și poate mai practici) au făcut-o deja. Îndemnul meu (ca și la alte capitole ale vieții) este să intri și să vezi înainte de a trage concluzii.

A doua chestie aproape nici nu merită un răspuns, fiind o stupizenie și o falsitate cât casa. Nu există un gen destinat netului și un altul incompatibil cu el, există doar oameni mai mult sau mai puțin sinceri cu ei și cu ceilalți. Vrei să faci sex? Face it. Jocul de-a găina care se împiedică devine ridicol după ... hai să zicem (iar) 25 de ani. Nu e nimic mai firesc decât să îți dorești un partener, deci nimic mai firesc decât să-l cauți. Dating sau vibrator, alege și mai lasă-ne.

Mai adaug numai că omul care mă suportă, sprijină, înțelege, mângâie chiar dacă nu înțelege, ascultă și iubește a apărut în viața mea mai întâi ca un mesaj în inbox. Și nu recunosc asta doar aici, în călduțul anonimatului. Toată lumea care ne cunoaște știe cum ne-am cunoscut. Așa că eu sunt cert, 100%, no doubt about it, pro situri de dating. Tu?

Reparație

Deci gata, eu m-am potolit cu schimbările de setări pe blog pentru o vreme. Mekone, sorry pt ultimul tău comentariu...

Buba

Cumva blogul meu a rămas fără comentarii? :(((((

duminică, 20 septembrie 2009

O plimbare pe chei

Pentru mine Dâmbovița reprezintă un motiv de tristețe egal cu șirurile nesfârșite de blocuri cafenii pline de zoile ploilor întinate de smogul capitalismului primitiv. (Ridic privirea spre ultimele etaje, dincolo de balcoanele ruginite, tapetate cu folie reflectorizantă pătată care protejează rânduri cuminți de borcane și boarfe prăfuite și pentru o clipă îmi pare că flăcări demult stinse au înnnegrit placajele de beton însăilate neglijent de constructori sadici. Îmi imaginez că toți „arhitecții” și inginerii de pe șantierele comuniste rânjeau, nu văd cum altfel.) Ce Tamisa, ce Havel, nu mai zic de sora Dunăre, las' că și eu mă mândresc de nu mai pot cu firicelul ce adapă capitala. Dacă vreunul dintre prietenii mei ne-români m-ar vizita (eu îi implor să nu) și-ar vrea să vadă Dâmbovița (deși mă îndoiesc), nu i-aș duce numai la Operă sau la Unirii. Segmentul Asmita Gardens – Autovit prilejuiește o călătorie mentală în ceea ce-mi imaginez (pentru că amintiri mai am prea puține) că trebuie să fi fost Bucureștiul anilor '80. Apa scăzută și puturoasă pe care plutesc lintiță și gunoaie te obligă să te gândești la cursul artificial îngrădit din capriciul unui lider grandoman lipsit (în mod cu totul explicabil, domnul nu avusese ocazia să frecventeze Academia de Arte din Paris) de orice urmă de simț estetic, înconjurat numai de viermi fricoși, dar și la indolența mult mai actuală și mai condamnabilă a celor care sunt însărcinați astăzi să se îngrijească de curățenia orașului. Jegul din suflet se revarsă în afară. Gardul de fier cu vopseaua scorojită păzește un teren de care nimănui nu-i pasă. La dreapta ai maghernițe de lemn sau de beton, tentative deplorabile de afaceri, copaci prăbușiți pe trotuar. La stânga, un mal de pământ înalt și mut ascunde un teren aplatizat cu buldozerul, plăci de beton ca lespezi de mormânt la care nimeni nu se reculege, hidoase, distante, inutile, acum fundul unei gropi de gunoi improvizată. E pustiu, singurii trecători sunt patrupede înrăite de foame și singurătate, exact ca semenii săi pretinși mai inteligenți, care se droghează cu divertisment televizat în spatele perdelelor de nailon. Pe alocuri o bicicletă ponosită e legată de vreun pom; în respirația fetidă a râului un bătrânel cu șapcă cu urechi îmblănite pândește undița aruncată în apele verzi. Mi-e frică de captura lui. Jegul din suflet se revarsă în afară.

sâmbătă, 19 septembrie 2009

E greu să nu fii paranoic

El și ea s-au cunoscut la o petrecere unde fiecare se dusese fără mare tragere de inimă, îndeplinind mai mult o obligație. Poate tocmai de aceea interesul – altfel probabil neglijabil – trezit de necunoscutul din capătul celălalt al încăperii a căpătat atunci și acolo proporții apreciate retrospectiv ca nejustificate. El și-a îndreptat umerii, ea a început să se joace cu părul și asta a fost. Și-au zâmbit, au intrat în vorbă. La final au plecat împreună acasă, cel mai probabil au băut o sticlă de vin până în zori, resavurând plăcerea de a te dezvălui cuiva necunoscut, această mică, iluzorie ocazie de a te recrea, măcar pentru câteva ore.

S-au revăzut a doua zi, apoi în ziua următoare și noaptea următoare și tot așa câteva luni. Nu cred că a fost iubire ci mai degrabă lipsa altor obiecte ale interesului amoros combinată cu plictis și nevoia unui trup în brațe. Ruptura s-a produs la fel de lin precum întâlnirea. Au încetat să se mai vadă fără ca universul vreunuia să sufere fisuri. Nu s-au mai căutat, perfect sincronizat, cu acordul tacit propriu celor ce nu au nevoie să așeze în cuvinte ceea ce gesturile mici au repetat până atunci. Și multă vreme n-au mai fost unul pentru celălalt decât o amintire inutilă.

Câțiva ani mai târziu viața – de această dată profesională – i-a readus față în față. S-au recunoscut cu un surâs, ea putin jenată de amintirea intimității împărtășite, el oarecum mândru de trecutul amoros comun cu această femeie acum mult mai vizibilă și împlinită. Paralelismul vieților lor a încetat inevitabil. El a început să caute superioritatea prin trimiteri tot mai transparente la un trecut pur fiziologic, ea a cedat impulsului de a se proteja negând că ar fi fost vreodată ceva între ei. Întărâtat, el a început să răspândească relatări amănunțite ale întâlnirilor lor nemijlocite de haine, în vreme ce ea a ripostat numindu-l mincinos și frustrat.

Povestea continuă și n-am habar cum va sfârși. Îmi imaginez două variante: ori se vor părui în piață, ori își vor pierde suflul și vor aștepta ca uitarea să șteargă urmele acestor ieșiri supărătoare. Cert e că e mai bine să fim cu ochii-n patru cu cine ne pupăm. Mâine s-ar putea să ne vedem pe YouTube.

vineri, 18 septembrie 2009

Pe strada mea e înnorat

Iar sunt tristă „ca o batistă”, după cum inspirat se alinta o prietenă. Sper din toată inima că tristețea derivă direct din meditație. Asta ar însemna că gândesc prea mult, or cu ambalajul ăsta aș căpăta în ochii mei o notă de distincție :). Începe să mă deprime deprimarea, dacă reușesc să mă fac înțeleasă.

Una din modalitățile de a ieși din borcanul cu melancolie? Cititul oamenilor isteți, pe care îi suspectez că erau în sinea lor cel puțin la fel de triști (unii dintre ei sigur țineau la aparențe mai mult decât mine).
Sunt câțiva scriitori pe care mi-ar fi plăcut mult de tot să îi cunosc. De exemplu să iau cina cu ei, să bem o oranjadă în grădină într-o noapte de vară. Unul dintre ei este fără îndoială de la Rochefoucauld. Mi-l imaginez în coteria lui selectă, angrenat în mondenitățile la care titlul său nobiliar cu siguranță îl obligau și făcând note mentale, uneori observații savuroase. Omul cred că se simțea tare singur:

„Toată lumea se plânge că nu are memorie, dar nimeni nu se vaită că n-are logică.”

„Toți avem destulă tărie sufletească pentru a îndura nenorocirile altora.”

„Norocul nu li se pare atât de orb decât celor cărora nu le împărtășește favoarea sa.”

„Răul pe care îl facem nu atrage asupra noastră atâtea persecuții și atâta ură cât ne cășunează trăsăturile noastre bune.”

joi, 17 septembrie 2009

Sprijinul meu

N-are niciun sens să te frămânți în legătură cu lucruri pe care nu le poți controla.
Unii numesc asta pragmatism, eu o consider credință (apropo, de ce este religia, de fapt credința, un subiect atât de delicat? Crezi sau nu, ești alb sau negru, îți plac merele ori ba. Ce atâta agitație?).
Când mă aflu într-o situație precum cea de ieri, când am dat tot ce-am avut mai bun în mine, îmi dau seama că misiunea mea s-a încheiat. Cum vor primi ceilalți ceea ce sunt/vorbesc/fac/gândesc, nu mai am cum să determin. Eu nu pot decât să descui ușa, să poftesc pe cineva înăuntru, să-i arăt încăperile, să-i ofer o prăjitură. Asta după ce am făcut curat, m-am îmbrăcat frumos, mi-am curățat unghiile și m-am parfumat.
Restul e în mâinile Lui. El trebuie că știe cel mai bine ce trebuie să se întâmple și ce nu, chiar dacă uneori aș da orice pentru o explicație. Ceea ce primesc este ceea ce merit. Și nimeni nu primește altceva decât exact cât poate duce.

Limpezire

Grație binevoitoarei și indispensabilei Andreea (girl, you know you rock!) care s-a îndurat de fundul meu amărât și complet pierdut pe www, am reușit să aduc câteva modificări importante blogului. Sper ca noile elemente mai mult sau mai puțin artistice să nu vă împiedice să savurați ca și până acum cocktailul de idei care m-a facut celebră (riiiiiiight).

miercuri, 16 septembrie 2009

Tuflită, dar sub scut

Eu azi m-am străduit. Am făcut ce am știut eu mai bine, am încercat să fiu agreabilă, isteață, nu prea pregnantă dar nici mămăligă, cu bun simț. Am rămas cu un gust ușor amar, am senzația că lucrurile nu au mers atât de bine pe cât mi-aș fi dorit. Am întâmpinat o oarecare răceală (sper să fiu eu paranoică) pe care mi-e foarte greu să nu presupun că mi-era adresată, din motive pe care le bâjbâi legată la ochi, deși e posibil și sper să mă înșel. Time will tell.

Interludiu

Am un nod în gât, unul în diafragmă și altul – cel mai apăsător – în stomac. Ar fi bine să ne împrietenim, vom petrece câteva ore bune împreună. Bâțâi din picioare, doar doar s-or transforma într-un paratrăznet care va prelua asupra sa tensiunea abdomenului pentru a o conduce apoi în siguranță spre pământ. Înghit des, forțat, ca și cum starea aceasta ar fi neplăcută, când îmi dau deodată seama: it feels good to be alive.

marți, 15 septembrie 2009

Fericirea mea trece sigur prin stomac

Ca pedeapsă pentru clătitele înfulecate aseară (mmmmmm, ce-aș mai mânca una cu dulceață de zmeură, una cu caise, una cu fructe de pădure, una cu ciocolată, una cu ciocolată și nucă de cocos, una cu căpșuni și una cu brânză dulce și stafide), astăzi m-am limitat la fructe, cafea și un amărât de piept de pui la grătar, motiv pentru care senzația de leșin intervenită discret pe la orele 13.00-14.00 s-a accentuat spre seară. Am ajuns fără incidente acasă, unde plănuiesc să mă cuibăresc sub pilota mea iubită și să mă uit la filme tâmpițele (oferta e mereu largă) și (sper eu) amuzante. Uneori nimic nu merge mai bine decât o comedioară fără alte pretenții.
Mâine am iar o zi mare.

luni, 14 septembrie 2009

Din puțul sec al panicii

Se întâmplă uneori să întorc câte-o chestie pe toate părțile până când uit de unde am plecat, ce era esențial. Îmi pierd puterea de a mai aprecia corect dimensiunile și proporțiile. Nu mai am încredere în judecata mea, mă simt depășită de multitudinea posibilităților și a riscurilor.

Epuizată de scenarii din ce în ce mai fanteziste, mai complexe, toate negative, subit toate la fel de credibile, mă simt ca un soi de Raskolnikov, minus aroganța și păcatele rusului. În astfel de momente conștientizez din nou, obligatoriu, că sunt singură. Mai singură decât dac-aș fi fost brusc parașutată în inima Saharei, cu nimeni care să se poată (sau măcar să fie dispus să facă efortul de a se) strecura suficient de îndemânatic și atent în lumea așa cum este ea pentru mine, să își suflece mânecile și să treacă direct la treabă, nimeni care să pășească cu grijă pe cojile de ouă răspândite peste tot prin sufletul meu. Am certitudinea că n-am cu cine mă sfătui. Oamenii din jurul meu și-au pierdut într-o proporție covârșitoare credibilitatea. I-am văzut pe fiecare dintre ei atât de mici, de meschini sau de lași încât nu mai pot crede că dorința unui bine exterior lor i-ar putea mobiliza așa cum aș avea nevoie. Ce au ei mai bun păstrează pentru sine.
De fapt nu ne avem decât pe noi, o concluzie obsedantă care mă urmărește în fiecare zi. Noi înșire suntem cea mai mare resursă de care dispunem, singura care ne va sluji cu loialitate și conștiinciozitate și care ne va scoate din rahaturile inerente vieții. Tot noi putem deveni cel mai isteț și șiret saboteur cu care vom avea de-a face. Nimic altceva nu contează în situațiile limită, decât să te cunoști, să ai încredere în tine, să te bazezi pe tine, să fii împăcat cu cine ești, să ai puterea să te accepți cu bune și cu rele. Să fii bun cu tine, uite o lecție pe care maică-mea a omis-o în faimoșii primii șapte ani de-acasă.

duminică, 13 septembrie 2009

Adevărul este în offline

Destul de des îmi vine să scriu despre chestii dar de obicei mă opresc chiar înainte de a deschide editorul de text. Adică, ce naiba mă apuc (și) eu să scriu despre subiecte hiperdiscutate, eventual chiar recent și de către persoane mai istețe, mai inspirate și/sau mai citite decât mine? Dar na că uneori o fac totuși, chiar în absența unui răspuns suficient de bun la întrebarea de mai sus (altul adică decât „pentru că am internet, deci pot”).

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Fiecare reacție contează

Am scos poza, că am înțeles că displace... Am o undă de regret, eu când am văzut-o mi s-a părut că s-ar potrivi la fix, dar așa sunt eu, influențabilă! Acum nu mai sunt nici eu mulțumită. Mă mai gândesc, mai fac poze.

vineri, 11 septembrie 2009

Continuarea

Întâlnirea mea a decurs foarte bine, chiar și fără pantofii norocoși :). Pe moment nu am simțit cum a trecut timpul, însă la un ceas după mi-am dat seama că mă simt sleită de parcă m-aș fi luptat cu vreun zmeu ce nu voia să mă lase și pe mine (urâciosu'!) în pădurea de argint.

Tremur, deci exist

Mi-e neplăcut să constat cât de nesigură sunt pe mine.
Mă gândesc cu ce să mă îmbrac azi când am o întâlnire importantă și mă surprind că îmi aleg ținuta în funcție de pantofii norocoși pe care i-am inclus din start în planul meu vestimentar. Evit fusta neagră care altminteri ar fi foarte potrivită dacă n-ar fi așa o piază-rea.

joi, 10 septembrie 2009

Se impune o explicație

Scumpi vizitatori!

Fac apel la bunăvoința și răbdarea dumneavoastră! Încerc să mai cosmetizez acest blog dar – femeie fiind – mă simt în interfața acestei platforme pe care unii o numesc prietenoasă precum în trafic la volan: în alertă, neîndemânatică și cu reacții întârziate.

miercuri, 9 septembrie 2009

„În față n-aveam unde, în spate abia spălasem...”

Deși nu am apucat să verific teoria în cărți (sunt convinsă că s-au scris milioane de pagini despre asta), am ajuns să fiu convinsă că unul din pașii avansați pe poteca anevoioasă și accidentată a maturizării morale îl reprezintă – numai aparent paradoxal – tocmai acela care presupune încălcarea regulilor asimilate anterior.

marți, 8 septembrie 2009

Is this pain that I'm feeling?

Azi filosofăm.

Cineva care mi-e tare drag mi-a spus recent un mare adevăr, genul ăla justețe care se impune de la sine și a cărui autenticitate o intuiești instinctiv înainte ca mintea să aibă timp să scormonească după argumente. Ca la puzzle, dacă vreți. Piesa intră într-un locșor care i se potrivește perfect și brusc poza se schimbă. Nu sunt niciodată pregătită când se mai întâmplă ca cineva, între o bere și-o salată asortată, să scape diamantul din gură. El (diamantul) cade pe masă, eu mă holbez perplexă la el, el se uită impasibil înapoi spre mine. Poate pe moment mă fac că plouă, dar pe urmă mă întorc la chestiune ca un bulimic la frigider.

Suspansul fiind creat, să trecem la dezvăluiri, dară. Zice interlocutorul meu, fără niciun fel de preaviz: a-ți face griji nu este echivalent cu a iubi. Mie-mi cade lingura la loc în ciorbă, dar mă prefac că de sălbatică ce sunt. Blank total, replica întârzie. A acționa înseamnă iubire, încheie simplu și rotund partenerul meu de conversație.

Eu, bujbe, bâigui ceva a laudă și aprobare. Revelație, artificii (în mintea mea). Foarte tare! Cât de aplicabil în cazul meu și a atâtor altora! Cel mai scurt drum între A si B e linia dreaptă, punct. Dacă iubești pe cineva care trece printr-o situație dificilă, nu ajută deloc să-ți smulgi părul din cap. Asta facem fie pentru public (pe principiul „ia te uită cât sufăr, trebuie că asta e dovadă de iubire”), fie pentru sine („mă zbat sufletește, deci fac ceva, deci ajut cum pot și știu, deci nu mai am obligația de a face și altceva”). Perpelirea asta e complet sterilă și împuținează energia care ar putea fi investită în direcții real productive. În schimb dacă iubești cu adevărat, celălalt devine mai important decât înghețata mâncată în fața televizorului. Pentru celălalt îți ieși din matcă, te reverși pe tărâmuri necunoscute, îți depășești zona de siguranță și confort. Te ridici de pe canapea și ieși din casă. Acționezi.

Atât de simplu și frumos.

luni, 7 septembrie 2009

Nevoia urgentă și intensă de reformă

Eu mă uit la Sorin Oprescu și mă întreb ce s-o întâmpla în mintea lui. Visează la numiri de ministri și ambasadori? Se vede jucând golf cu Obama? WTF??

Să fie puterea cel mai puternic drog? Probabil ca heroina, cu timpul ai nevoie de doze tot mai mari și nici măcar nu mai simți plăcere ci doar eviți durerea. Și tot ca un narcotic, ai impresia că deții controlul când de fapt esti sclav și nu mai știi cum ai ajuns să faci o supradoză care-ți va fi letală din punct de vedere politic.

Comentariul comentariilor

Nu cred că am avut până acum ocazia (e drept, nici nu am încercat să o creez...) de a vă spune cât de mult înseamnă pentru mine comentariile voastre. Or mi se pare important să fac acest lucru cunoscut, pentru că oamenii trebuie să fie conștienți de urmările faptelor lor inclusiv atunci când ele sunt pozitive. (smile)

Fiecare comentariu lăsat aici mă măgulește. Mă ajută. Mă pune pe gânduri. Îmi arată că mai există poate și o altă perspectivă. Sau îmi confirmă că nu sunt nebună. Că și alții remarcă aceleași hidoșenii în jurul nostru. Că și alții simt la fel, chiar dacă la o bere în oraș n-am vorbi niciodată ca aici.

E măgulitor, spuneam, să constați că ceea ce ai scris trezește în câteva persoane o voce suficient de puternică încât se cere auzită.

Nu vă lăsați înșelați de aparenta mea lipsă de reacție la reacție. Sunt la curent cu faptul că uzanțele bloggeristice (dacă putem presupune că așa ceva există...) mi-ar recomanda să răspund amabil fiecăruia. Fac rar asta, dar nu din nepăsare. Uneori n-am timp și când mi-l fac mai târziu impresia comentariului s-a mai atenuat, limba mi s-a legat, nu mi se mai pare că aș da un răspuns la fel de zemos cum aș fi făcut-o la prima strigare; și renunț. Alteori pur și simplu n-am nimic de adăugat, nuanțat; mi se pare că s-a spus tot.

Așadar, mulțumesc!

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Viața ca o lecție

După o pauză păgubitor de lungă am reluat obiceiul de a scoate pe un caiet cuvintele necunoscute dintr-o carte și de a le căuta în dicționar. În ultimii ani am citit îndeosebi în pat și foarte mult pe post de somnifer cu efect secundar culturalizant, ceea ce m-a determinat să acumulez o serie de noțiuni lipsite de contururile clare cu care eram obișnuită și care îți oferă ulterior o siguranță ușor de recunoscut în utilizare. Savurez acum izul de școlăresc, gimnastica mentală deliberată mijlocită de liniile caietului dictando care dezgroapă noian de amintiri. Oare astăzi copiii mai poartă pampoane?

joi, 3 septembrie 2009

La pândă

În top-3-senzații-idioate-of-all-times eu bag așteptatul telefonului să sune. Nu așa în general, se înțelege, și nici din greșeală, ci datorită încercării deliberate a unei persoane anume de a intra în legătură directă cu sublima mea ființă.

Pe mine așteptarea asta, dansul ăsta indian în jurul telefonului doar s-or îndupleca spiritele să-l facă să arate cuvântul magic „calling” mă obosește mai ceva ca trasul la galere. Nu că aș fi avut ocazia să practic acest sport forțat dar am o imaginație bogată. Nu-mi vine să fac nimic (că nu știu cum e mai bine să mă organizez până nu primesc telefonul cu pricina), nici nu mă-ndur să mă duc nicăieri (colo e zgomot și-o să dea prost fundalul sonor, dincolo nu e acoperire bună), că dac-o suna. Ca deh, dacă pierd apelul, pe urmă poate respectivul nu mai are timp să vorbim sau rămâne fără baterie și tot așa.

Și uite așa mi-am petrecut eu ziua și presimt că-mi voi petrece și o bună parte din seară amorțită mental de muțenia îndărătnică a acestui aparat. De data asta e ceva legat de muncă, cred că dacă m-aș vedea cu vreun tip care să-mi placă și care m-ar suna cu țârâita m-aș urca pe pereți.

miercuri, 2 septembrie 2009

Generația '00

Îmi sunt tare dragi adolescenții emo, de-abia desprinși din dulcea ignoranță, inconștienta inocență a copilăriei, nehotărâți încă în fața vieții care se apropie de ei ca o tornadă nemiloasă cu care vor trebui să dea piept mai devreme sau mai târziu, cu mai multe sau mai puține reușite, în funcție de ursita fiecăruia. Nu cred că deslușesc ei norii de la orizont nici măcar când sunt avertizați, azi și mâine sunt totul, dar cred că presimt instinctiv iureșul și vuietul. Mă înduioșează cearcănele lor desenate, privirea întunecată cu dermatograful, suferința manufacturată din mp3uri (de parcă nu vor avea oricum parte de destulă mai târziu...), gențile cu barete până la genunchi din pricina căruia merg atent, aruncând un picior înainte mai tare decât celălalt. Le privesc cu drag creștetele ciopârțite asimetric, lobii ciuruiți ai urechilor pe care care vor încerca mai târziu să le ascundă sub altfel de tunsori creative, hainele pseudo-zdrențăroase care îi usucă de bani pe părinții probabil îngrijorați dar și emoționați la vederea acestor mici ființe care încep să preia controlul asupra trupului lor, ca avanpremieră la marea trântă cu viața, care mai are de așteptat câțiva ani.

Nu cred că aș mai rezista să trec odată prin adolescență, prin toată perioada aceea chinuitoare, prea lungă, când toată lumea s-a prăbușit, a trebuit să fac curat și-apoi s-o reconstruiesc pe aceleași temelii.

Screw it, let's do it!

Eu nu înțeleg defel reacția „nu se poate”, sunt niște cuvinte care luate separat au fiecare sensul lor dar împreună fac o salată necomestibilă. Ideea asta pur și simplu ricoșează în scalpu-mi și mi se scurge pe lângă urechi, neputincioasă.

Adică, aproape orice e posibil (de fapt probabil tot numai că unele chestii sunt așa de far-fetched că nu suntem noi încă pregătiți să le acceptăm ca posibile). Și atunci, cum poți să zici că un nimic, precum rezolvarea unui conflict, o decizie curajoasă, inspirarea unui grup sau spălatul vaselor corect nu se poate??! Cel mai tare mă contrariază că oamenii tind să își încrucișeze brațele a neputință cosmică chiar înainte de a testa realitatea la modul serios. De unde să știi dacă apa de la robinet e caldă dacă nu bagi degetul? Eu zic (și har Domnului, au mai tot zis-o alții înaintea mea cu mai mult talent) că piedicile sunt de cele mai multe ori în mintea noastră, în ochelarii de cal pe care ne prefacem că suntem forțați să-i purtăm, în comoditatea și inerția asta idioată care ne face atâta rău. Nu c-aș fi altfel mare fan al „culturii” americane, dar oamenii ăia au descoperit măcar gândirea pozitivă, puterea ei fabuloasă în viața oricui și am putea învăța măcar atât de la ei. Eu așa o să îmi cresc copiii, în ideea că orice este posibil și nu numai la modul abstract, dar că ei, personal, pot ajunge oriunde, pot face orice, câtă vreme sunt dispuși să muncească pentru asta. Că nah, there is a trick to it, perele mălăiețe pică mai rar în guri nătăflețe și nu te poți baza pe asta ca tactică de atingere a succesului.

Pfiuuuu, na că m-am mai răcorit.

marți, 1 septembrie 2009

Fluturi din groapa de gunoi

Există încă lucruri frumoase și delicate, dantele de mătase gestuale care mai reușesc să se strecoare prin nebunia grosolană a cotidianului. Sunt detalii de demult care își găsesc în mod neașteptat drum spre prezent, amintitindu-mi de vremurile în care eleganța și politețea erau la mare rang.

Ce poate fi mai delicat, mai atent decât să trimiți o scrisoare de mulțumire prin poșta obișnuită nu e-mail, pe care o semnezi cu stiloul și nu cu oribilul pix, dominator nemilos al ultimilor 20 de ani? Cine mai are astazi timp și ochi pentru asemenea amănunte?

Fiind martora unui astfel de gest desprins parcă dintr-un alt secol, mi-a crescut inima precum o pâine albă și am topit un zâmbet larg, admirativ și cald în ciorba esențelor tari a zilei curente.