marți, 18 noiembrie 2008

Prieteni

Cu timpul, ne imprietenim din ce in ce mai greu. Ciudat, pentru ca tocmai cu trecerea timpului incepi sa ai cu atat mai mult nevoie de ceilalti. De relatia cu ceilalti, de ideea de sprijin moral si nu numai, de incurajare, de consolare, de sfaturi si multe altele. De cineva (cam) ca tine dar nu tocmai, care sa te asculte, sa iti raspunda, sa te invete, sa te schimbe uneori.

Si totusi, cu varsta devenim tot mai inapti social. Ce s-a intamplat cu naturaletea copilului care se posteaza in fata altuia, complet nou in spatiul de joaca, si il abordeaza atat de simplu: vrei sa te joci cu mine? Sigur, cred ca isi spune in sinea lui noul venit, dar nu mai iroseste in fapt cuvintele si se grabeste sa intre in joc si in grup, de multe ori prinzandu-l repede de mana pe celalalt.

Oh, nu, noi adultii nu putem face asa ceva. E rusine, e riscant, nu poti vorbi cu strainii, 'nu se face', plus ca poate rade cineva de tine. Si apoi, chiar daca ajungem sa facem cunostinta... sa iti spun pe bune ce parere am? Voi deveni intepat(a), scarba, sunt prea dur(a), sugar-coat it damn it!, e epoca diplomatiei si nu vrei sa faci nota discordanta. Chiar daca imi fac curaj... si decid sa vorbesc... te intereseaza cu adevarat ce am de spus? Marturisesc ca mie din ce in ce mai putine confesiuni imi mai capteaza atentia. Nu le incurajez, nu ma mai intereseaza. De ce? Aste e un alt subiect, poate tocmai pentru ca multe dintre ele sunt prefacute, partiale, distorsionate. Asadar. Vrei intr-adevar sa iti expun temerile, nemultumirile, umilintele mele? Promiti sa spui ceva inteligent dupa? Fara platitudini. Iar mai apoi... trebuie sa stiu ca nu vei spune nimanui. Nu ne vom trezi inconjurati de amici de circumstanta cu tine scapand detalii picante despre mine, lucruri pe care ti l-eam spus numai tie, nu-i asa? Sau mai rau, nu te vei gandi cu nerabdare ca imediat ce termin sa poti suna pe cineva ca sa imi comentati mai cu spor lamentarile, nu?

Cred ca unul din motivele tristetilor mele perene este tocmai legat de disparitia lenta dar sigura a relatiilor cu ceilalti. Si de neputinta de a pune ceva in loc. Asta cred ca explica foarte bine si simpatia mea relativ recenta dar crescanda pentru necuvantatoare.

In epoca singuratatii, cel mai mare efort e sa fii sau macar sa pari po-pu-lar! Adica, foarte conectat la ceilalti. Relatiile, networking-ul capata valoare materiala. Cat de stupid, de fals, de enervant. Si uite asa sfarsim toti facandu-ne un blog. Atragand clickuri, cersind atentie si comentarii.

Un comentariu:

DPolly spunea...

Şi s-a pierdut încrederea ...şi s-a mai pierdut o parte umană din noi ...şi s-a mai scurs pe undeva umanitatea , iar în loc au rămas internetul,blogurile,frustrările,singurătatea (care nu este aşa rea dacă ştii cum să o ...manipulezi ) ...