Retardul la adulți

Ieri l-am sunat pe R. dar n-am putut intra în foarte multe detalii, în plus părea destul de nehotărât așa că m-am gândit c-ar fi perfect dacă ar avea un pic de timp de gândire. Am stabilit să ne auzim din nou în această dimineață, să putem discuta mai pe larg, înainte de a program. Aseară când mă băgam în pat m-a străfulgerat amintirea promisiunii pe care i-o făcusem, cu un suspin am pus ceasul să sune cu o oră mai devreme decât de obicei și am adormit cu semnul exclamării în minte.

Așa că la prima oră am sunat. Dar ghici ce? Nu mai răspunde.

Reintrare în ritm

Sunt deja zile bune de când m-am întors, dar mi-a fost greu să reîncep să scriu. De fapt, mi-a fost greu să reiau cu totul viața de aici, să nu mă mai gândesc ce aș fi făcut acolo la ora asta, exact acum... Desigur, nimeni nu trăiește un concediu permanent, nicăieri pe fața planetei. Înțeleg că trebuie să ne trezim devreme, să mergem la muncă, să producem ceva, apoi să consumăm și să dormim.

Azi am fost din nou la birou. Devine din ce în ce mai greu să îmi păstrez optimismul, birourile goale ale foștilor colegi șușotesc între ele când le întorc spatele și mai că aș jura că fură capsatoare. Mă simt ca ultimul șoricel netot pe-o barcă scufundându-se, dar continui să vâslesc mai departe și privesc imperturbabilă bulboana care se apropie. Maschez neatent voluptatea intensității momentului, a măștilor scăpate de oamenii cuprinși de panică și care aleargă călcându-se-n picioare. Fapt e că nu-mi mai vine să fredonez melodii în ton cu radioul meu online secret. Puținii care am rămas mimăm sens, motivație, convingerea că mâine inboxul ne va rezerva vești mai bune. Ne evităm privirile. V. mă îngrijorează, opune presiunii crescânde o inerție direct proporțională, un amestec de letargie cu miza pe supranatural a condamnatului la moarte.

Cerul violet mă înseninează.

Wow

Incredibil dar adevărat, doamnelor și domnilor! După aproape două săptămâni de absență revin de peste mări și țări, ruptă de oboseală, mult mai săracă dar peste toate foarte mulțumită. Dați-mi voie să-mi revin după această experiență (s-ar putea să am nevoie de o zi sau două...) și promit să reiau seria fragmentelor de gânduri și stări care m-a consacrat.

Summer break

N-am mai scris, sunt din nou apatică, inertă. Zilele astea am plutit printre-ntâmplări, am jucat într-un film intim, cu doar un spectator.

Mă pregătesc de concediu așa că voi lipsi probabil și mai mult. Sau poate voi prinde crâmpeie de timp pentru scris, poate voi găsi lucruri de spus. Habar n-am.

Din când în când mai capăt câte-un cititor, mai primesc ecouri de pe alte bloguri. Ce să spun? Ca să-l citez pe admirabilul Tom Petty, "it's nice to be noticed".

Pe curând, aveți grijă de voi.

În premieră, despre un om politic

Îmi place mult Crin Antonescu. Am încercat să evit temele politice pe blog însă... e blogul meu și fac ce vreau cu el, corect? Și simt nevoia să explic. Îmi place mult modul atipic în care Crin Antonescu frazează, vorba lui de om citit și cerebral, prieten intim al cuvintelor și al sintaxei. Îmi place cum nu seamănă prin nimic cu niciun alt politician român de după '89 și cum totuși nu-și urlă demagogic neobișnuitul. Mă bucură neastâmpărul privirii, nervozitatea mâinilor, rămășițe de umanitate pe care masca omului politic nu le acoperă deplin. Îmi place tinerețea lui, decența cu care a trăit până acum în ciuda încercărilor prin care a trecut.

Cel mai mult îmi place speranța realistă pe care o cultivă, modul cum evită răspunsurile simple, dezirabile, anume construite pentru Dorei, cum caută precaut cuvintele potrivite. Îmi place refuzul său de-a vinde gogoși unui public majoritar tâmp, perfect permeabil la cuvinte goale.

Ce să fac? L-am revăzut aseară și m-a însuflețit...