Dimineață pierdută

Dna. Adameșteanu e rugată să nu mă acuze de furarea titlului pentru că, iată, o amintesc, o salut și îi recomand cartea.

Moving on:

Când te trezești cu noaptea-n cap nu ajungi neapărat mai departe, dar în mod sigur ai mai mult timp de pierdut.

Astăzi am chef de mixed playlist în surdină, cu muzică nouă care se tot strânge și așteaptă să fie ascultată, evaluată, sortată. Uite-așa mai zâmbești singur(ă) prin casă prinzând frânturi precum:

„Lonely, lonely, lonely
Don’t you go change it for me”.

Îți captează interesul.

Pentru echilibru și motivație, presar playlist-ul cu un album la care țin mult – Songs of Mass Destruction.

O dimineață perfectă pentru bloguri, emailuri, muzică și nelipsita cafea. Nu crezi?

Salut

Azi mi-am dat seama că în jumătatea de an de când am început să scriu pe blog și – pe cale de consecință – să citesc și producțiile altora, mi s-a mai întremat speranța. Trăire timidă și fragilă, mi-e si teamă s-o aduc în discuție ca să n-o sperii, totuși pe undeva se schimbă ceva. O rotiță gripată din adâncuri își reia discret mișcarea, as we speak.

Cred că explicația stă în faptul că înainte de blog începusem să mă simt un freak. Vedeam cum mă îndepărtam lent dar sigur de toate persoanele a căror părere conta pentru mine, nu mai reușeam să intru pe aceeași frecvență cu lumea. Or asta îmi lăsa un gust amar, deveneam element marginal, deviant chiar poate, începusem să îmi asum o neadaptare rușioasă ce zădărnicea încrederea pe care am avut-o mereu în opiniile mele.

Prin bloguri am descoperit oameni care îmi plac ca mod de gândire și exprimare. Un lux tot mai rar. Majoritatea nu sunt nici ei deloc senini și chiar și cele mai destinse însemnări ale lor sunt râsu’-plânsu’. Dar nu mai sunt singură în ceea ce simt. Am zilnic confirmarea faptului că undeva, cineva strânge din dinți exact ca mine.

Și asta e un tonic excelent. Când poți să numești ce te scârbește ai declanșat deja schimbarea. Poate nu una pe care s-o mai apuci și tu, dar orișicât, e consolator să constați că nu faci umbră pământului degeaba.

De aceea spun: deprimați din toate zările, vă salut!

Gândirea negativă

A. este, și aici o să vă rog să mă iertați de expresie, în rahat cu banii. Rău de tot, la modul că și-a pierdut serviciul, n-o angajează nici naiba – ea speră că doar pe motive impersonale, de criză – iar banii albi strânsi pentru zile negre au fost mereu numai o vorbă din bătrâni. Noroc cu soțul, altminteri... probleme!

A. este însă ceea ce cred că peste ocean s-ar numi a winner. Are atitudine. E pozitivă și încrezătoare-n steaua ei. Sigur, admite că vremurile sunt mizerabile, că e greu după pantofi de 1000RON să faci brusc trecerea la espadrile de 30RON. It really sucks. Cu toate acestea, fruntea nu pleacă. Vede totul doar ca o etapă. Câteodată ești pe val, alteori pe burtă. Indiferent de poziția corporală curentă, îți rămân întotdeuna caracterul și plăcerea intactă a unei cafele, a unei iubiri, a unui film bun. Ceva ce românii din jurul ei nu par să priceapă și pace.

”Vai, faaaaatăăă, da’ cum te descurci? Vaaai, ce nasol de tine. (Bine că io n-am probleme, apropo să-ți arăt pe urmă ce super rochie mi-am luat). Da’ ce-o să faci? Nț, nț, nț, ce aiurea.” Și tot așa, și azi și mâine, neajutând prea tare după cum probabil intuiți. „Da’ dacă te îmbolnăvești?”, „Dacă ți se sparge o țeavă?”, etc. Punem răul înainte, ca să otrăvim și picul de seninătate rămas. Să fim siguri că nu ne scapă fir de optimism și voie bună.

A. își apără pozițiile de săptămâni în șir, în ciuda acestui vibe negativ. Dar parcă în ultima vreme o umbră i s-a pus pe față. Râsul ei devine rictus, dimineața se trezește tot mai târziu. Pentru că, după avalanșe de gânduri negre, at least some of them will stick. Chiar, ce-ar fi dacă mâine îmi rup un picior? Dacă nu-mi găsesc de muncă până la anul? Dacă bărbati-miu își ia lumea-n cap și fuge cu vreo fufă?? Neliniștea se instalează, somnul remontant s-a dus la naiba. Ochii fixează toată noaptea când tavanul, când cifrele fosforescente ale ceasului de pe noptieră, când muntele de om năruit de muncă de lângă ea.

Și-uite așa, gura bate curu’ (iertare iar, azi sunt o nedelicată), din păcate cel mai adesea partea dorsală lovită fiind a altcuiva. După cum ar spune Peculiara, pam paaam!

Aruncați aici grijile dvs.

Te ascult cu atenție, desi toată ziua m-am războit cu o toropeală aparent neglijabilă, dar constantă și poate de aceea invincibilă. Am comandat un frappe, bautură odioasă care sper însă să mă ajute să mă mai dezmeticesc și pescuiesc fulgi mari de frișcă pe care îi așez încolonați apoi pe farfurie, privindu-i cum se dezintegrează în bălți lăptoase. Singurul semn care trădează neliniștea pe care mi-o transmiți e balansul piciorului pe sub masă pe care nu mi-l pot astâmpăra. Tu însă nu observi amănuntul pentru că ești mult prea prins în vâltoarea ideilor care se succed cu repeziciune și a trăirilor intense care te consumă înăuntru. Ochii tăi privesc numai aparent spre mine, în realitate sunt acaparați de scene jucate pe ecranul tau interior. Mă simt ca la o proiecție privată de unde tu îmi relatezi pe un ton agitat și soptit, prins de acțiune devii neglijent în exprimare și ești atât de acolo încât am senzația că dacă m-as apleca puțin peste masă și ți-aș privi atent pupila aș vedea personajele mișcându-ți-se pe iris. Nu te întrerup pentru că asta nu este o conversație reală, îți înțeleg nevoia de a rupe zăgazurile, dai pe dinafară ca o oală pe foc. Vrei să vorbești chiar dacă n-ai acum rabdare și nici putere să explici sau să te gândești la ce ți-aș replica. De aceea nu fac decât să tac, să ascult si să sorb din când în când prin paiul lung, prețiozitate care de obicei mă irită dar pe care acum o practic din plictis. Mă gândesc amuzată că am devenit găleata de gunoi a gândurilor tale, tot ce e rău, neterminat, dubiu sau prostesc devine idee țintită cu precizie către urechile mele. Dau regulat din cap a înțelegere, în răstimpuri mormăi câte-un „îhîm”.
Pasivitatea mea te întărâtă.
Buzele articuleaza rapid cuvintele, îți dezvelesc în mici surprize dinții frumoși, limba trandafirie care împinge cerul gurii. Îți urmăresc obrajii munciți în vreme ce tu sari de la o idee de alta, fără concluzii sau reveniri. Din când în cand te foiești în fotoliu ca și cum ți-ai căuta un alt loc, îți frângi mâinile și aprinzi o nouă țigară, fără să-ti dai seama că alta încă arde uitată în scrumiera pictată. Ceaiul din fața ta s-a răcit de mult, ceașca abandonată pare lipsită de uz pe masa cu încrustații aurii. Privirea îți alunecă, mă privești cu neîncredere și apoi fugi să fixezi altceva în textura pantalonului sau în conversația fetelor gălăgioase de la masa din dreapta. Te apleci cumva complice spre mine, eu mă înclin rigid încercând să păstrez o figură neutră. Îmi dau seama că nu impasibilitate cauți tu dar nu găsesc soluție mai bună. Asist la zvârcolirea ta ca un medic lucid gata să intervină, dar nu sunt bocitoarea care să-si smulgă parul si hainele de pe ea. Îți strâng doar la final mâna – te iubesc mult – dar atât, nu pot, nu știu să te ajut atlfel, orice ce ți-aș spune acum ar fi ridicol și inutil. Fiecare din noi e victima propriului său eu, nu crezi?, singurătățile noastre n-au cum să se întrepătrundă, nu mai rămâne decât o duioasă empatie, o binevoitoare ascultare și o strângere de mână, acolo unde eu mă termin și începi tu.

Despre minciună

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să fiu acuzată din senin că mint. Din senin, adică pe nedrept. Desigur, rareori oamenii au curajul de a pronunța cuvântul mincios, ai nevoie de un minim de cojones să arunci în față cu învinuiri și să-ți aștepți pe urmă replica. Sunt însă o mulțime de alte căi prin care își exprimă îndoiala că ceea ce spui este real.

Prima oară a fost cel mai rău și încă țin minte scena cu lux de amănunte. Stupoarea și muțenia, sufocarea provocată atunci de revoltă, umilință și mai ales neputința de a demonstra contrariul s-au transformat cu timpul în amuzament. Ce altceva să provoace absurdul unei asemenea situații, când tu spui adevărul și constați abrupt că celuilalt nici nu-i trece prin cap posibilitatea onestității? La un moment dat se produce revelația faptului că pentru unii oameni minciuna este un instrument, un tool la fel de uzitat ca tehnica adresării întrebărilor suplimentare sau extragerea concluziei pornind de la premise, nicidecum un motiv de îmbujorare sau remușcări. Înțelegând acest fapt simplu lucrurile se simplifică, jena dispare, furia nu-și mai găsește sens. Oamenii aceștia nu te jignesc atunci cînd te acuză de minciună, ei speră doar ca ți-au ghicit strategia și cred că pot întoarce astfel situația în favoarea lor. Noțiunile de rău și bine le sunt mai străine decât chineza. De aceea n-ai cum să te mai superi, încerci doar să nu râzi ca să nu dai naștere la complicații suplimentare, nu de alta dar în astfel de circumstanțe nu ai condiții să filosofezi (vei avea ulterior timp pe blog) ci te concentrezi pe rezolvarea pragmatică a situației și limitarea interacțiunii. Concluzia: există oameni care pot minți cu seninătate, cu aceeași ușurință cu care tu îți treci degetele prin păr sau cu care citești ziarul. It's not about you, it's about them. Cei ce te-acuză rapid de neadevăr sunt tocmai cei care mint în mod frecvent, pentru ca numai ei văd oportunitatea minciunii la tot pasul.

Reușesc oare să mă fac înțeleasă?

Dacă n-am fost prea clară gândiți-vă la instalatorul care jură că el a izolat cum trebuie țevile și că inundația asta nu e vina lui; la administratorul de firmă care îți tot repetă că ITMul e de vină, contractul tău de muncă e la ei și între timp n-are cum să te plătească decât la negru; la colega de la contabilitate care nu recunoaște că ți-a greșit comisionul. Ei sunt cei mai suspicioși oameni din lume.

Dacă sunt într-o dispoziție frivolă mă distrez întrebându-l pe celălalt dacă mă face mincinoasă și pretinzându-i scuze. Perplexitatea pe care o provoc face toți banii. Confruntarea și naturalețea nu fac parte din arsenalul lor, îi prinzi fără gardă și obții așa o mică, nevinovată răzbunare.

Sper că n-am lăsat senzația că privesc cu îngăduință suverană micimea lumii mincinoșilor de pe piscurile moralitații fără prihană. Departe de mine atâta ipocrizie. Am mințit o groază și dau în scris c-o s-o mai fac. Încerc însă să o fac cât mai rar cu putință și după ce am cântarit serios raportul dintre bine și rău, or asta mă face mai cu moț decât alții. Nu credeam să fie atât de mult de cerut și de la cei din jur.