Căutări la drum de seară

O calitate pe care mi-o doresc enooorm (pentru că, duuh!, momentan îmi lipsește) este toleranța la penibil. Pe mine mă cutremură chiar lucruri mici, o bâlbă când mă privește cineva necunoscut, o stângăcie gestuală, un hohot prea strident, furculița scăpată cu zgomot în farfurie. Nimicuri pe care în cazul altora le trec cu vederea cu ușurință sau nici măcar nu le remarc. Mie însă mi-e parcă greu să mă iert, probabil pentru cu totul alte vini decât cele vizibile, pentru că insignifiantul situației nu justifică indispoziția pe care o simt. O eroare minoră și ziua mea e stricată, încerc neîndemânatică să mă scuz în circumstanțe ulterioare, să verific dacă ceilalți au rămas cu aceeași impresie devastatoare - și abia atunci reușesc să atrag atenția prin nesiguranța cu care caut confirmări. E o problemă cât se poate de serioasă, detaliile din registrul penibil și inevitabil (oare) al vieții mă obsedează, le revăd în mintea mea chiar și după ani buni după ce s-au întamplat și simt aceeasi strângere de inimă. În cazul gafelor memorabile comise de alții în prezența mea mi-e jenă mie de rusinea lor, probabil adesea mie mai mult chiar decât lor; oricum, în majoritatea cazurilor actorul copleșit de ridicol sunt eu. O tâmpenie, mă gândesc, o dovadă în plus de care nu aveam nevoie că nu cred în mine, nu într-atât încât să pot ține capul sus indiferent de ce cred ceilalți. Și iar mă indispun suplimentar când ajung aici cu raționamentul, partea mea rațională refuză să accepte că ”ceilalți” înseamnă mai mult decât o oglindă pur întâmplătoare și superficială, în vreme ce jumătatea afectivă tace mâlc și dă neputincioasă din umeri, îmbujorată așa cum în afară nu voi fi niciodată. Presupun ca undeva în adânc o părticică din mine rămâne o fetiță sperioasă, cuminte și timidă, incapabilă de sfidare. Oftez din rărunchi, de-abia aștept să cresc, să iau copila asta de mână, să o plimb prin parc, să îi cumpăr vată de zahar cum ii place ei și să o îmbunez puțin.