Viața ca o lecție

După o pauză păgubitor de lungă am reluat obiceiul de a scoate pe un caiet cuvintele necunoscute dintr-o carte și de a le căuta în dicționar. În ultimii ani am citit îndeosebi în pat și foarte mult pe post de somnifer cu efect secundar culturalizant, ceea ce m-a determinat să acumulez o serie de noțiuni lipsite de contururile clare cu care eram obișnuită și care îți oferă ulterior o siguranță ușor de recunoscut în utilizare. Savurez acum izul de școlăresc, gimnastica mentală deliberată mijlocită de liniile caietului dictando care dezgroapă noian de amintiri. Oare astăzi copiii mai poartă pampoane?

La pândă

În top-3-senzații-idioate-of-all-times eu bag așteptatul telefonului să sune. Nu așa în general, se înțelege, și nici din greșeală, ci datorită încercării deliberate a unei persoane anume de a intra în legătură directă cu sublima mea ființă.

Pe mine așteptarea asta, dansul ăsta indian în jurul telefonului doar s-or îndupleca spiritele să-l facă să arate cuvântul magic „calling” mă obosește mai ceva ca trasul la galere. Nu că aș fi avut ocazia să practic acest sport forțat dar am o imaginație bogată. Nu-mi vine să fac nimic (că nu știu cum e mai bine să mă organizez până nu primesc telefonul cu pricina), nici nu mă-ndur să mă duc nicăieri (colo e zgomot și-o să dea prost fundalul sonor, dincolo nu e acoperire bună), că dac-o suna. Ca deh, dacă pierd apelul, pe urmă poate respectivul nu mai are timp să vorbim sau rămâne fără baterie și tot așa.

Și uite așa mi-am petrecut eu ziua și presimt că-mi voi petrece și o bună parte din seară amorțită mental de muțenia îndărătnică a acestui aparat. De data asta e ceva legat de muncă, cred că dacă m-aș vedea cu vreun tip care să-mi placă și care m-ar suna cu țârâita m-aș urca pe pereți.

Generația '00

Îmi sunt tare dragi adolescenții emo, de-abia desprinși din dulcea ignoranță, inconștienta inocență a copilăriei, nehotărâți încă în fața vieții care se apropie de ei ca o tornadă nemiloasă cu care vor trebui să dea piept mai devreme sau mai târziu, cu mai multe sau mai puține reușite, în funcție de ursita fiecăruia. Nu cred că deslușesc ei norii de la orizont nici măcar când sunt avertizați, azi și mâine sunt totul, dar cred că presimt instinctiv iureșul și vuietul. Mă înduioșează cearcănele lor desenate, privirea întunecată cu dermatograful, suferința manufacturată din mp3uri (de parcă nu vor avea oricum parte de destulă mai târziu...), gențile cu barete până la genunchi din pricina căruia merg atent, aruncând un picior înainte mai tare decât celălalt. Le privesc cu drag creștetele ciopârțite asimetric, lobii ciuruiți ai urechilor pe care care vor încerca mai târziu să le ascundă sub altfel de tunsori creative, hainele pseudo-zdrențăroase care îi usucă de bani pe părinții probabil îngrijorați dar și emoționați la vederea acestor mici ființe care încep să preia controlul asupra trupului lor, ca avanpremieră la marea trântă cu viața, care mai are de așteptat câțiva ani.

Nu cred că aș mai rezista să trec odată prin adolescență, prin toată perioada aceea chinuitoare, prea lungă, când toată lumea s-a prăbușit, a trebuit să fac curat și-apoi s-o reconstruiesc pe aceleași temelii.

Screw it, let's do it!

Eu nu înțeleg defel reacția „nu se poate”, sunt niște cuvinte care luate separat au fiecare sensul lor dar împreună fac o salată necomestibilă. Ideea asta pur și simplu ricoșează în scalpu-mi și mi se scurge pe lângă urechi, neputincioasă.

Adică, aproape orice e posibil (de fapt probabil tot numai că unele chestii sunt așa de far-fetched că nu suntem noi încă pregătiți să le acceptăm ca posibile). Și atunci, cum poți să zici că un nimic, precum rezolvarea unui conflict, o decizie curajoasă, inspirarea unui grup sau spălatul vaselor corect nu se poate??! Cel mai tare mă contrariază că oamenii tind să își încrucișeze brațele a neputință cosmică chiar înainte de a testa realitatea la modul serios. De unde să știi dacă apa de la robinet e caldă dacă nu bagi degetul? Eu zic (și har Domnului, au mai tot zis-o alții înaintea mea cu mai mult talent) că piedicile sunt de cele mai multe ori în mintea noastră, în ochelarii de cal pe care ne prefacem că suntem forțați să-i purtăm, în comoditatea și inerția asta idioată care ne face atâta rău. Nu c-aș fi altfel mare fan al „culturii” americane, dar oamenii ăia au descoperit măcar gândirea pozitivă, puterea ei fabuloasă în viața oricui și am putea învăța măcar atât de la ei. Eu așa o să îmi cresc copiii, în ideea că orice este posibil și nu numai la modul abstract, dar că ei, personal, pot ajunge oriunde, pot face orice, câtă vreme sunt dispuși să muncească pentru asta. Că nah, there is a trick to it, perele mălăiețe pică mai rar în guri nătăflețe și nu te poți baza pe asta ca tactică de atingere a succesului.

Pfiuuuu, na că m-am mai răcorit.

Fluturi din groapa de gunoi

Există încă lucruri frumoase și delicate, dantele de mătase gestuale care mai reușesc să se strecoare prin nebunia grosolană a cotidianului. Sunt detalii de demult care își găsesc în mod neașteptat drum spre prezent, amintitindu-mi de vremurile în care eleganța și politețea erau la mare rang.

Ce poate fi mai delicat, mai atent decât să trimiți o scrisoare de mulțumire prin poșta obișnuită nu e-mail, pe care o semnezi cu stiloul și nu cu oribilul pix, dominator nemilos al ultimilor 20 de ani? Cine mai are astazi timp și ochi pentru asemenea amănunte?

Fiind martora unui astfel de gest desprins parcă dintr-un alt secol, mi-a crescut inima precum o pâine albă și am topit un zâmbet larg, admirativ și cald în ciorba esențelor tari a zilei curente.