Be yourself, do your thing

Sărbătorile astea devin o năpastă pentru mulți, uitați-vă numai la săraci și la cei singuri. Ciudat animal mai e și omu'. E echipat cu tot ce-i trebuie ca să trăiască independent și na că asta rămâne una din puținele chestii pe care (încă) nu le poate face. Orice-ar avea, oricât ar ști, omu' are nevoie să ia în brațe un alt animal cu sânge cald.

Spiritul Crăciunului? Eu m-am uitat atent prin mall și nu l-am zărit (apropo, la cozile de la case sunt mult mai multe femei decât bărbați, ați remarcat?). Mă gândesc că în loc de goană după cadouri ar fi mai tare ca de Crăciun să ieșim toți pe străzi și să discutăm o oră cu un perfect necunoscut. Te enervează – îi zici. Îți vine să-l iei în brațe – îl iei. Măcar odată pe an să arătăm ce simțim, de control.

De fapt cred că majoritatea strânge din dinți și nu vrea decât să trecă odată și Sărbătorile astea și să-și poată vedea de viață mai departe, fără veselia de staniol a sezonului.

Cel mai tare revelion petrecut vreodată de mine? M-am băgat în pat seara pe 31 decembrie pe la 10-11, m-am trezit pe 1 ianuarie la 8. Liniște și pace, energie, tot ce vrei.

Mă irită disperarea de a ne distra, de a ne conforma, sărbătorile petrecute "în familie" chiar dacă familia asta e formată dintr-o mamă care te critică permanent și nu înțelege nimic din ceea ce ești, sau un tată violent, sau un frate cu venele varză devenit hoț, sau o soră care scrie "cunoștiințe" și "mia-m". Mergem "acasă", locul pe care îl evităm de fapt tot anul și unde măsurăm timpul pe furiș. Băgăm în noi prăjeli și conservanți cu două mâini, urlăm la telefoane, dăm SMSuri cretine. Că așa se face.

Câți dintre noi merg la biserică de Crăciun?

Isus se naște iară pentru noi. Mă uit în mine și mă sperii.

Mai lucrează cineva?

Pe măsură ce se apropie vacanța mă cuprinde o amorțeală soră cu moartea. Vreau acasă, vreau afară, mi-e greu să aștept sfârșitul programului. Am senzația că am fost uitată în birou în vreme ce restul omenirii s-a refugiat pe o planetă mai primitoare. Oare am șters din greșeală emailul privind sfârșitul lumii?

Is anybody out there with me?

It’s beginning to look a lot like Xmas, don't you think so?

Navighez atent prin jegul emblematic al orașului, mestecând înjurături pe care le scuip la răstimpuri cu voce joasă, mai mult pentru mine. Când devin nervoasă, mișc buzele și devin audibilă iar trecătorii mă privesc mirați, suspicioși. Îi înjur și pe ei și sar următoarea băltoacă de noroi unsuros, tropăind pentru a-mi încălzi picioarele. Câini abandonați care n-ar fi trebuit în primul rând să se nască cerșesc mâncare și căldură cu ochii lor umezi. Stau covrig peste guri de canal, mi-e milă de ei. Și? Nimic, îmi văd de drum. Salvări nu se produc în fiecare zi.

Dincolo de muzica protectoare a căștilor înfundate înadins în urechi răzbate tânguiala insistentă a cuiva. E o femeie fără adăpost și aparent și fără toate mințile la ea – pe de altă parte, cine le are? Cu deosebire în situația ei, renunțarea la rațiune trebuie că e o condiție esențială pentru supraviețuire. E atât de frig încât și lui Râmaru cred că i s-ar face milă de ea. Mă îngrozesc în special picioarele învelite în zdrențe și legate cu sfori. Cară cu ea o pungă enormă, găurită, agoniseala ei, oricât de mizeră și ridicolă. Se roagă cu vocea înecată în lacrimi de un cuplu – domn si doamnă bine, săriți sigur de 50 de ani. El poartă căciulă înaltă de blană și fular de mătase, ea are mănuși de mohair și părul tapat, dat cu fixativ. Îmi scot căștile și încetinesc mult pasul, mă interesează dialogul. Prind doar parțial reacția lui care începe să se caute de portofel, în vreme ce soția privește cu un amestec de jenă și iritare în altă direcție. Vagabonda așteaptă încordată, ridurile astupate de murdărie se sapă mai adânc pe chipul ei. Domnul ezită – o hârtie sau două de 1 leu? Mă trec frisoane și deschid și eu portofelul, apuc prima hârtie mai de Doamne-ajută și mă apropii de femeie. Nu m-a văzut, nu m-a auzit, tresare violent. Îi zâmbesc, aș vrea să știu cum o cheamă, aș vrea să vad dacă ea mai știe cum o cheamă, dar mă abțin. Fără nicio explicație am senzația că e cel mai rău lucru pe care pot să-l fac. Îi întind bancnota, îmi compun cea mai neutru-binevoitoare privire de care sunt capabilă. "Pleacă de-aici", șuieră cu ură femeia. Vocea i-a devenit brusc puternică și tăioasă, nu mai e nimic rugător în ea. Stă o clipă în cumpănă – mi se face brusc teamă că îmi va da un brânci. Scap însă, femeia îmi întoarce spatele și mai face un pas către domnul nehotărât. Mă încălzesc subit, simt o fierbințeală care progresează dinspre extremități spre piept, ca un cerc ce se strânge. Domnul a urmărit toată scena, trage rapid concluziile. Își bagă portofelul la loc în buzunarul de la piept și pleacă: "dacă n-ai vrut?", ii explică el femeii abandonate. "De la domnișoara nu ai vrut să iei, îți dădea mai mult!"

Mă îndepărtez grăbită, cu tot cu banii mei penibili, estimând că de data asta pericolul să-mi iau o pungă găurită plină de gunoaie în cap e iminent. Mi-e oribil de rușine – de mine, de femeia fără căpătâi și minte. Fuck me, remember that people just want to be left alone.

Happiness takes work

Mi-am dorit să scriu în fiecare zi a săptămânii. Nu am putut, dar sunt din noi aici. Pot iar să zâmbesc pe parcursul zilei încercând să-mi dau seama cum ar suna una sau alta pe blog.

Într-o dimineață, foarte devreme, mi-am dat seama că sunt fericită. Stăteam într-o intersecție foarte aglomerată și așteptam o mașină. Mă uitam calmă la furnicarul de oameni, întorceam capul după femeile zvelte și îngrijite care se grăbeau spre birouri. Nu bătea vântul, soarele poleia totul, iar eu eram fericită. Happy to be. Mulțumită că sunt acolo, că sunt cine sunt, că știu ce știu, că am evoluat așa cum am evoluat. M-am tot gândit cât de mult am crescut în ultimii 4-5 ani, nu mai zic de mai mult în urmă. Aș fi putut să fiu tot acolo. Și totuși, cu unele ocoluri notabile :), am reușit să mă desprind de unele porcării și să merg mai departe, să încerc altceva.

Câștigă tot mai mulți adepți teoriile conspirației, se discută cu înverșunare despre control, supunere consimțită, jugul plasmei și-al microundelor (considerate totuși necesare!) asupra libertății individuale. Cei ce cred cel mai tare că nu contează susțin ideile astea cu un inexplicabil sentiment-pansament de superioritate. Tac cu eforturi, nu semnalez zecile de abateri pe oră de la logică, regret ocazionalele răbufniri. Vreau cărți, blog, muzică, meditație, copii. Nu exisă jug mai greu decât cel pe care ni-l impunem singuri, sunteți orbi?

Ceea ce suntem fiecare dintre noi as a person se revarsă incontrolabil în joburi, se vede din elicopter dacă suntem împăcați cu noi, nesiguri, complexați, fricoși, îndrăzneți, toleranți, etc.

E atât de trist că uneori am putea merge mai departe dar nu o facem. Avem o idee, o soluție, dar nu o putem aplica pentru că cei din jur nu sunt pregătiți. Batem pasul pe loc așteptând o sosire de multe ori improbabilă.

E dureros când te gândești cât de frumoasă și simplă ar fi viața, cât timp am avea să stăm în intersecții zâmbind lumii, dacă ne-am mai relaxa și nu ne-am pierde timp și energie cu rahaturi complet inutile.

Moving on takes a lot of work.

Într-o cu totul altă ordine de idei, după îndelungată gândire am ajuns la concluzia că între rockul britanic și cel american, îl aleg totuși pe cel american.

Cu bine, pe curând.

Timpul regăsit

Eram practic hotărâtă să renunț la blog. După mai mult de o lună în care mi-a fost imposibil să găsesc timp și starea de spirit necesară pentru a mai scrie, mi-am spus că locul ăsta nu mai are sens.

Dar într-o seară am găsit la comentarii o întrebare - dacă sunt OK. Oarecum, da. Așa că m-am răzgândit. Păstrez blogul.

E ciudat, de câteva săptămâni trăiesc într-o lume atât de separată de asta. O lume a fricii de gripa porcină, sticlă și căldură, prânzuri improvizate și coloane nesfârșite de mașini. Momentan nu mă deranjează, e ca o scufundare în mare. Privesc cu curiozitate, dar nu confund corali cu pomi.

Ascult Paraziții si Pink Floyd și mă pregătesc să merg la vot. Pe curând, sper.