Rabdarea nu s-a numarat niciodata printre punctele mele forte. Stiu bine si incerc sa ma controlez si sa ma educ in acest sens. Imi stabilesc noi obiective de fiecare data cand putina-mi rabdare imi este pusa greu la incercare de-a lungul zilei: in magazin la coada, cand ascult pe cineva care nu are nimic interesant de spus, ori cand raspund la aceeasi intrebare cretina a 5a oara pe ziua de azi. Dar imi lipseste rabdarea cel mai mult atunci cand sunt nevoita sa astept.
Exista momente cand nu ai ce face altceva decat sa astepti. Ai facut tot ce tinea de tine, ai dat ce ai avut mai bun, acum trebuie sa astepti. Nimic mai neplacut. Asteptarea ma oboseste, imi consuma cele mai bune resurse, e ca un vartej care imi inhata energia si creativitatea. Gandurile mi se invart doar in jurul motivelor care imi prelungesc asteptarea - ganduri inutile, pentru ca motivele sunt dincolo de controlul sau macar de puterea mea de cunoastere. Asadar, nu voi sti niciodata in ce masura toata ipotezele pe care le cantaresc atent ore intregi se vor adeveri, care dintre ele se vor fi dovedit absurde. Asta nu ma impiedica totusi sa continui sa ma gandesc, iar si iar, sa ma perpelesc cand pe o parte, cand pe alta. Degetele bat darabana neincetat, ceea ce probabil explica senzatia ciudata pe care o am in ultima vreme in antebrate. Incerc sa imi ocup mintea si mainile cu altceva, sa umplu timpul si sa il fac astfel sa se scurga mai repede pana la mult-asteptatul deznodamant.
De exemplu scriu, la inceput cu speranta ca asta ma va mai linisti in mod miraculos, inexplicabil, la sfarsit cu dezamagirea ca starea mea e neschimbata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu