Conversație cu mine

Adevărul e că sunt din ce în ce mai puține persoane cu care am ce vorbi, ba mai mult, numărul lor pare să scadă de la zi la alta. Oamenii nu mai au răbdare să te-asculte, pur și simplu nu îi interesezi, ai 5 minute să ii pui la curent înainte să dea cep propriilor gânduri. Nu e nimic personal, de fapt pe ei nu-i mai interează nimeni în afara propriei persoane și după o vreme îndepartarea de tema lor favorită –ei – te va plasa cu siguranță în afara listei de invitați la petrecerea de Crăciun. Tu devii un pretext, un paravan din spatele căruia se ivește insidios „eu” și „aah, dar să vezi mie ce mi s-a întâmplat”. Din punctul meu de vedere, majoritatea conversațiilor se transformă rapid în tot atâtea motive de deziluzie, căutarea compasiunii devine tot mai zadarnică pentru că în locul ei prind rădăcini nepăsarea, oboseala, iritarea, refuzul. Undeva după adolescență, sinceritatea începe să fie amendată, din ce în ce mai dur, până când tendința firească de a spune lucrurilor pe nume dispare și-atunci ajungem la un troc: uite, acum mă laud eu, dup-aia tu, ne menajăm și nu mai spunem ce gândim cu adevărat ci ceea ce știm că vrea celălalt să audă. Partea cu adevărat tristă e că nimic nu poate inversa procesul, once a fake is always a fake, si-atunci bineînțeles că ajunge să te enerverze țârâitul telefonului; ce naiba vor toți de la mine, azi e-nchisă prăvalia și nu am nimic de dat.

Incoerență aparentă

Normal că fără disciplină nu faci nicio brânză.

Azi mi-a fost greu să mă concentrez, rândurile mi-au jucat în fața ochilor, am recitit de trei ori aceleași paragrafe fără să rețin nimic. Ceva în mine pare grăbit să scape, să se achite de obligațiile astea străine și să poată evada spre altceva. E una din acele zile în care am senzația clară că locul meu e altundeva, nu aici printre lucrurile astea prăfuite, in lumea asta surdă și indecisă. Dacă m-ai întreba spre ce tind aș da din umeri, habar n-am ca să ți-o zic foarte franc, dar nu mă simt pusă-n încurcătură, pur și simplu simt că nu pot să mă dau pe brazdă doar pentru că n-am altă idee mai bună.

În mod paradoxal, nu simt deriva, ci ca aș fi pe drum. Nu pe-ăla comun, pe potecuța defrișată si pe la umbră, dar asta e, ce să fac, acum fiecare are soarta lui și felul lui de-a fi și de-a simți, și nu-i nimic în neregulă să fii altfel câtă vreme nu-ncurci pe nimeni.

Toată lumea vrea de fapt să fie altfel, dramatic e ca în același timp vrem să fim și cu ceilalți, șmecheria cred că e să nu le mai vrei în același timp. Le faci cu rândul, azi bem și râdem, maine îmi închid telefonul, e felul meu de a rămâne cinstită și cu mine și cu ei.

Îmi alung plictisul mâncând mere, iau coercițiile caraghioase ale vieții ca pe un exercițiu prelungit de răbdare. Mă dedublez, cred despre mine că am învățat să tranform totul în ceva finalmente bun sau măcar util, sunt un tifon prin care trece zeama fără niciun gust a întâmplărilor zilnice.

Azi n-am nimic de povestit, prea des îmi pare totul mic și insignifiant, lumea de fapt nu e ce e ci doar cât prindem noi din ea.

Uite, și postul ăsta nu e decât o fugă, acum trebuie neapărat să mă întorc la treabă, în universul facturilor și al supermarketurilor unde nu-i vreme de șagă. A tout a l'heure mes amis, rămâne pe următoarea evadare.

Cuvintele sunt date omului pentru a-și ascunde gândurile

Azi îmi găsesc (iar) greu cuvintele, chiar și celor care mă cunosc bine le e greu să mă înțeleagă, pentru că la pronunțare cuvintele îmi par a-și pierde expresivitatea și atunci le spun numai pe jumătate, frazele îmi rămân suspendate în aer, vagi, echivoce. Azi n-am nuanțe.

Așa că nu voi bate foarte mult câmpii.

Singurul om cu care voi trăi pe restul vieții sunt eu. Pe mine trebuie să mă mulțumesc, să mă înțeleg, să mă protejez. Ceilalți vin și pleacă, indiferent de convingerile naiv-optimiste pe care le-am putea avea la un moment dat.

Eh, și acum o să fiu acuzată iar de pesimism și viziune sumbră.

Atât pentru azi, e și mâine o zi.

Căutări la drum de seară

O calitate pe care mi-o doresc enooorm (pentru că, duuh!, momentan îmi lipsește) este toleranța la penibil. Pe mine mă cutremură chiar lucruri mici, o bâlbă când mă privește cineva necunoscut, o stângăcie gestuală, un hohot prea strident, furculița scăpată cu zgomot în farfurie. Nimicuri pe care în cazul altora le trec cu vederea cu ușurință sau nici măcar nu le remarc. Mie însă mi-e parcă greu să mă iert, probabil pentru cu totul alte vini decât cele vizibile, pentru că insignifiantul situației nu justifică indispoziția pe care o simt. O eroare minoră și ziua mea e stricată, încerc neîndemânatică să mă scuz în circumstanțe ulterioare, să verific dacă ceilalți au rămas cu aceeași impresie devastatoare - și abia atunci reușesc să atrag atenția prin nesiguranța cu care caut confirmări. E o problemă cât se poate de serioasă, detaliile din registrul penibil și inevitabil (oare) al vieții mă obsedează, le revăd în mintea mea chiar și după ani buni după ce s-au întamplat și simt aceeasi strângere de inimă. În cazul gafelor memorabile comise de alții în prezența mea mi-e jenă mie de rusinea lor, probabil adesea mie mai mult chiar decât lor; oricum, în majoritatea cazurilor actorul copleșit de ridicol sunt eu. O tâmpenie, mă gândesc, o dovadă în plus de care nu aveam nevoie că nu cred în mine, nu într-atât încât să pot ține capul sus indiferent de ce cred ceilalți. Și iar mă indispun suplimentar când ajung aici cu raționamentul, partea mea rațională refuză să accepte că ”ceilalți” înseamnă mai mult decât o oglindă pur întâmplătoare și superficială, în vreme ce jumătatea afectivă tace mâlc și dă neputincioasă din umeri, îmbujorată așa cum în afară nu voi fi niciodată. Presupun ca undeva în adânc o părticică din mine rămâne o fetiță sperioasă, cuminte și timidă, incapabilă de sfidare. Oftez din rărunchi, de-abia aștept să cresc, să iau copila asta de mână, să o plimb prin parc, să îi cumpăr vată de zahar cum ii place ei și să o îmbunez puțin.

Aceasta este întrebarea

Dacă ceva mă cucerește instantaneu și definitiv la oameni nu poate fi decât impresia că omul din fața mea înoată împotriva curentului. Mai mult sau mai puțin obosit, cu șanse de a ajunge la liman sau nu, nimic nu e pentru mine mai fermecător decât refuzul încolonării docile și al schimonosirii de dragul turmei.
Nu vorbesc aici de rebelii fără cauză, de teribiliști și dezechilibrați care pretind că se răzvrătesc și c-ar fi liberi, când ei de fapt nu caută decât acceptarea altui grup, marginal de data asta. Mă gândesc la adevărații oameni care nu și-au pierdut uzul coloanei vertebrale, invizibili la o privire superficială. Cei care știu ce vor, cărora părerea celorlalti nu le influențează deciziile, cei care nu se tem să spună lucrurilor pe nume, să facă abstracție de ucigătoarea presiune socială, să aleagă pentru ei, să mizeze pe șansa a noua sau a nouăzecișinoua, doar pentru că așa le cere instinctul.
În irish pub-ul de la Unirii am citit acum mulți ani un fragment de geniu: „The reasonable man adapts himself to the world; the unreasonable one persists in trying to adapt the world to himself. Therefore, all progress depends on the unreasonable man” (G.B.Shaw). Despre asta este vorba în viață. Ești follower sau nu.