Nimic

Mi-e foame de onestitate, de adevar pur, clar, fara mila si frica. Lumea ar fi mult mai usoara asa.

In schimb, alegem minciuna, in fata celorlalti si a noastra.

De Craciun, oamenii prefera sa vorbeasca despre politica si fotbal, trafic sau alte nimicuri, in loc sa isi spuna ce gandesc. De ce nu isi mai vorbesc, de ce nu isi mai spun pasurile unul altuia, de ce sunt nefericiti, de ce fug. Mananca si vorbesc politica.

Trebuie sa incetez sa ma mai revolt. Trebuie. Sau, sa incetez sa mai observ. Nu mai pot inghiti din ce in ce mai multe pastile ca sa rezist pe parcursul zilei. Nu inteleg rostul acestei luciditati extreme, necrutatoare, care nu vrea sa cedeze cu niciun pret. La ce-mi serveste? La ce bun? La ce?

Unii oameni sunt ca niste cartofi stricati de tot de dinauntru. Le dai coaja la o parte ca sa descoperi viermii si putreziciunea ascunse. Unii cartofi mai pot fi recuperati, pe altii ii aruncam la gunoi, pentru ca e clar ca nu mai e nimic bun ramas din ei. Cu oamenii de ce ar fi altfel?

Nu mai vreau sa ma vad, „de sarbatori”, cu oamenii care nu isi mai sunt cu adevarat prieteni. Cred ca am sa incetez sa le raspund la telefon. N-au nevoie de explicatii, de fapt nu vor sa auda ce am eu de zis. Oare vrea cineva?

Mi-ar placea o casuta undeva in varf de munte. Sa stau pe prispa sa ma uit cum rasoare soarele, cum se asterne zapada, sa vad pamantul nesfarsit si sa ascult natura.

Sunt prea multi oameni rai si prea putini buni. Mult prea multi prosti in comparatie cu cei cativa inteligenti. Un curajos la mia de lasi. Incotro?

Traiesc intr-o lume cu televizoare instalate in fiecare camera, care merg continuu, cu sonorul tare. Intr-o lume in care primul lucru pe care cineva il face atunci cand ajunge acasa e sa dea drumul la televizor.

Ranesc oamenii cand sunt sincera. Or eu vreau sa fiu sincera tocmai pentru a-i cruta de suferinta inutila. Asa ca de ceva vreme incoace exersez tinutul gurii. Ma dispretuiesc din pricina asta.