Natura umana

O mare parte, probabil cea mai mare, din raul pricinuit de oameni este unul involuntar; amanunt demn de adus aminte la ora iertarii. Devin din ce in ce mai convinsa ca cei mai multi dintre semenii nostri nu ne ranesc, mint, jignesc etc. din clasica, previzibila rea-vointa, ci cel mai adesea din simpla neglijenta si desavasita, imperturbabila prostie.

Mutare

Intr-un fel, mutatul continua sa ma ingrozeasca, e o sperietoare cu care nu ma pot imprieteni. Senzatia de definitiv si fara echivoc pe care mi-o produce imi face inca stomacul ghem. Probabil nu sunt foarte iscusita in ale "managementului schimbarii".

Azi strang, impachetez, redescopar lucruri pe care le credeam pierdute pentru totdeauna in cele mai ciudate locuri. Zambesc in sinea mea, ma gandesc ca poate, la o alta scara, asa se intampla si in viata, se produc si surprize placute, exact cand te astepti mai putin. Curm repede gandurile din registrul asta, ma fac sa ma simt mai putin responsabila pentru ce mi se intampla si ma indeamna sa sper ca intr-o zi.... in mod cu totul neasteptat... stiti povestea.

Strang si impachetez, fac saci, incerc sa retin ce pun unde ca sa-mi fie mai usor maine sau peste o luna cand voi face toate aceste miscari in ordine inversa. Ma imprietenesc cu praful, urmele inexplicabile de pe pereti si podea, infatisarea complet noua a incaperilor. Mutarile astea ma forteaza sa sortez, sunt mereu uimita de cate lucruri inutile pastrez, cat de pretioase mi se par toate si cat de tare imi displace ideea de a le arunca. Ma consoleaza insa gandul ca imi amintesc prea putin de nimicurile aruncate la fiecare din multele mutari din ultimii ani. Tot ce e important am luat mereu cu mine, sau mai cinstit spus nu mi-au dat ele drumul, si majoritatea nu sunt materiale.

Mda, ma mut din nou, dar de data asta sunt neobisnuit de linistita. Dumnezeu are intr-adevar un mod foarte propriu de a te ajuta.

Simpla observatie

E deprimant cand oameni care au ceva de spus renunta la blog... mai ales cand au dat semne ca fac asta cumva fortati de imprejurari.

And that's all I have to say about that.

Der Vorleser

Azi sunt iar cumplit de trista, resimt efortul pe care il fac si pentru cel mai mic gest. Pentru ca am momente, tot mai rare, de volubilitate si sunt de obicei atenta si corecta in societate, multi dintre cei din jurul meu traiesc cu impresia profund eronata ca nu stiu sa imi disimulez momentele proaste. Nimic mai gresit. Daca ar sti cate momente - reusite dupa ei - au fost doar un calvar pentru mine, ar fi extrem de surprinsi si raniti.

Dar nu mastile ma preocupa acum.

De cand am aflat cu incantare ca in sfarsit Kate Winslet a castigat si un Oscar (primul din cat mai multe, sper), in minte au inceput sa mi se deruleze incontrolabil imagini din The Reader. Cred ca sunt invidioasa pe femeia aia teribil de simpla, victima a unor vremuri fara scapare si care a sfarsit aninata de sireturi. Si pe barbatul ala semi-inapt social a carui inima a ramas pentru totdeauna a unei singure femei si pe care a iubit-o profund, in ciuda unor incercari curand abandonate de a se preface ca poate sa "isi refaca viata".

Am nevoie ca de aer de astfel de povesti si The Reader imi aminteste ca le cunosc doar din filme, cantece sau carti. E oare ceva complet gresit cu mine?

Cam multe staruri si fantezii pentru mine in acest weekend. Ce noroc ca a reinceput saptamana de lucru ... yey.

James Blunt

Ieri seara pe la 19.30 m-am prezentat corect, imbracata nici prea-prea nici foarte-foarte, cu o dispozitie moderat binevoitoare si fara asteptari foarte clare, la Sala Polivalenta.

Cu o zi inainte, cedand unui impuls de moment, cumparasem bilete la concertul lui James Blunt, un artist fata de care aveam sentimente contradictorii, poate si din pricina faptului ca nu a produs inca suficienta muzica incat sa il pot pune intr-o categorie. Mi-am dat insa seama ca balanta inclina mai mult spre plusuri, asa ca am decis sa nu ratez ocazia de a-l vedea si auzi. Prestatia live ramane unul dintre foarte putinii indicatori exacti si infailibili ai calitatii unui artist si explica de ce in adancul inimii nu pot sa dau doi bani pe Madonna.

Pana la inceperea spectacolului dispozitia mea avea sa fie incercata. Multe femei venisera imbracate ca la teatru, tocurile de 10 cm si fustele-gogosar hidoase erau acompaniate de gentile imense (?!?!) si straturi groase, vizibile de fard (fond de ten intins prost, sprancene creionate din gros cu negru, gene incarcate de mascara; you get the picture, right?). Barbati burtosi, cu cefele rase, duhnind a apa de colonie ieftina si vorbind demonstrativ la telefon se invarteau pretiosi prin hall. La masutele subrede la care se vindeau vesnicele Bake Rolls, Pepsi si sticksuri se formasera deja cozi. Peste toate domnea interiorul salii "polivalente", aceasta imensa cicatrice a Bucurestiului, mostra de arhitectura ruso-comunista, o oroare rece, neprimitoare, cu lumini chioare care desluseau o ceata inexplicabila plutind sub tavan, totul improvizat, carpit, mostenit. Si trupei cred ca i-a fost frig acolo.

Poate tocmai de aceea mi-a placut James Blunt; pentru ca in cateva minute a reusit cu muzica lui sa ma transporte de acolo si sa ma duca oriunde a vrut: pe front in Kosovo, in camere impersonale de hotel, in baia in care am plans pe rupte si ne-am baricadat fiecare la un moment dat, pe terasa vilei din Ibiza unde l-am vazut stand dupa o noapte alba, anesteziat de durere, cu cafeaua in fata si chitara pe genunchi incercand armonii, cautandu-si cuvintele.

James Blunt canta, concerteaza, are chiar momente cand face spectacol. Dar mai intai de toate traieste. Si-a asumat riscuri, a luat decizii, a facut si greseli, dar a vazut totul, a cautat sensul celor intamplate; a simtit iubire, durere, curaj, frica, a ajuns sa pretuiasca adevarul, onoarea mai presus de rest, desi iarta opusul lor. Nu e un tip foarte vesel; muzica lui musteste de tristete, melancolie, regret.

Reteta artistului James Blunt e oarecum simpla si previzibila, si totusi deloc deranjanta. Linia melodica surprinde rar dar este foarte placuta si excelent asezonata cu diverse crescendo-uri, jocuri de tonalitati si intensitati. Se adauga versuri scrise din inima, in care sunt investite inteligenta, sensibilitatea si frumusetea autorului; totul se repeta de mii de ori, pana iese perfect, iar apoi se livreaza in cea mai buna stare spectatorilor, fie ei 10 sau 10 mii. Ca si alti mari artisti pe care am avut onoarea sa ii vad in concert, James Blunt are un spectacol care functioneaza impecabil, trupa functioneaza ca un ceas elvetian, James insusi nu cred ca este capabil de vreo nota falsa.

Din unele puncte de vedere, pentru mine James Blunt ramane un artist aflat inca in etapa adolescentina; mai are de crescut, de invatat, de experimentat, dar aseara am avut sentimentul intens ca are resurse sa ajunga departe. James Blunt canta cu pasiune; ieri am revazut placerea pura de a face muzica si alinarea pe care ea o poate aduce si am simtit un nod in gat. De ieri seara, nu mai e nimic contradictoriu in ceea ce simt fata de James Blunt; e doar respect si admiratie.

LE: Se intampla ca astazi este ziua lui. Happy birthday, James!

Kids

Cat de putini adulti suntem, de fapt! Toti butonii din lume si tocurile oricat de inalte nu reusesc sa mascheze copilaria despuiata de inocenta, uneori induiosatoare cel mai adesea grotesca a celorlalti. Copii din ce in ce mai batrani, mai prosti si mai urati care trec surzi si orbi pe langa sansa rara de a deveni grown-ups.

Intr-o cu totul alta ordine de idei, ma gandesc de o ora ce i-as putea spune lui Cristian... Nimic, asa ca tac, pentru ca imi amintesc ca acolo nu exista nimic, cu atat mai putin cuvinte.

Looks matter

Bietele romance, majoritatea arata jalnic.

Stiu ca se spune ca romancele sunt frumoase si partial sunt de acord. Da, natura este de multe ori generoasa cu ele iar obezitatea mai are cativa ani (deloc multi) pana cand va intra si la noi in Top 3 al celor mai raspandite afectiuni.

(Ce minunat diagnostic al lumii de astazi obezitatea, aceasta pandemie moderna self-inflicted.)

Desigur, saracia isi are rolul ei si functioneaza ca o explicatie pe cat de evidenta pe atat de cuprinzatoare. But make no mistake about it: prostul gust e marele autor al ororilor pe care le vedem pe strada si in media. Stridenta ca supracompensare a desavarsitei nesigurante de sine sau expresie exacerbata a nevoii de atentie; preluarea complet gresita, ridicola si rizibila a tendintelor; absenta stilului personal explica majoritatea faux-pas-urilor pe care le intalnim la tot pasul, fie ca e vorba de haine, machiaj, incaltaminte sau accesorii.

Sport?! Hai sa fim seriosi. Merge si o infometare, ne facem cat o vaca dupa, dar ce conteaza daca intre timp am prins un prost.

Pe de alta parte... la ce bun sa te ingrijesti? Uneori te mai apuca lehamitea. Masculii nu o duc deloc mai bine decat doamnele, dimpotriva. Cand iti atarna lantul de 500g la gat si ai uitat sa faci dus, nu prea ai o opinie despre strasurile aplicate pe unghii.

Suedezele sunt splendide. Majoritatea polonezelor iti taie respiratia. Iar rusoaicele sunt disperate. Ar fi bine ca romancele sa se trezeasca naibii la realitate.

.......

Ieri am mancat pizza si ciocolata, am petrecut cu prieteni vechi si am baut (un pic prea mult) vin alb sec foarte rece. Asadar, a fost o zi buna desi ciudatica, prin indeplinirea in proportie de 80% a dorintelor din ziua respectiva. Mi-ar placea sa fie la fel de simplu si cand imi doresc sa inchid ochii si cand ii deschid sa ma gasesc odihnindu-ma pe o banca in Miraflores, sau inotand cu delfini, sau tinandu-mi odrasla de manuta in prima sa dimineata spre scoala.

Prostii, cine spune ca facand toate acele lucruri n-as simti fix ce am simtit aseara, singura diferenta ar fi ca in ziua urmatoare nu as mai fi mahmura. Uneori ma gandesc (realizez) ca nu fac decat sa-mi inventez pretexte de a fi nemultumita. Imi inventez conflicte de constiinta, ca sa citez din clasici; poate traiesc drame inchipuite, ce ridicol ar fi. Nu?

Anyways, nu ma voi lamuri azi asupra problemei, asa ca imi ordonez cu rara seninatate foile pe birou, pun pixurile in suport, mouse-ul la dreapta, paharul de apa la stanga si continui sa lucrez. Azi nu se va intampla nimic spectaculos si asta e OK.

Azi

Partea buna a lucrurilor atunci cand te scufunzi si poti deja pipai the proverbial rock bottom (cat de plastic! :)) este - exact cum se si spune - ca nu o mai poti lua decat in sus. Asa ca poti in sfarsit sa te relaxezi!

Azi am chef de pizza si o prajitura cu multa ciocolata. Mmmmmmmmm, si cu caramel! De muzica mea favorita data tare, de prieteni vechi, de un vin alb, sec si foarte foarte rece.

Maine, mai vedem. Pana atunci, se pot intampla atatea!

Letting go

E cumplit de greu sa accepti ca cineva a murit; mai ales atunci cand trupul sau continua sa existe, populat hoteste de un spirit strain. Nu poti jeli, indesi intr-un buzunar secret o durere sfasietoare pentru mai tarziu, o taietura continua in carne vie care isi cere drepturile si rabufneste in valuri, poate mai rare cu timpul dar niciodata mai putin intense. Tricky thing the human mind, incearca din rasputeri sa te amageasca: uite, carcasa asta continua sa respire si vorbeste la telefon, dar tu - numai tu, e atata singuratate aici - stii, omul acela care a fost centrul universului pentru tine e foarte departe, poate prins intre doua lumi, indiscutabil insa a plecat pe neanuntate, fara bilet explicativ, de regret sau ramas bun.

Furie, durere, frica, durere. Vin, obosesc si apoi pleaca.

Tot ce mai ai de facut este sa ierti, sa accepti si sa te desparti, sa renunti sa mai vezi lucruri care nu sunt acolo, sa incerci sa mergi mai departe fara sa te mai minti.

Sa fii un om mai bun, mai intelept, sa reincepi sa ai incredere in oameni, sa nu ii pui pe altii sa plateasca in contul fantomelor din trecut cu care inca vorbesti in secret, la care te gandesti in fiecare noapte si pe care le visezi uneori. Da, golul asta va ramane vesnic neumplut in mine, dar copacul asta are si ramuri noi si verzi, tot mai viguroase si roditoare de la an la an; in scoarta mea pastrez numele astea scrijelite candva de un suflet nesabuit care nu s-a gandit ca rana asta nu se vindeca, dar asa e in viata, nu? Intr-o zi imi voi lua ramas bun, dar asta nu inseamna ca nu te voi mai iubi enorm, deplin, asa cum am facut-o mereu. O sa te las sa pleci, urma ta aici nu isi mai are rostul. Iar tu, te rog lasa-ma sa zbor, n-as fi crezut vreodata ca voi supravietui cruzimii tale, indiferent unde voi ajunge tu vei fi mereu in mine, esti ADNul meu afectiv, singura amprenta care ma face cu adevarat irepetabila. Trebuie sa accept ca nu mai esti, ca tu ai plecat si nu te mai intorci, dar asta nu ma mai sperie: pentru noi nu exista uitare, doar iertare si impacare. Te voi iubi mereu.

Topul panaceelor

Ciudat si imprevizibil in ce isi pot regasi oamenii bucuria de a trai sau pur si simplu linistea. Depinde de fiecare, de amintiri, de temerile numai de sine stiute, de gradul de nevroza atins. Nu e ceva ce poti deduce privindu-l atent pe celalalt, asa cum iti este la indemana sa faci cu altele. Pentru unii e muzica, pentru altii cinematografia de arta. Aveam o prietena care dansa: she was dancing her way out of troubles. La nivelul urmator sunt dulciurile si alcoolul; urmeaza pastilele, tot mai mici si mai puternice. Tranchilizante, antidepresive, de sinteza sau homeopate, ce conteaza atata vreme cat ne pot transporta de aici, acolo. O doza numai si in 15 minute poti pastra un chip senin in vreme ce asisti la degradarea definitiva a tuturor lucrurilor la care ai tinut vreodata. Ultima instanta la care imi imaginez ca poate apela un om aflat in deriva sunt drogurile, sau poate ne-am nascut prea tarziu pentru ele, stim cu totii prea bine cat de infundat e drumul ala. Cei cativa alesi (norocosi?) isi regasesc calmul si impacarea in credinta. In Dumnezeu.

Voi cu ce va alinati?

Iar m-am enervat!

Intrebarea mea de astazi este scurta si clara: cum ajung atatia boi in pozitii sus-puse? Cum e posibil ca toti retardatii incapabili sa emita macar un pui de idee proprie castiga salarii fabuloase, vad toata lumea pe banii altora si dau sfaturi din varful buzelor celorlalti?

Ma lovesc cel putin o data pe saptamana de un nou bou. Boul ultimelor zile a adunat cu mult peste 60 de trandafirasi in buchetelul vietii, de ce nu se pensioneaza odata in ma-sa nu stiu dar banuiesc (in afara jobului nu da nimeni niciun scuipat pe el) si imi explica el mie, de la mii de kilometri distanta, ce ar trebui sa fac. Asta in conditiile in care eu fac ceea ce fac de ani buni si cu rezultate notabile, iar el doar preia informatiile de la mine si altii ca mine si le prelucreaza mai departe. Ceea ce ii asigura traiul placut descris mai sus.

Si atunci, vin si intreb: cum naiba isi imagineaza that old fart ca imi poate explica el mie ceva? Si totusi, omul e imperturbabil in discursul lui nesolicitat si neincurajat, adora sa se auda vorbind minute in sir fara intrerupere. Cand ii spun ca nu sunt de acord cu el, ramane usor perplex, e evident o varianta de raspuns pe care nu a anticipat-o (desi fac asta destul de des cu el, o capacitate minima de adaptare la realitate ar trebui sa il pregateasca pentru o noua reactie de respingere din partea mea), ezita aproape nesesizabil, tace cateva secunde (binecuvantata fie linistea!), dupa care isi reia ideea de mai inainte, fara niciun fel de ajustari.

Si ma mai intreb ceva: cum e posibil sa nu-ti dai seama ca esti prost?! Adica, unii oameni obiecteaza, iti aduc contraargumente, evenimentele te contrazic. Si tu continui sa fii un bou. Cum reusesti? Vorba 'ceea: what's your secret?

Ma scot din minti toti acesti boi care nu pricep si imi complica mie viata. Imi imaginez ca toti bancherii vinovati de criza cu care ne luptam (noi, aia cu cap) erau fix pe tipicul astuia.

Oare?

Mi-e imposibil sa nu remarc apetitul pentru critica, degenerand uneori in veritabil nihilism, al celor din jur (aia nu e buna, ala e un tampit, ideea asta e sortita din start esecului. OK, si tu ce propui in schimb? Nimic; cat de infiorator de previzibil. Hai sa stam atunci cu bratele incrucisate asteptand Apocalipsa! Ce zici de propunerea asta?). Critica este rareori urmata de o initiativa pozitiva. E mult mai usor sa distrugi decat sa creezi. Sa demolezi in loc sa construiesti. Urasc caile facile. Sunt inselatoare, rareori conduc la adevarata destinatie.

Nu pot, nu stiu, nu e treaba mea, nu vreau, nu, nu, nu, nu m-am gandit la asta, nu cred, nu am, nu sunt, nu spun, nu gandesc, mi-e frica.

In afara insa port o masca din ce in ce mai comoda, care probabil intr-o zi imi va deveni a doua natura si asa voi intra si eu in sfarsit in randul oamenilor normali. Afirm, dar nu mai insist. Explic, dar doar o data. Renunt, dar nu mai am remuscari. Regret, dar nu mai port pica.

Sper ca nu asta e intelepciunea, e mult mai putin exciting decat mi-as fi imaginat.

Nicio noutate

Buna ziua!

Ma scuzati. N-am mai scris, sunt in perioada muta. Am zis s-o incerc si p-asta, n-are cum sa strice, nu?

Nu mai pot spune, fie pe gura fie in scris. La ce bun? Simt o sfarseala fara margini, o lehamite deplina. Si as putea continua sa va descriu in multe alte detalii cum somatizez eu, cum am inceput sa traduc organic toata furia si durerea si ingrijorarea si nelinistea si revolta si frica interioara. Dar, la ce bun? Eu nu ma voi simti mai bine, voi nu veti fi invatat nimic.

Asa ca, momentan tac. Ma trezesc, ma imbrac, lucrez, mananc, ma culc. Privesc totul prin ochi neutri; am vrut sa devin mai calma dar cred ca ma apropii de nepasare. Devin neatenta, mi-e greu sa ma concentrez. La ce bun sa fac efortul?

Posturile mele anterioare ma linistesc, marcheaza evolutia ciclica a starii mele de spirit. E doar un episod care va fi urmat, mai devreme sau mai tarziu, de un boost de energie, de iluzia puterii de a schimba lucruri, macar dintre cele mici. Pana atunci insa, nu am decat gol de umplut.

Adevar simplu si practic

Fact: pe oameni ii doare fix sub coada daca iti merge rau.

Altfel, pare sa ii preocupe cum iti merge, chiar te intreaba mimand interesul. E important insa de tinut minte si de avut in vedere ca totul nu e decat fatada atunci cand discuti cu ei. Tendinta de a raspunde sincer trebuie reprimata discret si inlocuita cu banalitati amabile. Sa marturisesti ca iti merge rau, in special din punct de vedere material, te face indezirabil si nefrecventabil. Indispui, esti inadecvat.

Din perspectiva pozitiva, e reconfortant sa ii pui pe ceilalti in situatii delicate si astfel sa le poti privi adevaratul chip. Vei stii pe viitor exact cu cine ai de-a face.

Sa nu mai am asteptari in privinta celorlati - asta cred ca va fi cea mai dificila lectie de viata pentru mine.

Ezitare

Ma enerveaza ca nu pot sa imi dau mereu seama daca e cazul sa fiu draguta cu unii oameni sau nu. Oricat de buna as fi la "citit" oameni, nu ma pot baza pe o impresie de moment. Si daca nu pot fi sigura si vreau sa evit dubii sau remuscari post factum, ma simt obligata sa fiu amabila cu mai toata lumea. Si astfel imi creez zeci de obligatii care imi mananca din timp si energie si nu mai am resurse pentru lucruri mai importante. Ce cuvant urat, "obligatii". Uite-asa ma invart in jurul cozii de vreo 2 zile si nu stiu ce sa fac.

Bleah!

Incep sa fiu din ce in ce mai iritata si mai dezamagita de frecventa, plasticitatea si intensitatea crescanda a limbajului sub-urban adoptat tot mai des de catre bloggerii din Romania.

Sigur ca inteleg ca blogul reprezinta pentru fiecare dintre noi un colt de Hyde Park virtual, unde esti liber sa spui (aproape) orice iti vine la gura. Dar ca de obicei principiul sanatos al libertatii de exprimare este gresit aplicat de majoritate. Inteleg ca un "in p.. mea" bine plasat face uneori cat 1000 de cuvinte, actioneaza ca o supapa si poate provoca hohote de ras. Dar sa fim seriosi, asta nu poate fi o strategie de exprimare pe termen lung si nu va inlocui niciodata substanta. Plus ca ceea ce are efect in limbajul oral nu poate fi totdeauna transpus ad literam in scris.

Noi romanii avem o relatie bolnava cu critica; nu stim nici sa o facem, nici sa o primim. Daca acuzi pe cineva de ceva si folosesti prilejul pentru a aduce in discutie organe genitale, rude si excremente, asta nu te face sa ai mai mult impact. Dimpotriva, scazi in ochii mei si iti reduci credibilitatea.

Ah, si am mai remarcat un lucru. In ultima saptamana, am citit cel putin 3 posturi ale unor autori diferiti in care eram asigurata ca ideea prezentata le-a venit in timp ce erau pe WC. Extrem de gretos. Nu ma intereseaza ce face nimeni pe buda, multumesc frumos.