sâmbătă, 17 octombrie 2009

Noi muncim, nu gândim

Mi-e rușine de când n-am mai scris. Nu c-aș fi uitat, nu că viața mea ar fi devenit brusc captivantă. Pur și simplu am un job nou, la capătul pământului.

Jobul e super OK. Prima săptămână a decurs mai ușor decât era logic să sper. Colegii din departament sunt super. Foarte diferiți, dar toți isteți, inimoși și cu simțul umorului. Din punctul ăsta de vedere sunt o mare băftoasă.

În rest, muncă gârlă din ziua 2, reguli noi, zeci de fețe pe care va trebui să le învăț cu nume cu tot. Sper să fac față. Sediul e cumplit de departe de unde stau, așa că mă trezesc când afară este încă noapte. Într-o dimineață respirația îmi aburea gura. M-am întristat puțin. E iarnă iar, a mai trecut un an. Într-o zi voi muri, și asta s-ar putea produce mai devreme decât mi-ar veni să cred. În metroul arhiplin îmi imaginez cu o voluptate bolnavă propria mea înmormântare, priveghiul, parastasul. Cu ce mă vor îmbrăca? Cine va plânge? Cine nu mă va putea uita?

E ceva oribil în muncă. Nouă-zece ore în care ești forțat să iei o pauză de sine, fie că vrei sau nu. Joci un rol străin și artificial. Toată lumea bravează, toată lumea se teme. Open space-uri ca niște hale ordonează trupuri și minți după reguli corporatiste. E greu să te simți ca și cum contezi într-un open-space. Poate că de-aia managerii au mai mereu biroul lor.

Veșnica dilemă: muncim până la depersonalizare pentru bani? Sau trăim pe restul vieții într-o magherniță prost luminată, rugându-ne ca mâine să ne dea drumul la căldură? Oscilez, nu mă pot hotărâ.

Îmi pare rău că n-am mai scris. Sper ca de săptămâna următoare să îmi regăsesc puterea de a-mi face mai des timp pentru viață.

9 comentarii:

delaskela spunea...

e alienant tot acest timp pe care l petreci in afara ta, prins in toate orele de munca, departe de tine, prins intr un rol...nu stim niciodata daca merita cu adevarat

Food For Depression spunea...

alienant, exact

V. spunea...

imi spunea o prietena ca ea, in perioadele in care mai ca nu doarme la birou, se gandeste la vacante viitoare si isi face planuri cu locuri de vizitat sau obiecte care odata cumparate ii provoaca o bucurie de copil. iar in vacantele respective isi face de cap, aduna energie si isi traieste viata exact cum ar vrea ea sa fie.
cred ca le este mult mai greu acelora care-si urasc meseria. sa fii sclav unui program/birou/doctrinei coorporatiste doar pentru ca ai rata la banca. oribil.
in rest, ajungem la un soi de compromis. nu stiu daca e mereu depersonalizare. it's life. sa fim sinceri, daca nu am avea si satisfactii din cand in cand, chiar nu am rezista in ritmul ala.

Mekone spunea...

Depersonalizarea e o condiție în orice job. Depinde până unde merge, cât ești pregătită să duci și cum jonglezi cu ea. Când lucram și eu într-un ritm ca al tău aveam 2 reguli de fier: să am un job care în cea mai mare parte îmi dă satisfacție și să îl separ foarte clar de timpul liber (să nu duc niciodată acasă sau la prieteni chestii de serviciu).
E normal ca la început să te simți un pic confuză până te acomodezi. Dacă chiar îți place ce faci, poți să refaci neuronii în timplul liber. Dacă, după o perioadă de acomodare pe care tu o stabilești, te simți mai mult rău decât bine ... nu prea se merită ... trebuie o schimbare de optică undeva...

evergreen spunea...

te inteleg. asa sunt si eu.

:)

cat despre dilema ta. si la mine-s munti de contradictii. nu as munci, dar vreau viata buna...

dana spunea...

nu mă pot hotărî.
nu se scrie cu â la sfarsit de cuvant

sper ca noii colegi sa fie intr-adevar amuzanti si cum ai mai zis tu.. e totusi de-abia prima saptamana
cine e complet mitocan de la inceput...?

Lucik spunea...

Scuze ca intervin asa brutal si brusc dar atentie mare la ce publici, mai ales in contextul unui nou job. Eu personal am avut belele mari pe tema asta si culmea...acum cateva luni am avut un post cu fix acelasi titlu si cam in aceeasi idee. Iertare,era un sfat prietenesc.
PS: intre timp, de vreo 2 saptamani sunt acasa...nu mai am nici acel job, dupa o cariera...spectaculoasa ar zice unii de 14 ani si.... (nu in acelasi loc fireste).

evergreen spunea...

hei. r u ok?

Food For Depression spunea...

not really.
sunt epuizata si lipsita de speranta.