Am invatat sa ma bucur de sfarsiturile de saptamana relativ recent. De cand nu mai locuiesc cu parintii, de cand am invatat sa spun nu si sa fiu buna cu mine.
Cand eram copil, sambata era ziua curateniei si a cumparaturilor. Mama declansa devreme ciclul bine-cunoscut si strict ca un rozariu al activitatilor care se cereau imperios indeplinite. Cel mai tare uram spalatul pe jos, statul in genunchi pe linoleumul umed si storsul carpei deasupra galetii de plastic.
Duminica mama gatea si toata casa mirosea a mancare. Din bucatarie se auzea zgomot infundat de oale, farfurii si ustensile de inox, dar curiozitatea mea de a deslusi misterele din spatele placintei cu mere sau a ciorbelor cu multi morcovi era rapid si ferm respinsa de catre mama. Eram reprimita in spatiul atat de plin de semnificatii al bucatariei, scena tuturor intamplarilor bune si rele din viata mea pana la 18 ani, doar dupa ce erau reinstaurate ordinea si linistea.
Asteptam chemarea la masa in camera mea, unde citeam, ascultam muzica sau desenam. Ascundeam cu un fior obiectul interesului meu de moment cand auzeam pasii pe hol. Tresaream de fiecare data cand se deschidea usa. De multe ori, eram trimisa dupa noi achizitii: o sticla de apa minerala, inca un kilogram de cartofi sau ceapa, mai multa smantana sau alte servetele. Nu-mi placea sa ma duc, pentru ca trebuia din nou sa imi schimb hainele si mi-era lene.
Mi-au trebuit mai tarziu multi ani ca sa nu ma mai simt apasata daca nu fac nimic in weekend. Nimic casnic, adica. Acum ma bucur de caldura plapumei sub care lenevesc atat cat vreau si de intalnirile spontane cu prietenii, nemaiimpiedicate de 'trebuie sa'.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu