It’s beginning to look a lot like Xmas, don't you think so?

Navighez atent prin jegul emblematic al orașului, mestecând înjurături pe care le scuip la răstimpuri cu voce joasă, mai mult pentru mine. Când devin nervoasă, mișc buzele și devin audibilă iar trecătorii mă privesc mirați, suspicioși. Îi înjur și pe ei și sar următoarea băltoacă de noroi unsuros, tropăind pentru a-mi încălzi picioarele. Câini abandonați care n-ar fi trebuit în primul rând să se nască cerșesc mâncare și căldură cu ochii lor umezi. Stau covrig peste guri de canal, mi-e milă de ei. Și? Nimic, îmi văd de drum. Salvări nu se produc în fiecare zi.

Dincolo de muzica protectoare a căștilor înfundate înadins în urechi răzbate tânguiala insistentă a cuiva. E o femeie fără adăpost și aparent și fără toate mințile la ea – pe de altă parte, cine le are? Cu deosebire în situația ei, renunțarea la rațiune trebuie că e o condiție esențială pentru supraviețuire. E atât de frig încât și lui Râmaru cred că i s-ar face milă de ea. Mă îngrozesc în special picioarele învelite în zdrențe și legate cu sfori. Cară cu ea o pungă enormă, găurită, agoniseala ei, oricât de mizeră și ridicolă. Se roagă cu vocea înecată în lacrimi de un cuplu – domn si doamnă bine, săriți sigur de 50 de ani. El poartă căciulă înaltă de blană și fular de mătase, ea are mănuși de mohair și părul tapat, dat cu fixativ. Îmi scot căștile și încetinesc mult pasul, mă interesează dialogul. Prind doar parțial reacția lui care începe să se caute de portofel, în vreme ce soția privește cu un amestec de jenă și iritare în altă direcție. Vagabonda așteaptă încordată, ridurile astupate de murdărie se sapă mai adânc pe chipul ei. Domnul ezită – o hârtie sau două de 1 leu? Mă trec frisoane și deschid și eu portofelul, apuc prima hârtie mai de Doamne-ajută și mă apropii de femeie. Nu m-a văzut, nu m-a auzit, tresare violent. Îi zâmbesc, aș vrea să știu cum o cheamă, aș vrea să vad dacă ea mai știe cum o cheamă, dar mă abțin. Fără nicio explicație am senzația că e cel mai rău lucru pe care pot să-l fac. Îi întind bancnota, îmi compun cea mai neutru-binevoitoare privire de care sunt capabilă. "Pleacă de-aici", șuieră cu ură femeia. Vocea i-a devenit brusc puternică și tăioasă, nu mai e nimic rugător în ea. Stă o clipă în cumpănă – mi se face brusc teamă că îmi va da un brânci. Scap însă, femeia îmi întoarce spatele și mai face un pas către domnul nehotărât. Mă încălzesc subit, simt o fierbințeală care progresează dinspre extremități spre piept, ca un cerc ce se strânge. Domnul a urmărit toată scena, trage rapid concluziile. Își bagă portofelul la loc în buzunarul de la piept și pleacă: "dacă n-ai vrut?", ii explică el femeii abandonate. "De la domnișoara nu ai vrut să iei, îți dădea mai mult!"

Mă îndepărtez grăbită, cu tot cu banii mei penibili, estimând că de data asta pericolul să-mi iau o pungă găurită plină de gunoaie în cap e iminent. Mi-e oribil de rușine – de mine, de femeia fără căpătâi și minte. Fuck me, remember that people just want to be left alone.