Atât astăzi

Astăzi m-am delectat cu efectele amabilității, iscusinței și înțelepciunii unor domni întreprinzători din cartier care au decis că blocul în care locuiesc nu moare fără apă caldă (perfect adevărat) și ne-au tăiat accesul la acest element de desfrâu, oferindu-ne (impunându-ne chiar, dacă stau bine și mă gândesc) oportunitatea rară de a ne căli trupurile și desigur, caracterele. În goana procedurii de curățire trupească la o temperatură caracteristică mai mult nordului continentului, nu m-am putut opri să meditez, la fel de grăbită, la profunzimea expresiei „ca un duș rece”.

Oamenii au început să converseze insistent pe teme de vacanță, unde pleci?, cu cine?, cât stai?, etc., dând încă o dată dovadă de obișnuita lipsă de inventivitate în arta conversației. Ascultând astăzi forțată de împrejurări emoțiile anticipative ale unora care analizau pe net fiecare fir de nisip de pe plaja X și costurile implicate, mi-am dat seama că pentru o anumită categorie o mare parte a plăcerii produse de vacanță este una conexă ideii de statut. Vacanța, ca și telefonul sau mașina, e astăzi un reper ce te expediază rapid într-un sertar, de mai sus sau de mai jos, al marelui scrin social.

Mă enervează din ce în ce mai tare plescăitul în public, suptul dinților (bleaaah), trasul inutil al mucilor (pardon!), în general gama generoasă de sunete pe care corpul uman le poate produce. Sunt o victimă deplin neputincioasă a badărăniei generale care va trebui să învețe să se apere cât mai bine și de astfel de agresiuni.

Atât astăzi, vă spuneam.

Oameni cu stea în frunte

Există câteva persoane pentru care ies din casă la orice oră, pe orice vreme. De exemplu, pe ploaia de dimineață ale cărei rafale mi s-au părut pentru o clipă însuflețite, gata să se strecoare perfide în casă prin geamurile larg deschise.

Ies să le văd în scopuri egoiste. Fiecare dintre persoanele respective are o asemenea vitalitate, onestitate, istețime, putere și peste toate bunătate încât mă pot binedispune indiferent cât de tristă sunt. Or asta - cred că sunteți de acord cu mine - nu e lucru tocmai ușor.. :) Mă uit la ei ca un copil la Moș Crăciun, ascultându-i mi-aș lua notițe. Ceva în oamenii ăștia strălucește, iar eu mă bucur de lumina lor.

Desigur, astea sunt excepțiile. În general mă urnesc greu indiferent cât de plăcută-i vremea. ..

Bună! Numele meu e Food For Depression și am eșuat

Azi am una din acele zile când sunt atât de tristă încât mi-e greu și să respir.

(Nu mă mai lamentasem de mult, nu?)

Discuțiile asupra motivelor pentru care astăzi totul îmi pare o corvoadă nu mă ajută, de aceea încerc să le evit sau să le scurtez pe cât posibil. Stângăciile și naivitățile cu care puținii binevoitori încearcă să îmi schimbe starea de spirit mai degrabă mă obosesc, pentru că mă obligă să răspund politicos ca răsplată cuvenită a bunelor intenții.

Pe undeva, cred că e și-un fel de a-i cruța pe ceilalți de un efort inutil. Nu cu ei am ceva de lămurit, ci cu mine. Nu de la alții am nevoie de soluții, optici revoluționare sau cuvinte-pansament. Totul e în mine. E vorba de rezistența mea intimă în fața adversităților. De tăria ei, de întărirea ei. Pe cât de simplu și banal, pe-atât de adevărat și practic.

Cu toții acceptăm ideea că în viață o mai și zbârcim. E inevitabil pentru fiecare dintre noi, indiferent cât de talentați, norocoși, muncitori, serioși, dedicați și motivați pentru succes am fi. E doar mai greu să identificăm corect momentele exacte când putem spune cu mâna pe inimă că am dat-o-n bară. Nu suntem pregătiți pentru asta, ni se face rușine și frică, dar face parte din viață.

Asumarea eșecului e întodeauna dureroasă, orice ne-ar învăța ghidurile de gândire pozitivă. Poate și pentru că implică analiza vinei, a responsabilității personale pentru dezamăgirea produsă. Nu suntem victime neputincioase ale împrejurărilor și evenimentelor, avem puterea – în primul rând prin modelarea gândirii - să schimbăm circumstanțele și deznodămintele. Multe țin de noi. Dar există și invariabile de care nu avem cum să ne-atingem, ca o criză mondială, moartea, bolile și multe altele. Cu daturile astea trebuie să ne împăcăm.

E greu uneori să-ți menții optimismul, vioiciunea, entuziasmul. Mintea croșetează scenarii negative, fundături frustrante, labirinturi obositoare. Dar trebuie să fii tare și demn. There's no way around it. Nu-ți rămâne decât să discerni corect între ce a depins de tine și ce nu. Să nu te lași copleșit, să lupți, să îndrăznești.

În astfel de momente, îmi aduc aminte: Te rog, Doamne, dă-mi puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba. Dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba. Și dă-mi înțelepciunea de a le deosebi.

Let’s agree we disagree

În multe sensuri, eu provin dintr-un loc întunecat. Dintr-un soi de beci obscur unde cerul era doar o promisiune și-n care m-am zbătut înnebunită între patru pereți tot mai strâmți, fără să găsesc capacul salvator.

Simțeam multă înverșunare acolo, o furie cumplită în fața nedreptății, a prostiei, a nepăsării; aveam o listă lungă pe care o purtam tot timpul în buzunar. Chestiunea s-a dovedit obositoare și finalmente păguboasă, pentru că mi-a făcut mie mai mult rău și prea puțin bine celorlalți. Poate greșesc, dar așa văd lucrurile în prezent.

Acum c-am reușit să evadez, respir lumina soarelui și nu a unui bec chior. Deși există și aici o mulțime de capcane, măcar exersez satisfacția unor greșeli noi. Am învățat pe pielea mea julită până la sânge că nu poți viețui urându-i, nici măcar disprețuindu-i prea tare pe alții. În primul rând pentru că sunt prea multe standarde de aplicat iar un om poate fi încadrat simultan în categorii diferite, în funcție de reperul ales. În al doilea rând, împungând cu degetul nu devii deloc mai simpatic sau măcar mai util planetei. Oamenii ți se vor împotrivi precum un măgar tras de căpăstru împotriva voinței sale, iar mesajul tău nu va beneficia de atenția necesară. Și în al treilea și cel mai important rând, pentru că fiecare dintre noi are prea puțin timp pe această lume ca să și-l piardă cu lupte derizorii.

Continui eu să îi judec pe ceilalti? Firește. Îi separ între buni și răi, simpatici și dezagreabili? Sigur. Dar nu mai pun la suflet și sunt dispusă chiar să nuanțez verdictul, în baza a suficiente probe.

Live and let live. Nu știu cum altfel poate fi schimbată lumea, pentru că eu cred în continuare că ne prăbușim. Știu doar că ura sau batjocura nu rezolvă mai nimic, pentru nimeni și că va trebui să mai căutăm.

În multe sensuri vin dintr-o zonă întunecată, unde rațiunea ținea loc de toleranță și iubire. Acum pot asculta opinia celuilalt fără să mă mai ambalez, chiar dacă mi se pare din start o imensă inepție. E atât de relaxant! Și pot acum să continui să apreciez un om, chiar dacă am descoperit că pe un subiect sau altul nu vom găsi nicicând un numitor comun.

Perspectivă feminină asupra căsătoriei, sau cum o dai tot prost iese

Am și eu o întrebare: ce mama naibii vor bărbații? Vorbesc serios. Ce-ar fi ca jumătatea mai musculoasă a speciei să se gândească pe bune și să ne zică și nouă, chinuitelor femei?

Scărpinându-mă în creștet și punând lucrurile cap la cap, eu aș zice momentan așa:
Băieții cresc. Printr-un miraculos, fascinant joc al hazardului unii dintre băiețeii de ieri reușesc chiar să devină bărbații de mâine. Restul capătă doar mașină, burtă și chelie, dar nimeni nu-i perfect și slavă Cerului sunt și infantile gârlă, așa că până la urmă toți avem șanse reale de a găsi pe cineva potrivit, indiferent cât de șui sau de neterminați am fi.

Fără a ține seama de finalitatea ultimă a tonelor de șnițele cu cartofi prăjiți consumate de un bărbat obișnuit pe parcursul dezvoltării sale fizice și mentale, există un șlagăr pe care acesta îl ascultă constant, de mic: femeile au un singur scop, și-anume să pună gheara pe-un fraier. Îmi imaginez că totul debutează cu mama superprotectivă a infantului care privește retrospectiv, trage concluziile propriei experiențe și hotărăște să-și protejeze odrasla de haina care într-o zi îi va strica odorul. Mă rog, îmi dau și eu cu părerea.

Băiatul/Bărbatul ajunge astfel la o vârstă când hormonii și anturajul îl presează să-și caute pereche, numai că el este deja programat ontogenetic să fie într-o permanentă gardă față de sexul opus și oricum, să se aștepte la ce e mai rău. Pe parcursul anilor de încercări mai mult sau mai puțin fericite de a-și găsi o spălătoreasă stabilă și gratis de cămăși și ciorapi pe restul vieții, bărbatul poate avea reacții (numai aparent) bizare. Lansezi o idee pentru viitoarea vacanță? Wow, ia-o mai încet. Zâmbești unui copil pe stradă? Las' ca știu eu, de-abia aștepți să-mi torni un copil. Îți place să gătești? Nimic întâmplător în asta.

Ca reacție, femeile se retrag ca melcii în cochilie și încep să rumege ideea măritișului, dacă nu o făcuseră deja.

Eh, asta este ceea ce se-ntâmplă de obicei, numai că viața tinde să ne ia prin surprindere. Spre șocul lor, unii bărbați care abia și-au făcut curajul necesar să facă pasul spre onorabilitate sunt informați de partenera lor că ea nu vrea să se mărite. Variantă nemaiîntrevăzută până atunci: pentru unele femei scopul lor în viață (atunci când se întâmplă să fie conturat) e cu totul independent de Oficiul Stării Civile, ba mai mult, dacă ar fi după ele, s-ar lipsi cu totul de procedura amintită. Scandalos, abracadabrant! Fie că părinții au divorțat (eventual urât), fie că vor să fie altfel sau pur și simplu au analizat beneficii vs. obligații și li se pare mai simplu așa, uite că în ciuda așteptărilor mai există și femei care sfidează involuntar cutumele și și-ar dori să continue o relație în absența binecuvântării instituțiilor statului, urmată de îmbuibarea aferentă colectivă și obligatorie.

Dacă vă gândiți că femeia din a doua categorie se bucură de mai mult succes, mai gândiți-vă odată. Bărbații privesc cu mare suspiciune un asemenea specimen, clatină din cap neconvinși de orice argumentație, rezolvând în cele din urmă dilema în termeni accesibili și pentru ei: nu-l iubește, bă, pe fraier! Nu că altfel ar fi de părere că iubirea le mână pe femei la altar, dar asta e altă mâncare de pește.

Recapitulând, o femeie care își dorește să se mărite e o disperată periculoasă, una care nu vrea să se mărite e o dubioasă fără sentimente. Cum ar spune un amic pățit, „femeile nu e oameni”.

Am o vagă bănuială că răspunsul la întrebarea mea e simplu: habar n-au.