Te ascult cu atenție, desi toată ziua m-am războit cu o toropeală aparent neglijabilă, dar constantă și poate de aceea invincibilă. Am comandat un frappe, bautură odioasă care sper însă să mă ajute să mă mai dezmeticesc și pescuiesc fulgi mari de frișcă pe care îi așez încolonați apoi pe farfurie, privindu-i cum se dezintegrează în bălți lăptoase. Singurul semn care trădează neliniștea pe care mi-o transmiți e balansul piciorului pe sub masă pe care nu mi-l pot astâmpăra. Tu însă nu observi amănuntul pentru că ești mult prea prins în vâltoarea ideilor care se succed cu repeziciune și a trăirilor intense care te consumă înăuntru. Ochii tăi privesc numai aparent spre mine, în realitate sunt acaparați de scene jucate pe ecranul tau interior. Mă simt ca la o proiecție privată de unde tu îmi relatezi pe un ton agitat și soptit, prins de acțiune devii neglijent în exprimare și ești atât de acolo încât am senzația că dacă m-as apleca puțin peste masă și ți-aș privi atent pupila aș vedea personajele mișcându-ți-se pe iris. Nu te întrerup pentru că asta nu este o conversație reală, îți înțeleg nevoia de a rupe zăgazurile, dai pe dinafară ca o oală pe foc. Vrei să vorbești chiar dacă n-ai acum rabdare și nici putere să explici sau să te gândești la ce ți-aș replica. De aceea nu fac decât să tac, să ascult si să sorb din când în când prin paiul lung, prețiozitate care de obicei mă irită dar pe care acum o practic din plictis. Mă gândesc amuzată că am devenit găleata de gunoi a gândurilor tale, tot ce e rău, neterminat, dubiu sau prostesc devine idee țintită cu precizie către urechile mele. Dau regulat din cap a înțelegere, în răstimpuri mormăi câte-un „îhîm”.
Pasivitatea mea te întărâtă.
Buzele articuleaza rapid cuvintele, îți dezvelesc în mici surprize dinții frumoși, limba trandafirie care împinge cerul gurii. Îți urmăresc obrajii munciți în vreme ce tu sari de la o idee de alta, fără concluzii sau reveniri. Din când în cand te foiești în fotoliu ca și cum ți-ai căuta un alt loc, îți frângi mâinile și aprinzi o nouă țigară, fără să-ti dai seama că alta încă arde uitată în scrumiera pictată. Ceaiul din fața ta s-a răcit de mult, ceașca abandonată pare lipsită de uz pe masa cu încrustații aurii. Privirea îți alunecă, mă privești cu neîncredere și apoi fugi să fixezi altceva în textura pantalonului sau în conversația fetelor gălăgioase de la masa din dreapta. Te apleci cumva complice spre mine, eu mă înclin rigid încercând să păstrez o figură neutră. Îmi dau seama că nu impasibilitate cauți tu dar nu găsesc soluție mai bună. Asist la zvârcolirea ta ca un medic lucid gata să intervină, dar nu sunt bocitoarea care să-si smulgă parul si hainele de pe ea. Îți strâng doar la final mâna – te iubesc mult – dar atât, nu pot, nu știu să te ajut atlfel, orice ce ți-aș spune acum ar fi ridicol și inutil. Fiecare din noi e victima propriului său eu, nu crezi?, singurătățile noastre n-au cum să se întrepătrundă, nu mai rămâne decât o duioasă empatie, o binevoitoare ascultare și o strângere de mână, acolo unde eu mă termin și începi tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu