vineri, 8 ianuarie 2010

100%?

Una din condițiile reușitei în viață trebuie musai să fie măsura. Să știi când să te oprești din mâncat, muncit, vorbit, iubit, urât, încercat, și tot așa. Să spui, și să îți spui, gata. Plimbăm ursul, mutăm cortul, pe-aici ne-am lămurit și nu mai e nimic de făcut.

Remarc că cei care au cele mai mari probleme de control (lipsă de control, că îi știm foarte bine și pe amărâții ceilalți, cei cu excesul de control, care sunt altă parcelă în grădina Domnului), atunci când sunt lehămetuiți de miile de promisiuni neîmplinite și obiective ratate, recurg la gesturi extreme. Obezul trece brusc de la munții de chipsuri la supa de varză.

De ce e echilibrul așa pasăre rară?

joi, 7 ianuarie 2010

Gone baby gone

Nu intenționam să scriu despre dispariția Lhasei; pe cât posibil încerc să onorez oamenii pe care îi apreciez cât trăiesc. Dar am citit ieri articolul de-aici și m-au podidit lacrimile. Nu mi l-aș fi imaginat pe Cristian Tudor Popescu ascultând-o, rezonând cu ea; de ieri mi-e mai simpatic. Dar asta era Lhasa. Făcea atmosferă. Cucerea, îngenunchea. Și după ce și-a cântat tot sufletul, a murit. Și gata.

luni, 4 ianuarie 2010

You're OK, I'm not OK

În ochii părinților nu cresc orice aș face, tot copil rămân. Fă aia, mănâncă tot, pune-ți fularul, nu ieși cu parul ud, da de ce nu mai faci un master? sunt refrene cu care m-am obișnuit și care îmi ridică mecanic o armură muncită, lupte perdante și de la o vreme parcă fără miză pentru mine. Ca grotescul să fie deplin, mă surprind la rându-mi de prea multe ori în exact același pattern, aștept aprobări absurde, iubiri restante. When will I ever grow up?

duminică, 3 ianuarie 2010

Mic dejun

De mâine reîncep(em) munca și gândul ăsta mi-e drag ca un ghimpe în talpă. Mă gândesc cu groază că mai am câțiva zeci de ani buni de muncă înainte-mi, cum o să mă descurc în stilul ăsta?? Când eram mai mică auzeam de oameni care își urăsc serviciul și care 20 sau 30 de ani au mers în fiecare zi la muncă detestând fiecare moment. Eu nu cred că aș fi în stare.

Unul din motivele pentru care mai mult mă târăsc spre birou e că nu sunt mulțumită de cât câștig. Pe de altă parte, cine este, nu? Aș prefera să am mai multe surse de venit, să am surprize financiare, evident plăcute. Da' de unde? Case n-am, 'tui mama ei de sărăcie. Talente deosebite n-am. Inteligență stelară n-am. Voință deosebită n-am, și aici e buba cea mare. Stau ca o curcă și le întorc pe toate părțile în minte, dar bat pasul conștiincios pe loc. Poate că dacă nu aș depinde atât de mult de salariu m-aș bucura mai mult de muncă. Așa însă... mă tot roade gândul că ăștia profită de mine.

Oh well.

Partea bună a vacanței – în care, exact cum prevedeam, am făcut numai jumătate din câte mi-am propus – e că am început să dau jos kilogramele adăugate cu ocazia Crăciunului. Anul acesta mi-am controlat mult mai bine decât anii trecuți hărpăiala dar tot am sărit calul și pe cale de consecință zona simpatică a cântarului. Și uite așa mă regăsesc a nu știu câta oară pe terenul familiar al regretelor culinare și nemulțumirii de mine.

Prietenii mei par toți puși pe schimbări, experimente, pe viață, se declară optimiști și au un sentiment foarte bun legat de 2010. Eu nu simt nimic, decât că universul ar fi bine să-mi arunce un os nene daca vrea de la mine ceva deosebit în perioada următoare, pentru că mă simt destul de resemnată și altfel prevăd un an conformist și banal.

Pe de altă parte, niciodată nu știm ce ne-așteaptă. Singurul gând care mă liniștește este că Dumnezeu nu-mi va da mai mult decât pot duce.

Pe curând și bucurați-vă de ultimele ore de vacanță!

joi, 31 decembrie 2009

Spooning imaginar

Nopțile visez moarte, zilele iubire.

De câteva săptămâni de fiecare dată când adorm îmi apar în minte colegi morți, necunoscuți morți. Numai eu sunt vie. Mă trezește strângerea de inimă a pierderii ireparabile, a însingurării progresive și certe.

Aseară înainte să adorm mi-am amintit de bilele de sticlă transparente, cu miez colorat, cu care mă jucam când eram copil. Erau cred vreo cinci culori și formau o stea ale cărei contururi erau desenate pe un carton perforat. E una din puținele amintiri pe care le mai am despre copilărie. Azi mi s-au părut o metaforă frumoasă. Eu sunt așa, cred. Rece dar limpede, cu miezul colorat. You have to break me to get to me. Mie mi se pare că merită efortul, dar pot să înțeleg că oamenii au alte priorități. Oricum, îmi dau seama că îmi plac foarte mult limpezimea, curățenia și liniștea.

Muzica e grozavă ea dar periculoasă, îți imaginezi că o melodie nu înseamnă decât câteva minute de deconectare când de fapt ea îți îmbată vigilența și îți dă cu perfidie la o parte sistemele de apărare și uite așa rămâi complet vulnerabil în fața visării, a speranței, a aspirațiilor statistic vorbind aproape imposibil de pus în practică. Mie muzica îmi spune că există iubire așa cum îmi imaginez eu. Muzica mă face să conștientizez un gol pe care în viteza mundanului îl ignor, dar el e fix acolo și nu pleacă nicăieri. De ce aș fi fost creată cu un gol dacă nu există undeva un ceva capabil să îl umple?

Există melodii care mă fac să-mi vină să mă așez pe caldarâm și să nu mai fac nimic, așteptând doar să fiu salvată. Da, agresiva, raționala, orgolioasa, aparent independenta de mine nu vrea decât să fie salvată (asta mă face oare ipocrită în rest?). Dureros al naibii când știu că majoritatea dintre noi pur și simplu nu vor întâlni niciodată acea iubire și pentru ei/noi pariul e să facem viața suportabilă cu surogate cât mai puțin degradante, dar unele melodii nenorocite mă determină să mă rog lui Dumnezeu ca toate greutățile și urâțeniile pe care le-am trăit până acum să fie compensate de iubire.

Mi-l imaginez uneori pe el. Are atingerea catifelată, miroase a proaspăt, e curajos. Mă ia în brațe și își lipește cu blândețe tot corpul de al meu. Nu mă feresc pentru că el nu mă rănește. Cu el, pentru prima oară în existența mea mediocră și chinuită, mă relaxez.

Masturbare intelectuală, tâmpită și neproductivă.

În prag de an nou, îmi doresc iubire dar (just in case) și puterea de-a rămâne un om bun chiar și fără ea. Și sănătate, că-i mai bună decât toate. Și să mă ocup mai mult de mine, să învăț, să fiu mai puternică, mai calmă, mai înțeleaptă. Mai răbdătoare, mai înțeleaptă. Și să scriu mai mult pe blog :). La fel vă doresc și vouă. La multi ani!