Mi-e rușine de când n-am mai scris. Nu c-aș fi uitat, nu că viața mea ar fi devenit brusc captivantă. Pur și simplu am un job nou, la capătul pământului.
Jobul e super OK. Prima săptămână a decurs mai ușor decât era logic să sper. Colegii din departament sunt super. Foarte diferiți, dar toți isteți, inimoși și cu simțul umorului. Din punctul ăsta de vedere sunt o mare băftoasă.
În rest, muncă gârlă din ziua 2, reguli noi, zeci de fețe pe care va trebui să le învăț cu nume cu tot. Sper să fac față. Sediul e cumplit de departe de unde stau, așa că mă trezesc când afară este încă noapte. Într-o dimineață respirația îmi aburea gura. M-am întristat puțin. E iarnă iar, a mai trecut un an. Într-o zi voi muri, și asta s-ar putea produce mai devreme decât mi-ar veni să cred. În metroul arhiplin îmi imaginez cu o voluptate bolnavă propria mea înmormântare, priveghiul, parastasul. Cu ce mă vor îmbrăca? Cine va plânge? Cine nu mă va putea uita?
E ceva oribil în muncă. Nouă-zece ore în care ești forțat să iei o pauză de sine, fie că vrei sau nu. Joci un rol străin și artificial. Toată lumea bravează, toată lumea se teme. Open space-uri ca niște hale ordonează trupuri și minți după reguli corporatiste. E greu să te simți ca și cum contezi într-un open-space. Poate că de-aia managerii au mai mereu biroul lor.
Veșnica dilemă: muncim până la depersonalizare pentru bani? Sau trăim pe restul vieții într-o magherniță prost luminată, rugându-ne ca mâine să ne dea drumul la căldură? Oscilez, nu mă pot hotărâ.
Îmi pare rău că n-am mai scris. Sper ca de săptămâna următoare să îmi regăsesc puterea de a-mi face mai des timp pentru viață.