Nu mă pot obișnui deloc cu mizeria, ceea ce, pentru cineva condamnat să viețuiască în România, reprezintă un handicap serios. Odată ieșită din microuniversul artificial al locuinței mele, mi-e imposibil să nu mă crispez văzând jegul generalizat, unsoarea, gunoiul, duhorile. Murdăria, în cel mai pur sens al cuvântului, domnește pe străzi, în taxiuri, toalete, bucătăriile restaurantelor și a fast-food-urilor, și mai grav, pe corpurile bucureștenilor. Rapănul este dublat (sau cauzat?) de o delăsare generală, o neîngrijire care roade tot, înghite tot. Maghernițe care se țin în picioare printr-un miracol, mușamale decolorate și scorojite, „reclame” pe care denumirile primitive, rizibile dacă n-ar fi totul atât de trist, pictate gros în culori cândva țipătoare, se deslușesc din ce în ce mai greu printre urmele lăsate de ploi, praful nesfârșit, atotputernic, muște și vrăbii. Nimănui nu pare să-i pese, oricum nu suficient cât să atingă declanșatorul acțiunii, totul pare să stea sub semnul încropelii și-al cârpelii, al curățeniei din an în Paști (oare expresia asta mai există în vreo altă limbă?) făcută doar de ochii soacrei (sau asta?). Sărăcia nu-i o scuză, n-a fost niciodată.
Îndepărtând reflexele cognitive gata să scornească o justificare, rămân oripilată de posibilitatea că provin dintr-un popor murdar și leneș, pur și simplu, că într-o lume civilizată sunt privită ca reprezentanta acelei populații care nu deține noțiunea (ce să mai spunem de practica...) igienei dentare, lume căreia i se pare natural să mănânci ceapă și apoi să ții un discurs în tramvai, sunt îngrozită că sunt exponenta unui spațiu periculos pentru stomacuri sensibile, unde un braț ridicat prin preajmă îți poate ocaziona nu numai imaginea parului axilei fluturând, dar și putori caracteristice Evului Mediu.
O vreme am ținut cu dinții de speranța că toate cămășile cu butoni și rochiile de mătase din clădirile de birouri, unii actori, o parte din medici vor putea inversa curentul. Astăzi mă simt copleșită de degradarea fizică și spirituală a celor din jur, mă tem de îndobitocire, jeg, ignoranță, nepăsare.
4 comentarii:
mizeria si dezordinea dinlauntru rabufnesc afara
e o chestiune de mentalitate. ma refer de exemplu la delasarea corpurilor. gandeste-te la felul in care persoanele care se ingrijesc (prea mult?!) sunt considerate sclifostite. cam in acelasi fel in care e considerat ca un mascul trebuie sa miroase a transpiratie si sa fie paros (cam cum pe vremea cow-boy-lor se spunea ca barbatul trebuie sa miroase a pipi de cal ca sa dea semne de virilitate :P), ca altfel da semne de gay. de aia imi plac mie tare barbatii in italia. marea majoritate sunt foarte bine ingrijiti si extrem de curat imbracati
Excelent text! Indragesc vehementa atunci cand e vorba despre acest subiect: mizeria. Ma gandesc ca sunt bloguri in care detinatorii lor fac apologia unui soi de mizerabilism..., pentru ca e autohton, bizantin, specific, deci. Asa trebuie scris despre proastele deprinderi, nu cu ingaduinta sau, mai rau, cu admiratie proasta!
Hmmm, interesant ezste ca nu numai poporul roman are defectul asta. Stai sa ii vezi pe Praghezi. Praga este un oras superb, cred ca este intre cele 3 mai mari orase turistice al Europei si intre cele 5 ale lumii - daca s-ar face un top, dar locuitorii orasului sunt execrabili. Nu demult o bulgaroaica pasionata de cultura si limba romana (pe care o vorbea mai corect gramatical ca mine... :( ) spunea - vis-a-vis de bucuresteni: "...macar la voi barbatii se spala. La noi put aproape toti a transpiratie, iar gura aduce mai degraba cu o hazna decat cu un loc de sarutat, hainele sunt slinoase, parul neingrijit. E adevarat ca suntem saraci (bulgarii n.m.) dar asta nu ne im[piedica sa en spalam. Majoritatea habar nu au cum sa se comporte cu o femeie, pentru ei aceasta este doar cea care le creste copii si care le aduce berea din frigider. Sunt grobieni, ce sa mai." Este o parafrazare si doar o parte a discursului generat de intrebarea "de ce Romania".
Trimiteți un comentariu